La 20 de ani după căderea comunismului, familia tipică din România se află încă în procesul deprinderii noilor cerinţe ale capitalismului. Drumul de la „statul ne îngijeşte pe toţi" la responsabilitatea autoadministrării este îngreunat de capcanele modelului capitalist. Familia românească trebuie să înveţe din mers să se protejeze şi să prospere.

După colapsul comunismului, în decembrie ’89, România a întâmpinat dificultăţi serioase în procesul de adaptare la realităţile capitalismului. În primul rând, situaţia anterioară, cea economică, dar şi cea politico-socială, a avut un cuvânt important în stabilirea cursului tranziţiei. Dintre fostele ţări comuniste, România şi Cehoslovacia aveau cea mai centralizată organizare. Statul român controla 95% din sectorul economic, spre deosebire de alte ţări cu acelaşi sistem politic, unde exista însă şi o pondere a sferei private. În Iugoslavia, Polonia şi Ungaria se realizaseră reforme economice parţiale înainte de căderea comunismului, oamenii fiind mult mai pregătiţi pentru schimbări rapide.

În al doilea rând, România nu a beneficiat de modificări structurale imediat după căderea comunismului. Un model radical de tranziţie ar fi adus două avantaje: presiune în direcţia formării instituţiilor necesare capitalismului şi împiedicarea formării grupurilor de interese. Leszek Balcerowicz, fost ministru de finanţe şi reformatorul economiei poloneze după 1989[1], arăta că o tranziţie radicală şi rapidă favorizează creşterea economică şi asigură menţinerea unui nivel rezonabil al inflaţiei[2].

Din păcate, în România, trecerea la o societate capitalistă a întâlnit o populaţie lipsită de informaţii şi îngrijorată de schimbare. În acelaşi timp, sistemul politic împărtăşea rezistenţa la schimbare. Și aceasta pentru că includea foşti membri ai Partidului Comunist şi angajaţi ai companiilor de stat sau membri ai uniunilor sindicale, pentru care regimul anterior fusese unul confortabil. Propaganda cu sloganuri de tipul „noi nu ne vindem ţara” şi atragerea sprijinului naţiunii prin relaxarea restricţiilor de dinainte de 1989 au contribuit decisiv la adoptarea unui program de tranziţie graduală.

Modelul era opus celui din alte ţări ale fostului bloc comunist, precum Polonia şi Ungaria, unde liberalizarea s-a realizat brusc. Deşi un program treptat de tranziţie a fost mai acceptabil pentru opinia publică – întrucât costurile, chiar dacă mai ridicate, aveau să apară într-o perioadă mult mai mare de timp -, românii nu au cunoscut suficient dezavantajele acestui model, şi anume posibilitatea sporită de apariţie a corupţiei şi reducerea transparenţei economiei.

Familia plăteşte costurile tranziţiei

În regimul socialist, întreprinderile produceau conform cerinţelor statului, în timp ce modelul capitalist presupune adaptarea companiilor la exigenţele pieţei. La începutul anilor ’90, privatizarea firmelor devenea imperioasă pentru producţia ţării, însă ritmul în care s-a desfăşurat acest proces a fost mult prea lent. Amânarea privatizării sau restructurării fostelor întreprinderi de stat şi susţinerea lor din motive politice, prin cheltuieli guvernamentale, au dus la o creştere a inflaţiei. Inflaţia a avut efecte dezastruoase asupra finanţelor familiilor. Rezervele acumulate de populaţie în perioada comunistă au fost devalorizate şi, din cauza deprecierii continue a monedei naţionale, oamenii erau descurajaţi să mai economisească. Cea mai mare parte a întreprinderilor au devenit societăţi comerciale pe acţiuni, majoritatea titlurilor fiind deţinute de stat. Programul de privatizare în masă, care presupunea ca 30% din acţiunile firmelor din România să fie repartizate populaţiei prin intermediul SIF-urilor, nu a adus vreun beneficiu real familiilor.

