„Să construim o morală care să conţină suficientă religie pentru ca acţiunile noastre să aibă sens, dar nu prea multă. Prea multă religie aduce după sine recăderea în lumea obscură a vremurilor preistorice şi sfârşitul maşinăriei moderne”. (Jean-Claude Barreau)

Afirmaţia lui Jean-Claude Barreau devine şi mai interesantă în contextul în care Callum G. Brown anunţa, în 2001, moartea „Britaniei creştine”. În cartea cu acelaşi titlu, republicată în 2009 cu adăugiri, Brown nu face afirmaţii metaforice. Când vorbeşte despre moartea creştinismului britanic, nu se referă doar la declin, ci anunţă argumentat dispariţia „esenţei naţionale religioase”. Tonul său nu este pătimaş, nici anticreştin, nici măcar rece sau indiferent[1], şi conform finalului cărţii, analiza sa nu intenţionează să sugereze că restul lumii va urma exemplul britanic. Dar dacă teza lui Brown este adevărată, atunci „Marea Britanie arată lumii cum religia, aşa cum o ştim noi, poate să moară.

Criza globală a creştinismului

În Europa occidentală mai ales, dar şi în multe părţi ale Statelor Unite, religia creştină, atât catolicismul, cât şi protestantismul, experimentează un regres în ceea ce priveşte numărul de membri din registre şi participarea la slujbele religioase. Mai puţini oameni se căsătoresc în faţa altarului şi mai mulţi neglijează botezul copiilor. Prezenţa noilor generaţii la şcoala duminicală sau la cursurile de catehizare se reduce. Unele biserici resimt lipsa personalului clerical, pentru că tot mai puţini tineri aleg să devină preoţi sau pastori.

Declinul este în cea mai mare parte recunoscut, dar explicaţiile sunt variate. La poli se află cei care cred că religia creştină trece printr-o perioadă dificilă, ce va fi urmată de o mare înviorare, şi cei care afirmă moartea inechivocă a creştinismului. Sunt şi teorii care fac distincţie între biserici şi susţin că doar protestantismul liberal este pe moarte. Istoricul Thomas Reeves consideră că singura speranţă a protestantismului liberal este recuperarea doctrinei şi a credinţei biblice. Însă Wade Clark Roof şi William McKinney, doi sociologi ai religiei, prevăd continuarea declinului creştinismului liberal, chiar şi în condiţiile în care acesta îşi va redefini teologia. Ca răspuns dat criticilor liberalismului, cercetătorul Diana Butler Bass argumentează pe baza propriului studiu că protestantismul moderat sau uşor liberal nu se mai află în declin, ci în post-declin, în prezent atrăgând din nou membri şi funcţionând sănătos.

Biserica reinventată – o soluţie?

Lumea creştină occidentală cunoaşte un nou fenomen: megabisericile[2]. Mediatizată deja ca un mare succes, The Community Church Movement pare răspunsul creştin potrivit într-o lume postmodernă, sugerând că religia creştină nu va dispărea, ci doar se va transforma[3]. Scott Thumma crede că „aceste forme au un potenţial extraordinar de a-i remodela pe membrii lor şi chipul religiei în Statele Unite. Dacă vor reuşi asta, şi probabil că vor reuşi… vor remodela lumea”[4]. Megabisericile sunt biserici cu mii sau zeci de mii de membri, consolidate în zone suburbane. Profilul este nonconfesional, de orientare conservatoare, dar cu o viziune identitară distinctă (vezi caseta) şi având ceva de oferit tuturor.


 

Tipuri de invitaţie la biserică folosite de megabiserici (textele reprezintă idei de invitaţii oferite de revista Outreach)

– „Îţi aminteşti de biserica la care erai târât în copilărie? Acum e altfel… Biserica este diferită – jeanşi, muzică live, dialog real pentru oameni reali.”

– „Un nou tip de biserică! Dacă scaunele tari, predicile plictisitoare, imnurile vechi ţi-au scăzut interesul pentru biserică, atunci eşti aşteptat la noi. Vei găsi muzică electronică, dramatizări pasionante, predici puternice şi programe high-voltage pentru toată lumea. Un nou tip de biserică – şocant, nu?”

– „Nu te vei simţi ca un condamnat la închisoare în biserica noastră. La noi s-a renunţat la imaginea tradiţională a bisericii, dar nu la Dumnezeu. Suntem o biserică pentru cei care au renunţat la imaginea tradiţională a bisericii, dar nu la Dumnezeu.


