Puţini români au dat crezare profeţiei politologului Silviu Brucan, care, la scurtă vreme după Revoluţie, prevedea două decenii pentru transformarea profundă a României. În majoritatea lor, românii s-au simţit atunci deranjaţi, acum, însă, puţini nu îi dau dreptate.

Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani.

(Silviu Brucan)

Între sloganurile revoluţionare: „De-mo-cra-ţi-e!” sau „Vrem democraţie!” şi oftările descurajate, care arată că trăim „o democraţie prost înţeleasă”, românul a părut că ştie ce vrea, că voinţa e populară, iar pentru neîmpliniri sunt de vină de fiecare dată alţii (ceilalţi). O retrospectivă politică sumară a celor două decenii de la revoluţia din decembrie 1989 demonstrează că toate partidele aflate acum pe scena politică au alternat la putere. Ceea ce avem acum, în decembrie 2009, a mai fost.
Vali Sterian cânta într-un Exerciţiu: „Democraţie, Intenţie. Tehnocraţie, Direcţie. Birocraţie, Infecţie. Bogăţie… Frecţie.” Oare acest amalgam de populism şi demagogie din partea politicienilor, ură şi dispreţ din partea poporului să fie moştenirea românilor?

1990-1992 – Când totul era posibil

La început a fost Frontul Salvării Naţionale, cu veleităţile sale patriarhale. Au dovedit-o recordurile obţinute la alegeri. Exercitat în „duminica orbului”[1] , votul românilor din primul test electoral al libertăţii a atins un maxim neegalat până azi, printr-o prezenţă la vot de peste 86%. Alegerea preşedintelui a fost hotărâtă din primul tur de scrutin, cu o majoritate covârşitoare pentru Ion Iliescu (85%) faţă de contracandidaţii săi, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. Elementul tolerat de unii, excepţional pentru alţii – prezenţa opoziţiei – îi dădea Occidentului semnalul că în România se schimbase într-adevăr ceva; opoziţia, deşi mică, era de acum legitim recunoscută. În România a reapărut instituţia fundamentală a Parlamentului (Senatul şi Camera deputaţilor). Fără un prag electoral, Parlamentul a fost constituit din reprezentanţii a nu mai puţin de 27 de formaţiuni politice (11 minorităţi naţionale). Pare mult, dar trebuie spus că după decembrie ’89 au fost înfiinţate 250 de partide.

Au fost anii în care totul părea posibil. România avea poate mai mult decât îşi dorise: o nouă constituţie, tranziţie, reforme, temeri, presă liberă, huligani, mineriade. În doar al doilea an de democraţie, guvernul a căzut, prin demisia premierului Petre Roman. Soluţia aleasă a fost tehnocraţia, prim-ministru devenind Theodor Stolojan. În acest context, FSN-ul s-a spart. Dilema „revoluţie sau lovitură de stat” a primit combustibil pentru ambele ipoteze. Golanii sau minerii au demonstrat capacitatea românilor de (i)mobilizare pentru un ideal, în timp ce politicienii, bazându-se pe una din grupările amintite, s-au acuzat reciproc de insuficienţă şi conspiraţionism. Democraţia făcea primii paşi.

1992-1996 – Patrulaterul roşu

La alegerile din toamna lui 1992, România a cunoscut o nouă calibrare a forţelor politice. Prezenţa la vot nu a mai atins entuziasmul primilor ani (scădere cu 10%). Opoziţia a părut că prinde mai multă putere: Crin Halaicu a fost primul primar de dreapta al capitalei. Pentru următorii 18 ani, până la independentul Oprescu, Bucureştiul a fost condus numai de primari din dreapta eşichierului politic. Cu toate acestea, preşedinte a rămas reprezentantul stângii, Ion Iliescu. Cel mai influent om politic al vremii a condus ţara prin premierul Nicolae Văcăroiu şi PDSR, bazându-se pe o alianţă de patru partide: PDSR-PRM-PUNR-PSM (ne mai spun ceva aceste iniţiale?). Presa a denumit această alianţă a partidelor de stânga drept „patrulaterul roşu”, declarând fără menajamente că România era condusă (încă) de comunişti.

