„Probabil că dilema cea mai tulburătoare legată de primirea acestui premiu este faptul că sunt comandantul suprem al unei naţiuni aflate în două războaie", declara preşdintele american Barack Obama în discursul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace, la sfârşitul anului 2009.

„Probabil că dilema cea mai tulburătoare legată de primirea acestui premiu este faptul că sunt comandantul suprem al unei naţiuni aflate în două războaie”. Barack Obama (din cuvântul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace, 2009)

Ales în luna noiembrie a anului 2008, cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii a depus jurământul la 20 ianuarie 2009. Este marcat astfel, în această lună, primul dintre cei patru ani de mandat al lui Barack Obama la Casa Albă. Sloganul politic al campaniei sale electorale – „Schimbarea în care putem crede” este urmărit în suita de acţiuni care vor demonstra sau nu dacă schimbarea e cea dorită şi aşteptată, schimbarea în care s-a crezut. În timp ce americanii sunt mai interesaţi de afacerile interne, de stimulul financiar, de salvarea coloşilor economici sau de reforma sistemului public de sănătate, partenerii politici internaţionali şi presa neamericană sunt atenţi la mişcările şi tendinţele cu efecte globale generate de deciziile din politica externă a Statelor Unite.

Un ghid al primelor 100 de zile ale mandatului lui Obama poate fi urmărit dinamic, zi la zi, pe site-ul publicaţiei Time, împreună cu o selecţie a criticilor aduse preşedintelui american. O evaluare detaliată a deciziilor interne ale administraţiei Obama este de mic interes pentru acest articol şi, de aceea, în centrul analizei noastre vor sta trei dintre cele mai importante momente şi evenimente cu impact strict la nivelul păcii şi securităţii internaţionale, determinate de politica noii conduceri americane.

Guantanamo Bay – un măr al discordiei

Data de 11 septembrie 2001 rămâne în istoria Americii ca ziua în care Lumea Nouă a cunoscut cea mai teribilă tragedie de război în interiorul graniţelor sale. În profilul inamicului public nr. 1, identificat fără echivoc drept terorismul, au fost incluşi deopotrivă oameni şi organizaţii (Osama Bin Laden, Saddam Hussein, Al Qaida), ţări (Irak, Iran, Afganistan) şi chiar religii (islamism). Imaginativ, a fost identificată „axa răului”, Coreea de Nord alăturându-se celor două ţări din Orientul Apropiat – Iran şi Irak.

Închisoarea americană de la Guantanamo Bay, Cuba, a fost locul de maximă securitate unde au ajuns câteva sute de deţinuţi acuzaţi de terorism. Condiţiile de detenţie şi în special cele de anchetă, descoperite publicului de presa americană şi din întreaga lume, au trădat mari abuzuri şi încălcări severe ale drepturilor omului. Conform legii antice a talionului, se pare că la Guantanamo americanii le aplicau foştilor terorişti orice tratament necesar în vederea obţinerii unor informaţii care să aducă beneficii în justificata luptă împotriva terorismului. În presă au circulat nenumărate rapoarte venite din partea organizaţiilor care luptă pentru apărarea drepturilor omului, în timp ce anchetele ordonate de administraţia americană (Bush) nu au relevat nimic ce fi sprijinit acuzaţiile de abuz.

Anunţată printre măsurile imediate ale mandatului Obama, ca un semnal al desprinderii de politica administraţiei precedente, eliminarea torturii în timpul anchetării deţinuţilor acuzaţi de terorism şi închiderea celebrei închisori de la Guantanamo Bay au fost într-adevăr decise a doua zi după depunerea jurământului. Actul prevedea că, în decursul următorului an, această instituţie avea să fie desfiinţată, în timp ce deţinuţii urmau să fie transferaţi şi anchetaţi în condiţii diferite de cele de la Guantanamo. Totuşi, procesul închiderii bazei, aprobat de senat şi având un buget alocat încă din mai 2009, s-a dovedit mult mai anevoios şi mai complex decât părea la prima vedere. În noiembrie, presa cita afirmaţia preşedintelui Obama potrivit căreia Guvernul nu poate împlini această promisiune la data stabilită.