 

Ce factori explică secularizarea?

Un exemplu cunoscut este Willow Creek Community Church. Pastorul Bill Hybels a mers din uşă în uşă şi le-a cerut oamenilor să-i spună ce nu le place şi ce şi-ar dori de la biserică. Din rezultatele obţinute, el a imaginat un tip de servicii de închinare user-friendly, orientate spre aspectele practice ale vieţii, fără apeluri pentru colecte, jargoane religioase sau mesaje care să trezească sentimente de vinovăţie. Thumma crede că astfel „liturghia devine relaxată, dar mesajul rămâne unul solid conservator”. Totuşi, concluziile unui sondaj autoevaluator realizat în 2004 la Willow Creek arăta că „biserica nu este chiar atât de eficientă precum am crezut…” (Bill Hybels). Sondajul a sugerat că aproape 25% dintre membrii de la Willow Creek se împotmoliseră în creşterea lor spirituală sau erau nesatisfăcuţi de biserică. Mulţi luau în considerare varianta despărţirii de congregaţie. Criticii megabisericilor s-au folosit de mărturisirea celor de la Willow Creek, dar există şi voci care consideră că studiul nu e relevant.

Callum Brown consideră că toate încercările de a explica declinul creştinismului sunt negări ale realităţii secularizării. În schimb, el prezintă în cartea sa o teză nouă şi interesantă. Nu vede secularizarea din Marea Britanie ca pe un proces care a durat secole, ci unul care a apărut brutal, la începutul anilor ’60. Din punctul de vedere al lui Brown, la mijlocul secolului trecut, Marea Britanie s-a aflat în faza ultimei perioade pietiste.

Era vremea în care Billy Graham aduna 100.000 de participanţi la o singură prezentare de-a sa. La scurtă vreme, a început dezastrul. Explicaţia lui Brown introduce un element de referinţă – creştinismul discursiv –, referindu-se la circulaţia mesajului, principiilor şi viziunii de viaţă creştine, care, după 1963, scade dramatic. În numai cinci decenii, Marea Britanie a cunoscut o scădere fantastică a importanţei religiei, din cauza lipsei propagării autentice din om în om, din mamă în fiu, a „discursurilor” creştine. Indivizii, prin alegerea lor, sunt cei care au trimis creştinismul la periferia vieţii sociale.

Meritul tezei lui Brown e acela că personalizează fenomenul. Secularizarea, văzută până acum ca un proces de lungă durată care i-a afectat pe oameni treptat şi a dus, într-un mod impersonal, la devalorizarea religiei, capătă în cuvintele lui Brown accente personale şi credibile.

Explicaţia cea mai echilibrată însă ar trebui probabil să ţină cont de ambele aspecte. Pe de o parte, este clar că sinuciderea creştinismului înseamnă incapacitatea lui de a-şi transfera valorile către generaţiile următoare. Liberalismul are o parte semnificativă de vină aici, prin încercările lui de elibera creştinismul de „mituri”, reuşind doar să se îndepărteze de esenţa viziunii şi doctrinei creştine. Dar şi conservatorismul se face vinovat – de rigiditate şi tradiţionalism. Pe de altă parte, este limpede că terenul a fost pregătit pentru această transformare de procesul, de secole, al schimbării la faţă a lumii prin influenţa filosofiei.

Filosofia, care a fost dorită de multe ori ca un auxiliar de preţ al teologiei (ancilla teologiae), a fost în realitate cea care a dominat şi influenţat teologia, aşa cum se poate vedea din istorie.

Lungul drum al „emancipării” ideilor

Modernismul a fost construit prin influenţa Renaşterii, a Umanismului secular, a ideilor filosofice ale lui Descartes, Rousseau şi Kant şi a însemnat, în aceeaşi ordine, triumful individualismului, laicizarea concepţiei despre lume şi viaţă, nașterea raţiunii autonomă (în locul ascultării de Dumnezeu), afirmarea bunătăţii inerente a omului (în locul firii umane păcătoase) şi formularea imperativelor categorice kantiene (morala naturală în locul moralei revelate).