Opoziţia era reprezentată de Convenţia Democrată, constituită din ţărănişti, liberali şi alte partide mai mici de dreapta sau alianţe civice, alături de democraţii din fostul FSN, conduşi de Petre Roman şi de reprezentanţii minorităţii maghiare. A fost de fapt un amestec de partide mari şi mici, pentru care nota dominantă nu era doctrina politică, ci duşmanul comun – acelaşi comunism, cu o faţă pretins democratică. Dacă în plan internaţional România nu a prins valul de integrare în NATO din 1995, fiindu-i promis în schimb un loc în cea de-a doua etapă a extinderii Alianţei, în plan intern s-a afundat în ceaţa privatizărilor dubioase. Finanţarea Caritasului era o dovadă a himerelor unei democraţii încă nedeprinse.

1996-2000 – Anii schimbării

Iarna lui 1996 a confirmat nemulţumirea instalată între timp la nivelul populaţiei şi dorinţa consolidată de schimbare. La toate cele trei niveluri – alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale – s-a votat fără echivoc schimbarea (prezenţa la vot a fost menţinută la 76%). Preşedintele Convenţiei Democrate, profesorul Emil Constantinescu, ajungea preşedintele României odată cu recâştigarea puterii de către partidele istorice pentru prima dată după comunism.

A fost, pe de altă parte, momentul istoric al primei alternanţe politice la guvernare şi, din altă perspectivă, prima cedare paşnică a puterii în România postbelică. Prin faptul că o fostă putere accepta şi îşi asuma rolul de opoziţie fără vărsare de sânge, fără puşcărie şi fără exil, exerciţiul democratic românesc a cunoscut un adevărat salt calitativ. Reprezentativitatea a căpătat, de asemenea, o nouă valenţă prin prezenţa în premieră a UDMR-ului la actul guvernamental din România. Schimbarea s-a soldat cu o nouă etapă de tranziţie, reforme, greve, mineriade, căderi de guverne, privatizări dubioase (era rândul celorlalţi). România a participat alături de forţele NATO la războiul din Iugoslavia. S-a vorbit şi s-a acţionat spre o asanare morală, o lege a lustraţiei – acţiuni denunţate, în schimb, de opoziţie ca epurare politică şi abuzuri. Pe rând, premierii ţărănişti Victor Ciorbea şi Radu Vasile au câştigat şi au pierdut susţinerea politică.

În fine, la exact zece ani de la Revoluţie, România avea un guvern de circumstanţă, condus de guvernatorul băncii naţionale, tehnocratul Mugur Isărescu. După o primă decadă, devenise clar că nu eram pregătiţi pentru viitor. Tot atunci, într-o emisiune televizată, Silviu Brucan încheia concluziile duzinei de participanţi la talk-show prin cuvintele: „Mai sunt zece ani”.

2000-2004 – Din nou Iliescu

Constituţia prevede că orice preşedinte are dreptul la două mandate, dar Ion Iliescu primise prima învestitură înainte de adoptarea constituţiei, iar constituţia nu acţionează retroactiv. Astfel, pentru unii legitim, iar pentru alţii printr-o forţare a constituţiei, Iliescu a candidat şi a câştigat din nou. Prezenţa la vot scăzuse deja la 65% (se estimează că la fiecare scrutin interesul pentru vot scade cu aproximativ zece procente, stagnând în dreptul cifrei de 30-40%[2]). Adrian Năstase a devenit prim-ministru, iar guvernul a fost constituit din membri ai PDSR.