Restructurarea companiilor nerentabile a însemnat disponibilizări masive. Şomajul şi inflaţia au reprezentat problemele cele mai grave care au afectat un procent mare de români. Clasa mijlocie, cei aflaţi sub nivelul mediu de trai şi, în special, femeile au fost categoriile cele mai vulnerabile. Problema şomajului a avut consecinţe sociale importante în zonele puternic dependente de anumite industrii ineficiente, precum zona minieră Valea Jiului şi fostele oraşe industriale comuniste, construite în jurul unor combinate sau întreprinderi.

Amânarea privatizării sau restructurării fostelor întreprinderi de stat și susţinerea lor din motive politice, prin cheltuieli guvernamentale, au dus la o creștere a inflaţiei. Inflaţia a avut efecte dezastruoase asupra finanţelor familiilor.

Dincolo de influenţa la nivel economic pe care a avut-o tranziţia asupra familiilor, s-au constatat şi efecte la nivel psihologic. Un studiu[3] realizat pe un eşantion de 239 de mame din România evidenţia legătura dintre presiunea economică şi conflictele maritale. S-a descoperit că nivelul ridicat al tensiunilor economice este asociat cu o frecvenţă crescută a problemelor în familie, a stărilor de depresie şi a izolării sociale, cu efecte negative asupra educaţiei oferite de părinte. Un alt studiu demonstra că la baza majorităţii conflictelor familiale stau dificultăţile economice[4], cele mai afectate fiind de obicei familiile tinere care nu îşi permit să închirieze sau să cumpere o locuinţă.

În contextul creşterii sărăciei şi al scăderii semnificative a venitului, sunt explicabile apariţia şi succesul schemelor piramidale de tipul Caritas. Jocul care promitea câştiguri de opt ori mai mari decât sumele investite a început în 1991 şi a durat până în 1994. Deponenţii au pierdut la Caritas peste 1.257 de miliarde de lei. Caritas a fost doar una, cea mai cunoscută, dintre schemele de acest gen care au exploatat dorinţa românilor de a obţine un câştig rapid şi nemuncit.

De la sărăcie la explozia consumului

În primii ani după 1989, economia României a stagnat şi a cunoscut chiar o scădere în anumiţi ani. Deşi consumul privat a crescut datorită ridicării limitărilor comuniste, în perioada 1990-1993 România a înregistrat o scădere a produsului intern brut (PIB)[5] cu 27,2%, cea mai mare scădere înregistrată în cele şase ţări care aparţinuseră Consiliului pentru Asistenţă Economică Mutuală (CAEM). Perioada 1993-1996 a însemnat o stabilizare a economiei, 1993 fiind primul an în care s-a înregistrat o creştere economică după 1987. Lipsa reformelor structurale a condus însă la o nouă recesiune în perioada 1997-1999. În 1998, România era la un pas de imposibilitatea de a mai plăti datoriile externe. Inflaţia a crescut, iar PIB-ul a scăzut cu 6% în 1997, cu 4,8% în 1998 şi cu 1,1% în 1999.

Din 2001, România a intrat pe o traiectorie ascendentă, rezultatele reformelor economice devenind tot mai vizibile. Produsul intern brut a crescut, începând din 2001, în fiecare an. Dacă produsul intern brut pe cap de locuitor, măsurat în paritatea puterii de cumpărare[6] era în 1989 de 5,89 de dolari internaţionali, comparat cu previziunile pentru 2009, s-ar putea spune că s-a dublat[7]. Reprimarea consumului în perioada de dinainte de ’89 a dus la o explozie ulterioară a acestuia, specifică ţărilor în tranziţie. De fapt, creşterea economică s-a datorat în mare parte dinamicii consumului domestic, dinamică susţinută de accesul la creditare, în special pentru bunurile de consum.

