În timp ce România administra cu dificultate voturile în urma alegerilor prezidenţiale, peste 110 şefi de stat şi de guvern, împreună cu alţi 15000 de delegaţi din 193 ţări s-au reunit la Copenhaga ca să negocieze un nou protocol privind combaterea, la nivel internaţional, a schimbărilor climatice.

Deşi eclipsat mediatic de evenimentele politice importante pe plan naţional, summitul de la Copenhaga se înscrie în rândul tentativelor de a rescrie viitorul Planetei confruntate tot mai vizibil cu efectele încălzirii globale. Cum era de aşteptat, numeroase critici au readus în atenţie îndoielile legate de fair-play-ul si eficacitatea unui astfel de acord.

Perspectivă fundamental greşită

Climatologul James Hansen, directorul Institutului Goddard pentru Studii Spaţiale în cadrul NASA, a fost unul dintre primii oameni de ştiinţă care, în anii ´80, au avertizat lumea cu privire la pericolul pe care îl prezintă creşterea temperaturilor medii la nivel global. Deşi a rămas convins de necesitatea luării unor măsuri urgente de combatere a schimbărilor climatice, Hansen consideră că direcţia summitului de la Copenhaga a fost „fundamental greşită”. Expertul este de părere că un  protocol care susţine reducerea emisiilor la nivelul maxim admis şi care permite existenţa unei pieţe de comercializare a permisiunilor de poluare, nu are cum să funcţioneze eficient. Dimpotrivă, oamenii vor pierde din nou ani de zile încercând să înţeleagă ce înseamnă combaterea poluării.

Lungul drum spre Copenhaga

Primul răspuns internaţional la problema poluării s-a concretizat în Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC), care a fost întocmită în 1992, în cadrul Summitului Pământului, de la Rio de Janeiro.

Această convenţie este un tratat internaţional care are ca obiectiv principal stabilizarea concentraţiei de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care ar împiedica manifestări climatice periculoase. Însă, întrucât UNFCCC nu este un document cu forţă de constrângere legală, este necesar să fie actualizată periodic prin acte juridice, numite protocoale, care fixează limite de poluare concrete, la nivel de ţară. Ţările care semnează aceste protocoale îşi iau angajamentul că vor reduce emisiile de gaze cu efect de seră la un anumit nivel, într-un interval de timp stabilit de comun acord.

Cel mai cunoscut protocol al UNFCCC este cel semnat la Kyoto (Japonia) în anul 1997, ale cărui prevederi au intrat în vigoare în anul 2005. Mai exact, ţările industrializate, listate în Anexa 1 a Protocolului, au obligaţa de a diminua emisiile globale de gaze cu efect de seră cu 5,2% faţă de anul de referinţă 1990, iar acest obiectiv trebuie îndeplinit până în 2012. Protocolul de la Kyoto expiră în 2012 şi, de aceea, părţile semnatare ale UNFCCC s-au reunit la Copenhaga pentru a negocia stabilirea unui nou acord care să continue efortul de reducere a poluării.

Cine plăteşte pentru viitorul Planetei?

Teoretic, atât Protocolul de la Kyoto, cât şi următoarele actualizări care vor fi aplicate Convenţiei ONU, ar putea fi paşii strategici definitorii pe care liderii mondiali i-ar face pentru combaterea poluării. Sub aspect practic însă, această imagine este doar o ambiţie îndepărtată. Cel puţin asta spun criticii care reproşează că niciun acord de acest tip nu va avea suficientă forţă cât să răspundă în mod real la problema încălzirii globale.

Un acord de tip Kyoto poate fi eficient doar dacă ţintele de reducere a emisiilor poluante vizează toţi poluatorii globali. În caz contrar, am rămâne martorii aceluiaşi ping-pong al responsabilităţii combaterii poluării, cu care ne-am obişnuit.

Pe de o parte, greul salvării Planetei ar rămâne pe umerii ţărilor în dezvoltare atâta timp cât ţările puternic industrializate, care produc cea mai mare cantitate de gaze cu efect de seră, s-ar menţine în afara constrângerilor legale ale Protocolului şi ar continua să polueze în acelaşi ritm. Acuzate aici sunt statele din capul listei marilor poluatori ai lumii, cum sunt China şi SUA, care nu s-au numărat printre semnatarele Protocolului de la Kyoto. Principalul motiv invocat pentru această poziţie a fost imposibilitatea economiei de a face faţă unei politici de încetinire a producţiei.