Cele mai importante realizări din această perioadă au fost integrarea în NATO, eliminarea vizelor şi scăderea inflaţiei. Veniţi din opoziţie, actualii guvernanţi păreau a-şi fi învăţat lecţia. Cu toate acestea, presa a denunţat din nou ciocoii vechi şi noi, înfierându-i ca baroni locali, abili în acţiuni bazate pe interese, nepotism etc. Stabilitatea politică a fost un atu, existând o putere de partid unică, atât la Cotroceni, cât şi la Palatul Victoria. În 2002, s-a deschis seria negocierilor cu NATO şi, în acelaşi an, a fost primită şi invitaţia oficială de aderare la UE. Intrarea în NATO a avut loc în aprilie 2004, România revenind la poziţia de aliat al marilor puteri ale lumii, rupându-se de Rusia şi de trecutul său roşu. Ca direcţie, ca intenţie, era ideal.

2004-2008 – Revoluţia portocalie

Cu preşedintele PNL, Theodor Stolojan, în postură de nou lider al opoziţiei şi candidat la preşedinţie, Ion Iliescu şi Adrian Năstase au căpătat, în locul fostului tehnocrat, un adversar politic. Traian Băsescu era primarul capitalei şi preşedintele PD-ului. În contextul în care forţa opoziţiei devenise un adevărat pericol pentru puterea PSD-ului, „ceva” s-a întâmplat şi Stolojan a făcut pasul înapoi, iar Traian Băsescu a devenit noul contracandidat al lui Adrian Năstase.

Celebra confruntare electorală de la televiziunea publică, avându-l pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu moderator, a generat ceea ce analiştii au considerat punctul forte al lui Traian Băsescu. Ca în faţa oglinzii, viitorul preşedinte îşi spunea (şi mărturisea acum public): „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti? Între Adrian Năstase şi Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvântul meu, îmi părea rău.” E posibil ca tocmai realismul acut al acestei introspecţii exprimate public de candidatul Alianţei D.A. să-i fi adus mandatul de preşedinte. Poporul a votat francheţea, sperând probabil că aceasta pare o probă a dorinţei de schimbare. Traian Băsescu l-a învins la distanţă mică pe Adrian Năstase, ca dovadă a împărţirii electoratului din ţară.

Istoria ulterioară a Alianţei D.A. (Dreptate şi Adevăr) a legitimat-o mai degrabă ca pe o alianţă împotriva PSD-ului – aceeaşi hibă a duşmanului comun. După efervescenţa electorală, politicienii au trecut la treabă. În plan intern, guvernul a condus la o creştere economică (vă amintiţi sintagma „economia duduie”). În planul politicii externe, în această perioadă s-a împlinit timpul atingerii unei ţinte propuse de mult. La 1 ianuarie 2007, România a devenit parte a Uniunii Europene, visul multor decenii devenind realitate. Totuşi – împărţită între doi poli de putere, preşedintele Traian Băsescu şi premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu –, România politică a devenit teatrul unor intense lupte interne. PNL s-a scindat, aripa liberal-democrată unindu-se apoi cu democraţii lui Emil Boc, pentru a da naştere unui nou partid, PD-L. În plan intern, în acelaşi an, Traian Băsescu devenea primul preşedinte al României suspendat prin votul Parlamentului. A fost reconfirmat ulterior de populaţie, printr-un referendum organizat odată cu alegerile locale şi parlamentare, primele uninominale din istoria postdecembristă. Încet-încet, democraţia din România se apropia de majorat.

