Cum L-a recreat omul pe Dumnezeu

1815

În general, convingerea despre Dumnezeu este că nu se schimbă și este unic. Însă nu la fel sunt și percepţiile oamenilor despre El. Am creat „un Dumnezeu puternic care servește propriilor agende”, susţine un scriitor pe blogul CNN, aducând în discuţie imaginea pe care o avem despre Divinitate.

Matthew Paul Turner pleacă în analiza sa de la faptul că majoritatea bisericilor din America susţin că Dumnezeu este același ieri, azi și în veci. Dilema pe care o lansează în spaţiul public este dacă nu cumva pe parcursul celor aproape 400 de ani de istorie a ţării sale conceptele și percepţiile despre Dumnezeu s-au schimbat. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu de astăzi mai seamănă cu cel de ieri.

Răspunsul pe care scriitorul american îl oferă este tranșant: „Dumnezeu de astăzi,cel mai probabil, nu este la fel ca Dumnezeul de ieri, aici, în Statele Unite. Aici, Dumnezeu se schimbă.”

Pentru a-și argumenta teza, el expune cinci perioade din istoria americană care ilustrează foarte concludent cum percepţia despre Dumnezeu s-a schimbat și a fost modelată de ritmul societăţii.

O Americă în cinci etape

Prima etapă s-a derulat sub amprenta puritanilor. A fost marcată de teologia predestinaţiei și de convingerea că Dumnezeu le-a pregătit nu doar un loc (America), ci și un viitor în Lumea Nouă, marcat de succes pe plan religios, economic și social.

A doua fază le-a aparţinut evanghelicilor. A fost perioada lui George Whitefield și a predicilor despre legăturile personale profunde cu Divinitatea. Nu biserica era în centrul atenţiei, ci individul, iar „nașterea din nou” a devenit emblema unei societăţi puternic direcţionate spre valorile biblice.

În cea de-a treia etapă, creștinii au reacţionat împotriva formalismului religios. Un predicator precum Charles Finey a accentuat rolul lui Iisus care a devenit astfel subiectul principal al predicilor. În schimb, Dumnezeu ca Tată a fost marginalizat.

Apoi a urmat „obsesia apocaliptică a Americii”, așa cum o numește Turner, și geneza dispensaţionalismului. Astfel, „America s-a îndrăgostit de ideea răpirii”, spune scriitorul american. Dispensaţionalismul a schimbat în mod radical credinţa Americii, în special modul în care evanghelicii au aplicat convingerile lor la o varietate de domenii ale vieţii, precum războiul, imigranţii sau politica externă.

A venit și rândul perioadei dominate de Billy Graham și a unei treceri dinspre fundamentalism spre penticostalism. Drept urmare, Duhul Sfânt a ocupat un loc prioritar în structura predicilor. În multe feluri, „Graham a fost primul care a dezlănţuit puterea lui Dumnezeu. Și asta a schimbat totul”, susţine Turner într-o exprimare plastică, referindu-se la invocarea puterii Duhului Sfânt, doctrină specifică mediului penticostal.

Rezultatele nu au fost dintre cele mai fericite, susţine Turner, fiindcă cei mai mulţi creștini nu mai pot distinge între Dumnezeul real și un fel de zeitate atotputernică care poate fi amestecată în aproape orice, de la afaceri la politică, de la campanii de ură la promisiuni de prosperitate. Prin urmare, a fost creat „un Dumnezeu puternic care servește propriilor agende”, susţine Turner la finalul articolului.

Dumnezeu care trebuie să ofere fericirea

Referirea la agende personale nu implică doar politica, ci și teologia. Un exemplu concludent al acestei devieri îl constituie un clip de 37 de secunde care a devenit recent viral pe internet și confirmă cât de mult s-au schimbat percepţiile despre Dumnezeu chiar în mediul creștinilor.

Victoria Osteen, soţia renumitului pastor Joel Osteen, a declarat în megabiserica pe care o conduc că atunci când oamenii merg la biserică nu o fac neapărat pentru Dumnezeu. „O facem pentru noi înșine, pentru că lui Dumnezeu Îi place atunci când ne vede fericiţi. Fă binele pentru că Dumnezeu vrea să fii fericit.”

Așa cum este ușor de intuit, declaraţia aceasta nu a trecut fără să atragă o sumedenie de critici. De pildă, Steve Camp, pastor al unei biserici din Florida, a replicat susţinând că Osteen „crede în mod sincer că Dumnezeu există pentru a ne face fericiţi, mai degrabă decât să ne sfinţească”.

Doar americanii au această percepţie hedonistă? Dar cei care apelează la Dumnezeu doar pentru a le fi rezolvate problemele în ce zonă teologică se încadrează? Aceștia nu populează doar spaţiul american. Nici românii nu fac excepţie.

Căutările de vindecări miraculoase învăluite în multe superstiţii sau gesturi ritualice care amintesc de vremuri precreștine sunt argumente că interesul maxim al credincioșilor este în perimetrul dezideratelor personale și nu al profunzimii spirituale. Nu metanoia este căutată cu insistenţă, ci  minunea personală. Este rezultatul unei anumite concepţii contractuale despre Dumnezeu. Omul se supune, iar Divinitatea trebuie să răsplătească.

Dumnezeu este același. Dar omul?

Pare ciudată ideea scrierii unei Istorii a lui Dumnezeu. Și totuși Karen Armstrong, fostă călugăriţă și scriitoare britanică,  a încercat acest lucru, însă nu din perspectiva unei istorii „a realităţii inefabile a lui Dumnezeu, care se află dincolo de timp şi schimbare, ci o istorie a felului în care bărbaţi şi femei L-au perceput de la Avraam până azi. Ideea omenească de Dumnezeu are o istorie, căci ea a avut întotdeauna semnificaţii uşor diferite de la o comunitate la alta de oameni, în diferite perioade.”

Nu este nimic surprinzător să aflăm că percepţia despre Dumnezeu se modifică. Și este bine atâta timp cât aceasta implică un progres și nu un pas în urmă. Iar modificările de percepţie pot fi utile atâta timp cât generează mai multă transcedenţă.

Din nefericire, istoria ne spune altceva. De-a lungul secolelor, imaginea lui Iisus a fost supusă la nenumărate interpretări și reevaluări. Revista Forbes, în articolul „A fost Iisus socialist, capitalist sau altceva?” susţine că mult prea des „diletanţi moderni Îl reconstruiesc pe Christos în imaginaţia lor”, folosind „învăţăturile Lui ca argument decisiv”. Rezultatul este recrearea lui Dumnezeu după chipul și asemănarea omului.

Acesta este și motivul pentru care Dumnezeu este „obligat” să respecte agenda fiinţei umane. Nu schimbarea de percepţie este problema, ci faptul că în subsidiar se așteaptă ca Dumnezeu să Se schimbe fără ca omul să se deranjeze prea mult în această privinţă. Iar, în final, constatăm reeditarea unui vechi laitmotiv biblic: nu omul este în căutarea lui Dumnezeu, ci reciproca este mai degrabă valabilă.