Departe de a fi un lucru simplu, dăruirea presupune administrarea inteligentă a resurselor şi disponibilitatea de a oferi celor care au mai puţin. Ce se ascunde dincolo de o persoană generoasă sau un stat darnic?

Un studiu publicat recent[1] de Richard Ball într-o prestigioasă revistă de profil economic evidenţia conexiunea dintre valorile culturale ale unei societăţi şi totalul contribuţiilor umanitare ale respectivei societăţi în folosul ţărilor lumii a treia. Între variabilele culturale măsurate de cercetători s-au regăsit cele referitoare la autoritate şi norme, relaţii de familie şi/sau credinţe religioase, măsurătoarea fiind făcută pe o scară de la „tradiţional” la „raţional”. Studiul a conţinut întrebări referitoare la importanţa lui Dumnezeu în viziunea respondenţilor, concepţia despre avort, respectul pentru autoritate şi educarea copiilor în spiritul credinţei şi ascultării. Per total, cercetarea a arătat că ţările mai profund secularizate, precum Norvegia, Olanda, Danemarca şi Suedia, sunt cele mai generoase, pe când Statele Unite, Irlanda, Canada, Portugalia sau Germania – ţări aflate mai aproape de polul „tradiţional” – oferă cel mai puţin. Studiul nu intră în detalii despre mecanismul care duce la o asemenea realitate. Dăruirea este rezultatul acţiunii mai multor factori. Tocmai de aceea trebuie studiate principalele fenomene care influenţează disponibilitatea unui donator, atât la nivelul individual, cât şi la nivelul unei societăţi.

Factori care influenţează dărnicia

Puterea financiară se află printre principalii factori care influenţează generozitatea şi filantropia. O creştere a resurselor financiare, atât la nivel individual, cât şi la nivel macro (pentru fiecare ţară), este o premisă a mobilizării mai mari în vederea sprijinirii ţărilor vecine sau mai sărace. Reciproca este de asemenea valabilă. Perioadelor de dificultăţi economice şi de instabilitate financiară le corespund scăderi vizibile ale nivelului donaţiilor. Este evident că gradul de stabilitate şi securitate economică are un cuvânt greu de spus în privinţa modului în care oamenii îşi gestionează resursele financiare şi materiale. Pe o scară care oscilează între polii „supravieţuirii” şi „exprimării sinelui”, indivizii din statele aflate la polul „supravieţuirii” prezintă o preocupare preponderentă pentru aspectele materiale. În schimb, populaţia din ţările aflate la polul opus, care are asigurate nevoile materiale, caută împlinire în activităţi care nu se axează pe câştig sau profit. Studiul a confirmat că societăţile în care exprimarea sinelui este mai accentuată sunt mai angajate în activism civic şi în luarea deciziilor politice, manifestând o toleranţă mai mare faţă de străini, grupuri etnice sau schimbare culturală.

Factorul cultural influenţează de asemenea dărnicia. Viziunea unui individ cu privire la lucrurile importante în viaţă, cele care merită preţuirea lui, modelează maniera şi gradul în care acesta va contribui la schimbarea în bine a traiului celorlalţi.

O lucrare[2] realizată în anul 2003 în Statele Unite, pornind de la observarea a 50 de comunităţi americane, a evidenţiat rolul convingerilor religioase în ceea ce priveşte filantropia. Potrivit acestei analize, persoanele care au declarat că participă la serviciile religioase ale unei biserici o dată pe săptămână sau chiar de mai multe ori ofereau cu 25% mai mult decât cele care afirmaseră că participă foarte rar sau deloc la viaţa bisericii, deşi nu exista o diferenţă majoră în privinţa veniturilor sau a nivelului educaţional. S-ar putea argumenta că persoanele cu puternice convingeri spirituale oferă şi din motive care nu implică altruismul, cum ar fi presiunea socială, întreţinerea bisericii sau dorinţa de a ajunge în Rai. Totuşi, cei care susţin că au credinţă în Dumnezeu oferă cu 10% mai mult decât persoanele seculare, pentru cauze nereligioase. Lucrarea amintită citează un sondaj din 1996 al Centrului Naţional de Sondare a Opiniei Publice. Conform acestuia, persoanele seculare oferă mai mult pentru cheltuielile publice destinate programelor sociale. Creştinii, în schimb, se implică mai mult în mod direct, prin donaţii şi voluntariat, în comparaţie cu secularii.