2008-2009 – Renaşterea FSN-ului

Începând cu alegerile din 2007 pentru Parlamentul European, politica românească a început să dezvăluie un paradox. Toate partidele din România au pretins că au ieşit cu un plus în alegeri, de cele mai multe ori oferind statistici care arătau o creştere a numărului real de voturi atrase. Chiar în opoziţie fiind, şi decimat, PNL-ul a afirmat câştigarea mai multor voturi decât în trecut. În 2008, pentru prima oară, PRM nu mai trecea pragul electoral care să-i permită reprezentarea în Parlament, în timp ce PC-ul intra în legislativ sub aripa PSD-ului. A fost contextul naşterii unei alianţe de guvernare evident oportuniste, în care foştii combatanţi, PD-L şi PSD, de dragul puterii (sau al poporului!), au căzut de acord să împartă Palatul Victoria. După o nouă retragere a lui Theodor Stolojan (din poziţia de prim-ministru desemnat), postul de premier a fost ocupat de Emil Boc. A durat un an. Un an în care PSD şi PD au făcut echilibristică într-o guvernare fifty-fifty. Ulterior, cabinetul Boc a devenit, prin retragerea PSD de la guvernare, primul guvern de după Revoluţie care a pierdut puterea prin moţiune de cenzură. În prezent, suntem într-o Românie în care PD-L şi PSD sunt forţele momentului, PNL şi UDMR jucând pe cont propriu, în funcţie de circumstanţe. Din păcate, ceea ce se vede în România nu este politică, nici economie, ci doar o luptă de orgolii, cu politicieni care-şi caută propriul interes, şi nu pe cel al poporului. „Politica românească este dominată de orgolii, şi nu motivată de criza economică cu care se confruntă ţara, preşedintele Traian Băsescu şi partidele de opoziţie disputându-şi dreptul de a numi un nou premier”, comenta The Economist[3]. Orgoliile lor nu sunt ale unei clase politice mature, ci partizane.

2009+

Din 6 decembrie vom fi ştiind deja alegerea românilor. Nu va fi însă nimic nou, pentru că, practic, am văzut tot ceea ce se putea vedea – guvernare de stânga, de dreapta, de centru stânga şi centru dreapta. Cu siguranţă că noul preşedinte va genera noul pol de putere, de acţiune, de interese, de critică. Ar fi de dorit să însemne şi noul pol de reformă. În noul an, în noul mandat, ne dorim ca nu doar preşedintele, ci întreaga clasă politică să asculte încă o dată de vorba lui Nenea Iancu. Şi asta pentru că marea promisiune şi aşteptare a noii guvernări se leagă de ieşirea din criză, din criza economică. Eu unul nu sunt mulţumit doar cu atât. Îmi doresc ieşirea din criza morală.

„După cele ce vedem până în ultimele momente, toţi bărbaţii noştri de stat, de la nulităţi până la somităţi, precum şi toată presa noastră, urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică – adică ţara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât nişte reforme economice. În adevăr, lucru de mirare! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate?… Cine ar putea tăgădui importanţa chestiunilor economice? Dar de asta mai e vorba acum? Oricâte reforme s-ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decât altele – toate vor fi doar nişte paleative. Răul de care suferă ţara va rămâne, cum am mai spus, şi va coace, cu cât mai acoperit, cu atât mai adânc. Ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică.”[4]

Politicienii sau poporul

Reformă politică? Da. Am cunoscut-o de atâtea ori, vreme de două decenii, în versiunea României noastre de toate zilele. Le-am trăit pe toate în democraţia din România. Totuşi un lucru ne-a lipsit. Acel politician sau partid care să-şi ceară scuze, să se dea la o parte, să afirme că el a creat o problemă, o criză, şi că e incapabil să o rezolve. Până la prima mea culpa a unui politician sau a unui partid, poporul, noi înşine trebuie să ne asumăm situaţia. Pentru că reforma politică fără una morală e doar un ping-pong la stânga sau la dreapta politicii. Fără o reformă a poporului care naşte aceşti politicieni, nu vom reuşi să deprindem democraţia. Nu există soluţii mesianice, în care un om poate schimba totul peste noapte. Nu cred în îndemnuri electorale în care accentul se pune pe: noi, eu şi cu tine, acum. Cred în schimbări lente (dacă e nevoie, chiar şi de 20 de ani), care pleacă de la un pas – unul singur – bine făcut.

