Părinţii se întreabă adeseori cum să trăiască în armonie cu adolescenţii din propria casă. Întrebarea trădează mai degrabă autocompătimire şi un transfer al culpei pentru starea conflictuală asupra adolescentului răzvrătit, devenit peste noapte o persoană cu care nu te mai poţi înţelege.

Mic dicţionar de adolescenteză

Până ieri erau cei mai buni prieteni. Făceau totul împreună. Apoi, ceva s-a schimbat şi părintele şi-a dat seama că propriul copil se îndepărtează de el…

Adolescenţa este o perioadă de tranziţie, când tânărul se transformă în adult, când viaţa lui cunoaşte transformări profunde, cu un impact major asupra dezvoltării şi relaţiilor sale sociale. În această etapă a vieţii, se diversifică foarte mult aptitudinile artistice, practice, literare şi ştiinţifice. Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celor din jur devin mult mai complexe. În această perioadă se dezvoltă gândirea logică. Spre deosebire de perioada copilăriei, adolescentul face primele tentative de a înţelege problemele profunde ale vieţii, căutând răspunsuri la întrebări existenţiale. Îşi pune întrebări cu privire la moralitate, religie, societate, prietenie, dreptate, adevăr şi iubire şi se gândeşte tot mai serios la problema vieţii şi a morţii.

Adolescenţa implică schimbarea raporturilor cu părinţii, manifestându-se o dorinţă de independenţă. Adolescentul începe să descopere lumea şi îşi face prieteni noi. „Grupurile de prieteni de aceeaşi vârstă constituie, în această, perioadă puternici agenţi de socializare, ale căror funcţii sunt mai degrabă complementare decât opuse celor ale grupului familial” . Anturajul este foarte important pentru un adolescent, acesta învestindu-i cu multă încredere pe cei de aceeaşi vârstă, întrucât experienţele pe care le trăiesc sunt asemănătoare, reuşind să comunice foarte bine. În lucrarea Transitions Through Adult Life, Charles M. Sell compara adolescentul cu un „rătăcitor” expus influenţelor altor grupuri tribale, el venind în contact cu valori, culturi, moduri de viaţă diferite de cele ale familiei din care provine.

Adolescentul trece prin importante schimbări biologice, psihologice şi sociale, viteza cu care se realizează schimbările variind destul de mult de la un individ la altul. Una dintre preocupările fundamentale ale acestei vârste este căutarea identităţii, care implică mai multe aspecte. În primul rând este vorba despre aspectul fizic. Schimbările fiziologice îi determină adolescentului o anumită percepţie cu privire la propriul corp. El învaţă că trebuie să îşi asume identitatea de sex şi manifestă primele preocupări pentru sexualitate.

Nemulţumit de propria înfăţişare marcată de transformări, adolescentul este sensibil la orice aluzie referitoare la cum arată. Este neîncrezător în sine şi în ceea ce poate realiza, retuşându-şi permanent imaginea în timp ce stă în faţa oglinzii. Proiecţia pe care şi-o construieşte vizavi de aspectul său fizic este determinată în mare măsură de modul în care a fost perceput înainte de a ajunge la vârsta adolescenţei, în special de către membrii familiei. „În adolescenţă începe doliul imaginii mitice a părinţilor: puţin câte puţin, adolescentul descoperă că ei nu ştiu chiar totul, că gusturile lor nu sunt suverane” . Tendinţa este de a se îndepărta de părinţi şi de a-şi crea propriul spaţiu, pentru a reuşi să se cunoască şi să se înţeleagă mai bine.

Problema ar merita abordată însă dintr-o perspectivă diferită. Cum poate să trăiască un adolescent cu părinţi atât de puţin dispuşi sau capabili să facă efortul de a căuta să-i înţeleagă frământările, preocupările şi sentimentele? Adolescentul nu este încă un individ matur. El este pe drumul maturizării şi, prin urmare, responsabilitatea găsirii celor mai bune canale de comunicare le revine mai întâi adulţilor.