Postmodernismul a fost prevestit de Nietzsche, care a înfierat morala creştină, ridiculizând-o la extrem şi căutând din răsputeri să desfiinţeze „tablele legii”. Idealul lui Nietzsche, supraomul, era antiteza omului moleşit şi efeminat, marcat de remuşcări şi procese de conştiinţă. Sigmund Freud a eliberat omul de sub restricţiile moralei „civilizate” şi a legitimat libertinismul sexual. Pentru el, conştiinţa era un produs care nu a existat de la început în om. Omul trebuie să-şi urmeze instinctele sexuale şi nicio tradiţie religioasă nu trebuie să-l oprească, pentru că periclitează „selecţia vitală” – era părerea lui Freud.

Mai trebuie spus că relativismul moral, rezultant în postmodernism, este văzut de mulţi ca o adevărată realizare. Brown, care nu aplaudă dezintegrarea creştinismului din Marea Britanie, vede în relativism un câştig de proporţii, în lipsa căruia democraţia, raţiunea şi toleranţa ar fi în pericol. Și Mircea Cărtărescu este convins că nihilismul lumii postmoderne este premisa necesară singurei abordări optimiste a lumii[5]. În opinia sa, oamenii văd azi în valorile absolute sursa prejudecăţilor, a discriminării şi a totalitarismului, care au apărut în istorie în numele acestor valori. În acest context, postmodernismul promite eliberarea finală, ceea ce Rainer Maria Rilke numea odihna în sabatul „postdatoriei”, fără nicio obligaţie morală, religioasă sau naturală, cu excepţia obligaţiei de a fi tolerant.

Pandora, o istorie fără sfârşit („re-fermecarea lumii”)

Barreau trage concluziile cu privire la realizările umanităţii de la Renaştere şi până astăzi. Modernismul l-a demis pe Dumnezeu şi a întronat raţiunea; raţiunea a promis o „nouă etică naturală” şi progresul, dar a adus două războaie mondiale, Holocaustul, inechităţi sociale şi economice. Rezultatul a produs dezamăgire şi recunoaşterea eşecului gândirii moderniste – adică postmodernism. Astfel, ceea ce a început ca o mult aşteptată emancipare a generat treptat plictisul, dispreţul, neîncrederea, cinismul şi pesimismul, din faţa cărora omul caută să se refugieze în… supranatural. Secularizarea lumii creştine, susţinută de progresul aparent infailibil al ştiinţei, a avut până la urmă, cel puţin în parte, un efect de bumerang – a dus la o creştere a interesului faţă de supranatural şi o explozie a neopăgânismului în mijlocul civilizaţiilor creştine.

Frica de Dumnezeu a dispărut, dar o nouă frică se arată la orizont: o frică nedefinită, o frică generală[6].

Cuvintele lui Jean-Claude Barreau, citate la începutul acestui articol şi care păreau o ironie la prima vedere, îşi dezvăluie în acest context mesajul profund. Deşi este împotriva valorilor absolute (a se citi creştinism), pe care le vede ca pe o întoarcere la preistorie, el realizează nevoia unei morale  funcţionale, supuse perpetuu reinventării, care să ajute omenirea şi planeta să supravieţuiască. Barreau propune crearea unor sensuri care să ne răspundă la întrebări precum: „De ce să trăim?” şi „De ce să trăim împreună?”, răspunsuri capabile să ne dea vitalitatea de a merge mai departe. Nu degeaba spunea Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc.”

Avatarul lui James Cameron este o bună ilustrare a acestei căutări umane. Filmul prezintă o religie de esenţă orientală, dezvoltată într-un cadru idilic, paradisiac, o religie fără accente absolutiste, nici măcar raţionaliste, ci mai degrabă interesată de simpla convieţuire cu misterul (o temă „extrem de postmodernistă”). Religia Avatarului nu este coercitivă, ci mai degrabă o iniţiere înspre eliberare, o reconectare armonioasă cu originalul, cu natura. Este un vis cu suficient de multă religie cât să ne dea un sens şi vitalitate, dar cu suficient de puţină religie cât să nu pretindă nimic, să nu creeze conflicte raţionale sau morale. Nu este Dumnezeu, dar este metafizică. Nu este viaţă veşnică, dar este o memorie veşnică, o continuitate dincolo de moarte, neînţeleasă, dar candidă, neprihănită.