O altă modalitate de măsurare a nivelului de dezvoltare al unei ţări este IDU (Indicele Uman de Dezvoltare), din acest punct de vedere România situându-se în acest an pe locul 63 din 182 de ţări pentru care există date înregistrate[8]. Spre deosebire de PIB, care măsoară doar prosperitatea unui stat, IDU este compus din trei dimensiuni: speranţa de viaţă, educaţia – care cuprinde nivelul de alfabetizare şi procentul persoanelor şcolarizate – şi nivelul trai. După o scădere a nivelului de trai în anii ’90, situaţia s-a îmbunătăţit simţitor în ultimii ani.

Familia românească în 2009

Cum arată familia actuală? Venitul mediu net al unei gospodării a fost în luna septembrie a.c. de 1.359 lei (aproximativ 315 euro), conform Institutului Naţional de Statistică. Salariul unei familii obişnuite este cheltuit în proporţie de peste 40% pe alimente, acest procent depăşind semnificativ media europeană de 15-18%. O altă parte semnificativă a salariului – de 25,3% – este cheltuită pe utilităţi şi transport. Doar un procent de 5,4% din venitul gospodăriilor este folosit pentru activităţi de recreere, cultură şi educare, proporţia fiind mult mai mică în comparaţie cu alte ţări europene, unde suma alocată acestor activităţi se încadrează între 10% şi 15%.

Poporul român moşteneşte o mentalitate care se opune dezvoltării prin credite. Înainte de ’89, orice formă de îndatorare era privită cu suspiciune, din cauza propagandei comuniste. Efortul făcut pentru achitarea datoriei externe a susţinut această cultură, care s-a conturat în ultimii 200 de ani. Odată cu pătrunderea stilului de viaţă capitalist, dorinţa de consum a determinat o schimbare a mentalităţii familiilor. Temperarea inflaţiei a stimulat oferta de creditare de pe piaţa bancară. Astfel, familiile ale căror venituri s-au ameliorat au avut posibilitatea să obţină atât credite pe termen scurt (de consum), cât şi credite pe termen lung (ipotecare). Procentul de îndatorare a crescut de la 1,1% din venitul brut, disponibil în 2000, la 22,7% în 2006, se arată într-un studiu realizat de Constantin Ciutacu şi Luminiţa Chivu pentru Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române, în 2009.

Accesul la creditare a oferit familiilor posibilitatea achiziţionării anticipate a unor bunuri de folosinţă îndelungată. Pe de altă parte, îndatorarea a restrâns flexibilitatea folosirii veniturilor salariale, familiile îndatorate fiind supuse riscului modificării ratei dobânzii sau a ratei de schimb, în cazul în care creditul a fost luat într-o altă monedă. Multe familii ai căror membri şi-au pierdut locul de muncă au ajuns în imposibilitatea de a mai plăti ratele la bancă. În aceste condiţii, oamenii se declară în continuare mai interesaţi de perspectiva economisirii decât de împrumuturi, dar numărul celor care reuşesc să adune rezerve a scăzut faţă de anul 2007, potrivit unui studiu realizat în august 2009 de Institutul de Cercetare IRSOP. Deşi procentul celor care economisesc bani a crescut considerabil din 2004, în contextul crizei actuale tendinţa se inversează.

De ce NU era mai bine „pe vremea lui Ceauşescu”

În momentele de declin economic se observă o creştere a nostalgiei după perioada comunistă, memoria selectivă retrăind clipele fericite ale perioadei „de aur”, când „fiecare avea un loc de muncă” şi „dacă te prindeau că nu eşti angajat, te duceau la închisoare sau îţi dădeau de lucru”. În contextul crizei acute pe care a traversat-o România în 1999, 39% dintre români considerau că în epoca lui Ceauşescu se trăia mai bine decât în capitalism, iar 22% afirmau că se trăia mult mai bine[9]. O tendinţă similară poate fi observată şi din rezultatele sondajului CURS, realizat pentru Jurnalul Naţional în noiembrie a.c., 27% dintre români declarând că expresia „România înainte de ’89” le aminteşte de o stare de bine. Doar 23% au afirmat contrariul[10]