Gestul în sine, însă, este un pas uriaş pentru Statele Unite. Guantanamo nu era o puşcărie, ci era simbolul unei Americi care judecă aşa cum vrea, când vrea şi pe cine vrea ea. Desigur, există justificări, cea mai uşor de înţeles fiind aceea că „scopul scuză mijloacele”. Contrastul însă era prea evident. America vorbea ca un miel la tribunele lumii, despre lovitura cruntă pe care a primit-o, şi ca un balaur în perimetrul acestei închisori şi în zonele de conflict unde SUA aveau o supremaţie incontestabilă. La momentul semnării actului, un senator democrat afirma că „fibra morală a naţiunii” a fost dispreţuită prin activitatea acestei închisori, a cărei închidere este „primul pas important în restaurarea imaginii şi credibilităţii Americii în lume”[1].

Discursul de la ONU

Primul discurs[2] susţinut de noul preşedinte american la tribuna Organizaţiei Naţiunilor Unite, în data de 23 septembrie 2009, a constituit şi o evaluare a primelor nouă luni de mandat, desigur, din perspectivă proprie. Unul dintre momentele aplaudate de audienţă în cadrul trecerii în revistă a actelor înfăptuite deja în vederea schimbării la faţă a Americii a fost menţionarea aderării SUA la Consiliul Drepturilor Omului, care a înlocuit, începând din mai 2006, Comisia Drepturilor Omului, un organism cu o vechime de 60 de ani în cadrul ONU. Administraţia Bush nu acceptase să se înscrie pe lista aderenţilor la principiile constituţiei noii instituţii, gest fără precedent, care provocase stupoarea observatorilor[3]. Admiterea în cadrul CDO a unor state ca Sudan sau Zimbabwe provocase aparent dizgraţia americanilor, care şi-au rezervat dreptul de a nu se alătura unei astfel de organizaţii. În acelaşi timp însă, puternicile critici interne şi internaţionale la adresa Statelor Unite cu privire la situaţia prizonierilor de la Guantanamo demonstrau că practicile tolerate de administraţia Bush nu erau cu nimic mai prejos decât încălcările drepturilor omului din statele incriminate de americani. În septembrie 2009, Obama a putut vorbi despre schimbarea produsă în această direcţie.

La Adunarea Generală a ONU, se aştepta din partea preşedintelui american creionarea noului traseu propus de SUA întregii lumi. Stâlpii fundamentali pentru viitorul lumii, identificaţi de Obama, au fost: (1) neproliferarea armelor nucleare şi dezarmarea, (2) promovarea păcii şi a securităţii, (3) grija pentru situaţia ecologică a planetei şi (4) o economie globală care să propună avantaje tuturor oamenilor.

Vorbind despre cel de-al doilea punct, preşedintele Obama afirma: „Să nu uităm că preţul cel mai mare al conflictului nu este plătit de noi. Nu este plătit de politicieni. Este plătit de fata evreică din Sderot ce-şi închide ochii la culcare cu gândul că o rachetă îi va lua viaţa la miezul nopţii. Este plătit de băiatul palestinian din Gaza care nu are apă curată şi nu are o ţară care să fie ţara lui. Aceştia sunt toţi copiii lui Dumnezeu. Şi dincolo de toate cuvintele şi gesturile din politică, aici este vorba de dreptul oricărei fiinţe umane de a trăi în demnitate şi securitate. Aceasta este o lecţie fundamentală în toate cele trei credinţe care numesc o fâşie de pe Pământ, ‘Ţara Sfântă’. Şi de aceea, chiar dacă vor fi paşi înapoi sau starturi false, nu mă voi opri în efortul de a urmări pacea”.

A fost singurul moment în care Obama a folosit cuvântul „Dumnezeu”, dar prin aceste cuvinte preşedintele american încerca să-şi asocieze imaginea din binecuvântările rostite de Iisus Christos pe Muntele Fericirilor: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5:9, Biblia Sinodală).