Terra, o  istorie cu sfârşit

Incapacitatea creştinismului de a-şi transfera valorile către noile generaţii a fost provocată de propria îndoială, care a scos treptat creştinismul din sfera religiei şi l-a cantonat în sfera eticii. Conform lui George Knight, liberalismul protestant „deja pe la 1920 se debarasase de concepte ’primitive’ precum naşterea din fecioară, învierea lui Hristos, ispăşirea substitutivă, minunile, a doua venire, creaţionismul şi inspiraţia divină a Bibliei.” „Exact în acest punct au greşit liberalii anilor 1920. Iisus Christos, ’Mielul lui Dumnezeu’ (aluzie la jertfa Lui) şi ’Leul din Iuda’ (aluzie la judecata lui Dumnezeu), este elementul definitoriu al creştinismului. Au sterilizat Mielul şi, odată cu asta, s-au sterilizat pe ei înşişi.” În acelaşi timp, mulţi creştini care doreau „nu un Tată ceresc, ci un bunic ceresc”, un soi de „bunăvoinţă senilă”, au extirpat concepţia biblică despre păcat şi au rămas „doar cu jumătate de evanghelie…”[7].

Creştinismul fără o credinţă vie şi transformatoare în Iisus Christos, alături de o convingere a existenţei păcatului şi a nevoii omului şi a planetei de a fi recreaţi, nu mai are identitate.

Postmodernismul, care îngroapă deopotrivă morala creştină şi morala naturală, e departe de a fi un succes. Aduşi într-un vid moral, despre care unii spun că e cel mai bun lucru ce ni se întâmplă, oamenii descoperă că, în ciuda terapiei prin mass-media sau pe alte căi, nu se pot imagina fără conştiinţă. Și aceasta pentru că omul are impulsuri morale în natura sa, iar societatea postmodernă începe să recunoască deschis că nu totul poate fi explicat de ştiinţă (de unde şi nevoia de „re-fermecare a lumii”). În acest context, creştinismul are ocazia unică de a le demonstra unor oameni dezamăgiţi de cultura dominantă că oferă o alternativă autentică. Nimeni nu are nevoie de un creştinism ezitant, de o carcasă culturală care înveleşte un miez de legende, ci oamenii au nevoie de un creştinism sigur pe el, care să le dea garanţia adevărului. Au nevoie să vadă trăirea autentică şi dovada vie a veridicităţii cuvintelor lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (Ev. după Ioan 8:32).

Două rămân imperativele creştine în această epocă – pe de o parte, cel evanghelic: o viaţă trăită la înălţimea poruncii lui Iisus, „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”, iar pe de altă parte, cel apocaliptic: revigorarea mesajului central al Apocalipsei, şi anume că singura soluţie reală şi definitivă pentru rezolvarea problemelor care confruntă lumea noastră este revenirea lui Iisus.

Istoria nu este deschisă. Și mai ales istoria fără morală nu e o premisă pentru inventarea lumii ideale, pentru că, după cum arată teza cărţii lui Jared Diamond, Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, egoismul este factorul decisiv în căderea civilizaţiilor de oriunde şi din totdeauna. Cei care speră că „din bube, mucigaiuri şi noroi” se vor  „isca frumuseţi şi preţuri noi” sunt nevoiţi să creadă într-o veritabilă a doua creaţie – din nihilismul postmodernist să se nască o lume ideală, bazată pe libertatea deplină. Poate că în faţa acestei teze, şi în faţa confesiunii postmoderniste că e nevoie totuşi de o morală, fie ea şi tranzitorie şi deschisă, devine mai evident că Biblia are o poziţie care merită notată: istoria, aşa cum o ştim, va avea sfârşit. Revenirea Fiului lui Dumnezeu va însemna a doua facere a lumii şi un nou început.


 

[1] Brown declara în introducerea cărţii că „nu este nicio plăcere în a proclama moartea Britaniei creştine”, Callum G. Brown, The Death of Christian Britain, NY, Routledge, p. 2
[2] Scott Thumma, Dave Travis, Rick Warren, Beyond Megachurch Myths: What We Can Learn from America's Largest Churches, John Wiley and Sons, 2007
[3] Aceasta este o viziune conservatoare cu privire la transformarea creştinismului. Există şi versiuni liberale. Una dintre ele vede viitorul creştinismului într-o formă de cultură creştină subzistentă, fără instituţii.
[4] Scott Thumma, „Exploring the Megachurch Phenomena: Their characteristics and cultural context”, Hartford Institute for Religion Research, http://hirr.hartsem.edu
[5] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999
[6] Paraschiva Pop, Regresia moralei, Oradea, Cartea creştină, 2003, p. 182
[7] George Knight, The Apocalyptic Vision and the Neutering of Adventism, Review and Herald Pub Assoc, 2008,  p. 19, 26-29
Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.