Cercetarea lui Richard Ball, publicată în februarie 2010, arată că societăţile care au obţinut un scor apropiat de valoarea „tradiţional” sunt cele în care religia şi autoritatea divină sunt importante şi familia este apreciată. S-a observat că oamenii din astfel de sisteme au o pronunţată mândrie naţională, sunt mai degrabă de acord cu măsurile protecţioniste în comerţ şi nu consideră că problemele de mediu pot fi soluţionate de entităţi internaţionale. Ei discută foarte rar despre problemele politice şi promovează un conformism social. Cei din ţările în care datele înclină spre polul opus, cel „raţional”, sunt mai puţin legaţi de propriile familii şi de îndeplinirea obligaţiilor consacrate, rezultate din astfel de relaţii. Ei sunt interesaţi de politică, discută cu prietenii despre politică şi au mai degrabă o orientare liberală. Studiul citat nu se ocupă de nivelul individual al implicării donatorilor în eforturi caritabile, ci de hotărârile luate la nivelul statelor, unde explicaţiile se bazează şi pe viziunea macroeconomică, şi pe interesele de ordin politic, nu doar pe valorile culturale ale societăţii sau indivizilor.

Politica şi rolul ei în acordarea ajutorului

Nivelul politic înseamnă puterea decizională într-un stat. Un alt studiu din aceeaşi publicaţie[3] arată că o ideologie conservatoare la nivel politic este asociată cu donaţii/contribuţii mai scăzute către ţările sărace. Un set de concepţii conservatoare presupune o intervenţie mai mare a statului în economie şi în piaţă sau măsuri protecţioniste. Astfel, ţările al căror guvern are o viziune conservatoare faţă de implicarea statului în economie le oferă mai puţin statelor defavorizate decât vecinilor. Un guvern conservator preferă mai degrabă să ofere ajutor în funcţie de interesele geopolitice, fiind orientat de beneficiile directe pe care le poate obţine, pe când unul liberal este mai probabil să doneze potrivit principiilor sale egalitariste, conform cărora ajutorul extern este un factor care contribuie la dezvoltare.

Atunci când vorbim despre interesele geopolitice, cele mai stringente sunt cele legate de securitate. Cazuri cum sunt războiul din Kosovo sau foametea din Coreea de Nord din perioada 1998-2001 ilustrează cel mai bine astfel de condiţionări. Întrucât Kosovo se află în apropierea Uniunii Europene, exista riscul ca violenţa armată să se propage şi în alte ţări ale fostei Iugoslavii sau în Balcani. Astfel, ajutoarele oferite de Uniunea Europeană au fost o măsură de prevenire a escaladării conflictului. Un număr foarte mare de refugiaţi însemna creşterea riscului de producere a unor dezechilibre economice în ţările care ar fi găzduit refugiaţii. În Coreea de Nord, cea mai importantă contribuţie a venit din partea Statelor Unite. Dacă într-adevăr Coreea de Nord deţine arme nucleare, problemele ar fi putut avea repercusiuni asupra statelor vecine, fie din punct de vedere militar, fie dacă un număr foarte mare de persoane ar fi părăsit ţara, pentru a se refugia. Studiul citat îl susţine pe cel amintit anterior, al lui Richard Ball, potrivit căruia o concepţie liberală cu privire la politică şi economie reprezintă un predictor pentru o mai mare dărnicie la nivelul statului. Un caz aparte de ajutor este cel oferit în situaţii extraordinare.