Premiul Nobel

Probabil cel mai inedit moment al anului trecut, din perspectiva urmărită, a fost desemnarea lui Barack Obama ca laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Identificat de The New York Times ca „o surpriză uluitoare”, evenimentul a avut loc în data de 9 octombrie 2009, când Comitetul Nobel anunţa că îi acordă preşedintelui Obama premiul pentru pace, „pentru eforturile sale extraordinare de a întări diplomaţia şi cooperarea între popoare”[4]. Deşi s-a speculat pe marginea numelor altor nominalizaţi (numărul de 205 de persoane propuse în acest an fiind un record absolut), întrucât politica organizatorilor este aceea de a face publice cercetările comitetului la 50 de ani după decernarea premiilor, nu avem şanse să aflăm sigur numele celor pe care preşedintele american i-a devansat în finală. Ştim doar că dintre zecile de militanţi pentru pace din întreaga lume, inclusiv din zone fierbinţi precum Afganistan, China sau Zimbabwe, Obama a fost alesul. Mulţi au apreciat că a fost ales doar ca megastar. În plus, Obama a fost primul preşedinte american (dintre cei patru premiaţi deja) care a primit această distincţie în primul an de mandat, de fapt după doar nouă luni de guvernare.

Trebuie subliniat că, deşi desemnarea câştigătorului are loc în octombrie, perioada de nominalizare se încheie încă din luna februarie. La data aceea, Obama putea intra în lista de nominalizări doar în baza actului de închidere a controversatei închisori de la Guantanamo şi a unui profil de lider care promitea foarte mult. Totuşi, oficialii Nobel au menţionat că premiul i s-a acordat nu pentru promisiunile făcute, ci pentru ceea ce înfăptuise deja la momentul desemnării sale. Discursul susţinut în faţa adunării ONU, în septembrie, trebuie să fi cântărit mult în economia alegerii sale. În ciuda diversităţii celor cinci membri aleşi de Parlamentul Norvegiei să facă parte din comitetul pentru decernarea Premiului Nobel pentru Pace, decizia a fost unanimă. Obama a primit premiul fără a avea sentimentul că se ridică la nivelul predecesorilor săi onoraţi cu aceeaşi distincţie, văzându-l, mai degrabă, ca pe o recunoaştere care implică, fără echivoc, o „chemare la acţiune” de acum încolo.

Miel sau Balaur?

Există un cuvânt care se regăseşte în toate cele trei discursuri principale susţinute în primul an de mandat al lui Barack Obama. La depunerea jurământului ca preşedinte al Americii, apoi în primul discurs susţinut de la tribuna ONU şi, în final, în discursul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace, Barack Obama a spus încă din prima frază că se adresează cu „umilinţă” sau că se simte „smerit”. Referirile repetate la umilinţă sugerează imaginea unui om conştient că i s-a acordat multă încredere, pentru care nu se simte vrednic şi care îl provoacă să facă mai mult şi mai bine. Barack Obama are profilul unui om sincer, doritor de bine, pacificator, şi nicidecum al unui superpotentat discreţionar. E de netăgăduit că actualul preşedinte american aduce o imagine diferită de a predecesorilor săi şi merită apreciat pentru discursul şi poziţia sa. În clipa de faţă, pare imposibil să-ţi imaginezi America altfel decât ca pe o campioană a luptei pentru pace şi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor umane. Şi totuşi, tocmai alegerea lui Obama în funcţia de preşedinte al SUA sau desemnarea lui ca premiant Nobel pentru Pace ne-a arătat că imposibilul este posibil.


[1] „Obama signs order to close Guantanamo Bay facility", www.cnn.com, 22 ianuarie 2009
[2] „Obama's Speech to the United Nations General Assembly", www.nytimes.com, 23 septembrie 2009
[3] „US quits Human Rights Council?", www.humanrights-geneva.info, 6 iunie 2008
[4] „Barack Obama. Overview", http://topics.nytimes.com