Eu cu cine am votat?

biserica Mai e un aspect care nu dă bine deloc. Politicienii care se duc la sfinţiri de biserici şi îşi trec numele pe ctitorii sunt la fel de stranii ca şi feţele bisericeşti care luptă pentru o poziţie politică. Deturnarea unei sărbători naţionale sau a uneia religioase, când alături de odăjdii se văd eşarfe colorate specific unui partid sau altuia, când iconiţele sfinţite de preoţi sunt distribuite de politicieni, când moaştele sunt căutate la fel de avid ca sarmalele sau micii electorali, demonstrează un răsunător faliment moral.

Iisus Christos a făcut cea mai explicită separare a apelor: „Daţi cezarului ce e al cezarului, şi lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu”. La prima vedere s-ar părea că ascultăm de îndemnul Întemeietorului creştinismului, dând, conform sondajelor, lui Dumnezeu (bisericii) primul loc şi politicienilor ultimul loc în încrederea acordată. Iisus Christos nu aşază însă priorităţi, nu face topuri, ci înfierează sincretismul. Pentru noi, pentru acest „după 20 de ani”, ce e al unuia şi ce e al altuia? Ce e al cezarului? Respectul, taxa, votul. Ce e al lui Dumnezeu? Credinţa, ascultarea, mărturia. Cine uită cântările sau rugăciunile din pieţele revoluţionare, bisericile luate cu asalt după Revoluţie, libertatea de a citi şi a distribui Sfânta Scriptură? Cine uită cozile de la secţiile de vot? Acum suntem indiferenţi, dispreţuitori pentru că reprezentanţii clasei politice nu s-au dovedit ceea ce au promis a fi, pentru că nu trăim ceea ce am sperat a trăi, pentru că după 20 de ani e şi mult mai bine, şi mult mai rău. Dar nici bisericile nu sunt pline de cei dezamăgiţi de politică. Nici bisericile nu par a fi glasul alternativei. „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni.”

Adrian Severin schiţează cele două decenii postdecembriste din perspectiva poporului ca pe un paradox: „În curând se vor împlini douăzeci de ani de la căderea comunismului real în România. Viitorul va consemna aceşti ani de libertate, construcţie democratică, relativă prosperitate, securitate naţională şi revenire în familia euro-atlantică, drept unii dintre cei mai faşti din istoria românilor. Şi totuşi, la capătul lor, contemporanii au sentimentul eşecului. Ei trăiesc drama unei societăţi defazate cultural şi bulversate moral, a unei naţiuni divizate şi a unui stat nefuncţional.[…] De aceea, dictatura nu a fost urmată de democraţie, ci de anarhia rezultată din ciocnirea câtorva milioane de mici dictatori.”[5]

România e condusă de cei votaţi – asta e democraţia. Doar că cei ce votează sunt din ce în ce mai puţini şi, astfel, mai puţin reprezentativi ai întregului, ai mei şi ai tăi. Ca minoritar, sau nereprezentat, eşti obligat să urmezi majoritatea care s-a exprimat – e tot o parte a democraţiei. Dar dacă eşti dezamăgit şi descurajat, dacă după 20 de ani ţi se pare că am mers înapoi, nu înainte, dacă nu ai nicio altă speranţă de la „Cezari”, nu crezi că ar fi timpul să-I dai şi lui Dumnezeu ce e al Lui?

Ar putea fi pariul pentru următorii 20 de ani.


[1] 20 mai 1990 – „duminica orbului” este a şasea duminică după Paşte, conform calendarului ortodox
[2] http://htdig.informatia.ro/zf/afisez.php?sid=4486930&date=2009-06-05&afisez=local
[3] http://www.economist.com/world/europe/displaystory.cfm?story_id=14663429
[4] Ion Luca Caragiale, 1907 din primăvară până’n toamnă
[5] www.jurnalul.ro