Lungul drum al părinţilor către copii

Adolescenţii de azi pornesc în viaţă cu dreptul, fiind animaţi de ţinte înalte – este concluzia sociologilor Barbara Schneider şi David Stevenson, în urma unui studiu privind această categorie de vârstă. Totuşi, în perioada liceului, fie din cauza resurselor financiare şi educaţionale neadecvate, fie din cauza unor alegeri greşite, făcute fără a beneficia de sfatul şi experienţa unui adult, adolescenţii pierd drumul drept. În cartea A Tribe Apart: A Journey Into the Heart of American Adolescence, Patricia Hersch, specialist în ştiinţe sociale, atrăgea atenţia asupra faptului că mulţi adolescenţi trăiesc singuri, părinţii fiind plecaţi în cea mai mare parte a timpului. Familia, care ar trebui să fie locul unde adolescentul îşi dezvoltă abilităţile de comunicare şi relaţionare, nu mai există în forma ei tradiţională, care, de altfel, este singura formă pe care o are familia adevărată.

Prioritatea de azi, succesul de mâine

Părinţii au astăzi tot mai multe priorităţi. Programul de muncă este mai lung, iar responsabilităţile pe care le au sunt mai numeroase. În aceste condiţii, le este greu ca la întoarcerea acasă să facă faţă altor probleme, cele interne. Soluţia cea mai la îndemână este să rezolve prin porunci scurte, răstite, problemele care le solicită implicarea. În realitate, soluţia aceasta funcţionează o dată sau de câteva ori, însă pe termen mediu şi mai ales lung, consecinţele vor fi negative. Adolescentul va ajunge să-şi considere părintele drept o persoană care nu-l înţelege (sau, mai rău, nu vrea să-l înţeleagă) şi cu care nu are niciun sens să stea de vorbă. Dezvoltarea unei comunicări eficiente cu adolescentul trebuie să devină o prioritate. Desigur, dacă ar fi întrebaţi, mulţi părinţi ar confirma validitatea şi importanţa acestei afirmaţii, totuşi, prea puţini investesc în acest sens. Construirea unei relaţii între părinte şi copilul aflat la vârsta adolescenţei nu începe în momentul intrării copilului în această etapă a vieţii. Este de fapt continuarea unei relaţii care exista deja.

Vor modele, nu vor sfaturi

Pentru că se află într-o etapă a vieţii în care îşi formează personalitatea, adolescentul are nevoie de modele. Felul în care părinţii se exprimă şi îşi controlează sentimentele devine un model pe care copilul şi-l va aminti toată viaţa. Niciun părinte nu doreşte ca propriului copil să fie apatic, să aibă o voinţă slabă, să fie răzbunător, uşor de ofensat, neiertător, încăpăţânat, ci, dimpotrivă, ar vrea să fie energic, comunicativ, generos, curajos, echilibrat, demn de încredere, cutezător, cu voinţă puternică, tandru, credincios. Aceste calităţi se dezvoltă de obicei prin imitare. Oferirea unui model pozitiv în familie ajută la prevenirea şi soluţionarea multora dintre problemele vieţii. Părintele înţelept îi împărtăşeşte natural adolescentului situaţii din propria experienţă de viaţă, ştie să recunoască o greşeală pe care a făcut-o, găseşte ocaziile potrivite pentru a-şi exprima afecţiunea.

Este important de înţeles că atunci când copilul ajunge la vârsta pubertăţii, abilitatea sa de a recunoaşte emoţiile celorlalţi scade brusc şi revine la normal abia în jurul vârstei de 18 ani. Este concluzia unui studiu realizat de o echipă de neurologi de la Universitatea din San Diego. Aceasta explică lipsa de reacţie şi empatie a adolescentului faţă de rugăminţile sau plânsul mamei. În schimb, pretinde să nu i se mai facă morală. În astfel de situaţii, este utilă sugestia lui Stephen Covey din Eficienţa în 7 trepte: încearcă mai întâi să înţelegi şi apoi să fii înţeles . Nu este suficient să înţelegi parţial problemele şi sentimentele adolescentului, pentru că sensibilitatea acestuia vizavi de sinceritatea persoanelor adulte este foarte mare. Sinceritatea deplină în relaţia cu adolescenţii este o condiţie necesară unei comunicări eficiente.

Ştii adolescenteza?

Patru din zece adolescenţi folosesc mesageria instant pentru a transmite lucruri pe care nu îndrăznesc să le spună faţă-n faţă – se arăta într-un sondaj citat de Associated Press. În condiţiile în care acesta este modul de comunicare al adolescenţilor astăzi, înainte de a le stabili limite de timp în privinţa accesului la internet, părinţii trebuie să înveţe să vorbească pe limba lor. Dacă tatăl sau mama ar avea un cont pe Messenger, ar creşte şansele să fie ascultat de propriul copil. Mai mult, copilul ar fi mândru că are un părinte dornic să înveţe şi să se adapteze noilor mijloace de comunicare. Poate că pentru unii părinţi lucrul acesta este dificil, importante sunt însă găsirea unor soluţii ingenioase de a ieşi în întâmpinarea copilului, de a-l întâlni în zona lui de confort, şi disponibilitatea pentru comunicare.