Sprijinul acordat în situaţii de urgenţă

În cazul unor calamităţi naturale, cum a fost cutremurul recent din Haiti, se adaugă şi alţi factori celor deja menţionaţi. Un studiu realizat în anul 2003[4] a evidenţiat raportul dintre rolul important pe care îl au mijloacele de comunicare în masă şi volumul ajutorului oferit. Autorii comparau mai multe cazuri în care, datorită accesului media în zonele afectate de cataclisme sau războaie, persoanele sinistrate sau afectate au beneficiat de un ajutor mai mare decât era necesar. O situaţie similară este cea din anii 1999-2000, când India a fost lovită de un ciclon care a curmat peste 10.000 de vieţi omeneşti şi a rănit 12,6 milioane de oameni, pentru ca, după numai câteva luni, Mozambicul să se confrunte cu mari inundaţii care au condus la moartea a 800 de persoane şi la rănirea altor 1,5 milioane. Deşi, în mod evident, în primul caz nevoile de ajutor au fost mai mari, datorită acoperirii mai mare de care s-a bucurat în media, Mozambicul a primit de şapte ori mai multe ajutoare decât India.

Ajutorul acordat nu depinde însă doar de accesul şi acoperirea media în astfel de circumstanţe, ci şi de reţeaua de organizaţii neguvernamentale prezente în ţara care trece printr-o situaţie de urgenţă. În ciuda difuzării slabe a unor astfel de cazuri în media, prezenţa unor agenţii ale Naţiunilor Unite sau a unor organizaţii neguvernamentale în ţări îndepărtate, în care uneori nu există interese politice, a favorizat dezvoltarea unor strategii de atragere a fondurilor. Ar putea fi amintite în acest sens cazurile Sudanului şi Angolei, care au primit donaţii considerabile în perioada 1997-2001[5].

Există situaţii când creştinii sau ţările cu o tradiţie creştină proeminentă au oferit mai mult celor loviţi de o tragedie. Au fost însă şi situaţii când raportul generozităţii a fost invers, balanţa dărniciei înclinând în favoarea ţărilor secularizate. Autoarea Francie Ostrower[6] arăta că există o filantropie a elitelor, a membrilor cu poziţii sociale superioare, care donează pentru a acumula „capital ce include prestigiu personal, bani, timp şi conexiuni” sociale. Aceasta nu înseamnă automat că donatorii care nu fac parte din crema societăţii sunt motivaţi întotdeauna de raţiuni altruiste. Filantropia a devenit o instituţie socială în sine, iar mecanismele care declanşează „generozitatea” indivizilor, organizaţiilor sau statelor nu au la bază, de multe ori, profunde convingeri religioase.

Important este că pentru cei loviţi de cataclisme naturale, sinistraţi din cauza unor evenimente majore (cum ar fi războaiele sau epidemiile) şi cu nevoi de bază care necesită soluţii urgente, nu contează atât de mult din partea cui vine ajutorul – creştini sau seculari. Cazul Haiti este o nouă ocazie de a reflecta asupra modului în care oamenii vor şi pot să influenţeze sau nu viaţa semenilor. Până la urmă, filantropia se bazează pe decizia voluntară de a interveni în viaţa altor oameni, cu scopul de a le face existenţa mai uşoară sau chiar de a le salva viaţa. Nu este un culoar de competiţie între creştini şi seculari sau între conservatori şi liberali, ci este un element care îi poate aduce împreună.


[1] Richard Ball, „Cultural values and public policy: The case of international development aid”, The Quaterly Reiew of Economics and Finance, nr. 50, februarie 2010
[2] Arthur Brooks, „Religious Faith and Charitable Giving”, Policy Review, octombrie-decembrie, 2003.
[3] Dustin Tingley, „Donors and domestic politics: Political influences on foreign aid”, The Quaterly Review of Economics and Finance, nr. 50, februarie 2010.
[4] Gorm Rye Olsen et al., „Humanitarian Crises: What Determines the Level of Emergency Assistance? Media Coverage, Donor Interests and the Aid Business”, Disasters, Blackwell Publishing, 2003, 27 (2).
[5] Ibidem.
[6] Francie Ostrower, Why the Wealthy Give. The Culture of Elite Philanthropy, Princeton University Press, 1995, p. 48.