Cu toate acestea, la Copenhaga, discursul celor două state a cunoscut o schimbare majoră. China a făcut un pas înainte anunţând că va publica spre evaluare registrele privind emisiile de carbon. Asiaticii au rămas însă fermi poziţiei de non-negociere a ţintelor de reducere a emisiilor, păstrând nivelul stabilit voluntar şi intern de 40-45%. SUA au anunţat că sunt dispuse să investească 100 de miliarde de dolari într-un fond pentru climă care să finanţeze ţările sărace confruntate cu ameninţări ecologice precum distrugerea recoltelor sau poluarea apelor.

Pe de altă parte, ţările bogate şi-au exprimat în repetate rânduri refuzul de a semna un acord de reducere a emisiilor poluante, câtă vreme ţintele mai permisive stabilite pentru ţările în dezvoltare creează situaţia în care poluarea pe care nu o emit ţările bogate, o vor emite cele sărace, cu „scuza” dezvoltării economiei naţionale.

Preşedintele american Barak Obama a declarat că responsabilitatea unui acord precum cel de la Copenhaga este să se asigure că şi „ţările în dezvoltare au o anumită responsabilitate. Nu exact aceeaşi (n.r. – ca a ţărilor dezvoltate) şi nici în acelaşi ritm. Dar dacă am alcătui un fond de sprijinire a ţărilor vulnerabile, am avea un cadru care ne-ar permite să fim eficienţi în viitor.”

Trei pagini pentru schimbările climatice

După negocieri care au durat două săptămâni, summitul de la Copenhaga s-a încheiat cu un acord de trei pagini, care nu menţionează nicio ţintă în cifre şi nici nu presupune un angajament coercitiv al părţilor. Însă înainte de a pronunţa sentinţa de eşec asupra întâlnirii, merită menţionat faptul că acesta este primul acord de luptă împotriva schimbărilor climatice semnat atât de marile state poluatoare, cât şi de ţările în dezvoltare.

În aceste condiţii, s-a decis ca ţările industrializate să comunice până la 31 ianuarie 2010 ţintele de reducere a emisiilor poluante care să fie măsurabile, notificabile şi verificabile. Ţările în curs de dezvoltare au libertatea de a stabili la nivel intern ţintele de reducere, pe care trebuie să le comunice public o dată la doi ani, cu deschidere către dezbatere şi modificare. Acordul nu conţine nicio menţiune despre ţinta vehiculată în media de înjumătăţire a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2050, însă scopul măsurilor incluse în document continuă să fie menţinerea temperaturii medii globale cu 2 grade Celsius peste nivelul epocii preindustriale sau cu 1,2 grade Celsius peste nivelul prezent.

Din punct de vedere financiar, s-a decis formarea unui Fond Verde pentru Climă, care să ofere ajutor ţărilor aflate în necesitate din cauza climei. Primele vizate sunt ţările africane şi insulele mici din Oceanul Pacific. Acestea, împreună cu alte ţări în dezvoltare vor primi, între 2010 şi 2012, o primă tranşă de 30 de miliarde de dolari, urmând ca până în 2020 acest ajutor să cumuleze 100  miliarde de dolari.

Ţările au convenit ca următoarea întâlnire să aibă loc în Ciudad de Mexico, la sfârşitul anului 2010, însă, spre nemulţumirea multora, această întâlnire nu va avea ca scop semnarea unui acord cu putere legală.

Gaz pe foc

În lumina acestor decizii, recţiile sunt – cum altfel ? – împărţite. Politicienii sunt convinşi că nu puteau obţine mai mult de la această întâlnire, însă organizaţii neguvernamentale precum Greenpeace continuă să se exprime vehement în această direcţie: „Obama l-a numit un prim pas istoric, dar nu este nici istoric, nici un prim pas. Protocolul de la Kyoto a fost astfel, şi cu toate acestea, în 12 ani de când a fost elaborat nu am progresat deloc. Creşterea severă a impactului schimbării climatice şi avertizările constrângătoare ale oamenilor de ştiinţă ar fi trebuit să determine liderii să se trudească pentru a găsi soluţii”. În schimb, spun cei de la Greenpreace, ceea ce s-a obţinut a fost că „un grup restrâns de lideri a venit, a pretins că s-a ajuns la o înţelegere şi a plecat, lăsând în urma lui haos şi înfuriind alţi lideri.”

Este evident că, dincolo de retorica ecologistă privind salvarea Planetei, combaterea schimbărilor climatice a devenit o componentă majoră a relaţiilor internaţionale. Nu încape îndoială că subiectul, care altădată era asociat exclusiv cu efervescenţa activiştilor pentru mediu şi-a făcut loc pe agenda liderilor politici mondiali. Însă, în ciuda semnalelor pozitive, acordul de la Copenhaga nu se ridică la înălţimea aşteptărilor generate de urgenţa acţiunii împotriva schimbărilor climatice, dar şi de promovarea intensă de care a avut parte în presa internaţională.

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.