Cum să ajungi la ţintă, nu la conflict

Alegerea şi definirea propriilor valori vor fi influenţate de valorile promovate în familie. Chiar dacă atracţia pentru grupul de prieteni pare să-l acapareze întru totul pe adolescentul care încearcă să se distanţeze de familie, s-a demonstrat că în acele familii în care se aplică un model educaţional eficient, adolescenţii au puncte de vedere şi convingeri morale mult mai asemănătoare cu ale părinţilor decât cu ale prietenilor, când este vorba de problemele importante ale vieţii.

Modul în care adolescenţii se raportează azi la Dumnezeu, credinţă şi tot ce implică dimensiunea spirituală a vieţii este radical diferit faţă de generaţiile anterioare. Părinţii sau bunicii de azi înţelegeau, în perioada adolescenţei lor, viaţa spirituală după alte coordonate. Ei acceptau ideea că Dumnezeu este o Fiinţă superioară, transcendentă, şi acceptau morala şi valorile creştine fără să pună întrebări. Într-o societate postmodernistă, în care totul este relativizat, adolescenţii sunt confruntaţi mai puţin cu sentimentul de vinovăţie şi simt că nu au nevoie de un Dumnezeu distant, rece, absent. Dar cine le-a spus că Dumnezeu este aşa? Specialiştii apreciază că imaginea pe care şi-o formează adolescenţii despre Dumnezeu este determinată în bună măsură de imaginea paternală. Un tată absent, preocupat mereu de probleme „importante”, prea puţin dispus să comunice cu fiul sau fiica sa devine un pseudotipar al Divinităţii. Adolescenţii generaţiei Z au nevoie să ştie că sunt valoroşi în ochii părinţilor şi ai celor din jur. Ştiind că sunt importanţi pentru oameni, vor înţelege că sunt importanţi şi în ochii lui Dumnezeu.

Azi, timpul se grăbeşte mai mult ca niciodată, lăsând cu greu loc altor preocupări în afară de încercarea de a obţine siguranţă financiară şi confort material. De multe ori, părinţii sunt absenţi din viaţa copiilor lor. Sunt însă şi părinţi care promovează în familie adevăratele valori şi o comunicare eficientă, pentru că au constatat importanţa covârşitoare a modelului pozitiv. În ciuda atitudinii de răzvrătire sau a dorinţei exagerate de independenţă, adolescentul are nevoie de protecţie şi de îndrumare pentru a găsi mediul potrivit pentru el.

Totuşi, dacă îşi simte ameninţată independenţa printr-o atitudine parentală hiperprotectoare, se va închide în el şi comunicarea se va reduce treptat. Din nefericire, atunci când comunicarea cu familia este deficitară, când valorile şi principiile nu sunt clare, adolescenţii se află în faţa unui risc semnificativ de a porni în viaţă pe un drum greşit. Modul în care se desfăşoară procesul comunicării depinde atât de adolescent, cât şi de părinţi. Biblia este relevantă în privinţa aceasta când îi sfătuieşte atât pe copii, cât şi pe părinţi să creeze şi să păstreze cadrul potrivit pentru o comunicare eficientă: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului. Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă speranţa” (Coloseni 3:20,21). Succesul stă în relaţie, iar relaţia stă în disponibilitate!


[1] Marele dicţionar al psihologiei. Larousse, Bucureşti, Editura Trei, 2006, p. 36
[2] Wesley Black, „Youth Ministry that lasts: the faith journey of young adults", Journal for Youth Ministry (Spring 2006), p. 21
[3] „Părinţi - adolescenţi: cheile comunicării", www.psychologies.ro
[4] Studiu citat de Ronald J. Nydam, „The Relational Theology of Generation Y", Calvin Theological Journal 41, 2006, p. 323
[5] www.sciencenetlinks.com
[6] Stephen Covey, Eficienţa în 7 trepte sau un abecedar al înţelepciunii, Bucureşti, Alfa, 2000, p. 224