Am putea să ne întrebăm dacă românii de rând sunt tentaţi să se întoarcă la servitute atunci când viitorul nu mai este la fel de senin. Diversele sondaje ne arată că răspunsul este afirmativ, atâta timp cât guvernarea le oferă „un trai decent”. Mulţi uită că sistemul capitalist presupune în primul rând libertate, în opoziţie cu socialismul, în care statul deţine monopolul. Capitalismul susţine proprietatea privată, spre deosebire de socialism, care s-a născut prin naţionalizarea forţată a proprietăţilor. Crizele evidenţiază nevoia cetăţeanului de a se informa şi de a-şi exercita drepturile în cunoştinţă de cauză, având dreptul să-i aleagă pe cei care îl guvernează. Este exact ceea ce socialismul nu a oferit: alegeri autentice şi drepturi civile.

Spre deosebire de socialismul mentalităţi de genul: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – pentru că oricum economia funcţiona pe baza principiului “De la fiecare după posibilităţi, tuturor după nevoi” -, în capitalism oamenii au șansa să descopere cine sunt, au ocazia să înţeleagă că este nevoie de perfecţionare și educaţie, datorită competiţiei. Responsabilitatea nu mai cade în primul rând asupra statului.

Libertatea înseamnă responsabilitate în fiecare familie. Economia de piaţă este un sistem bazat mai degrabă pe o filosofie de tip cauză-efect, în care acţiunile unuia au consecinţe asupra altuia şi în care sunt încurajate munca şi hărnicia. Spre deosebire de socialismul cu mentalităţi de genul: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – pentru că oricum economia funcţiona pe baza principiului: „de la fiecare după posibilităţi, tuturor după nevoi” -, în capitalism oamenii au şansa să descopere cine sunt, au ocazia să înţeleagă că este nevoie de perfecţionare şi educaţie, datorită competiţiei. Responsabilitatea nu mai cade în primul rând asupra statului. Dispare convingerea solidă că autoritatea legislativă trebuie să rezolve toate problemele individului. Este adevărat că, în cazul capitalismului, inegalităţile economice sunt accentuate, deoarece statul care avea grijă de toţi a dispărut. Soluţia este ca sprijinul să fie realmente oferit de societatea civilă[11] .

Situaţiile de criză afectează în principal familiile sărace. O rată a şomajului în creştere, care va atinge, conform previziunilor, o culme în prima perioadă a anului 2010, este îngrijorătoare pentru cei care suferă deja lipsuri. Totuşi cercetări recente au arătat că, în ciuda tendinţei de izolare a familiilor care se confruntă cu dificultăţi, cele care îşi fac curaj şi cer ajutorul celor din jur, de la familie, prieteni, biserică sau organizaţii filantropice, reuşesc să treacă cu bine peste perioadele de recesiune. Familiile care au întâmpinat greutăţi în trecut pot să le ajute pe cele care se confruntă acum cu dificultăţi. Perspectiva nostalgică asupra trecutului istoric controversat nu poate să schimbe nimic. Este necesară o adaptare din mers la noile condiţii socio-economice, învăţând cumpătarea, economisirea şi investirea eficientă a banilor.


[1] „Pionerii tranziţiei", 22 PLUS, 30 iunie 2009
[2] Inflaţia este un dezechilibru specific economiei fiecărei ţări, care presupune o creştere generalizată a preţurilor şi, în acelaşi timp, scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
[3] RobilaMihaela, Krishnakumar Ambika, „Effects of Economic Pressure on Marital Conflict in Romania", Journal of Family Psychology, Vol. 19 (2), iunie 2005, p. 246-251
[4] Barometrul De Gen, Fundaţia Soros, Bucureşti, 2000
[5] Produsul intern brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unui stat în decurs de un an.
[6] Paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb realistă între monedele a două ţări. PPC-ul măsoară puterea de cumpărare a unei monede într-o unitate de măsură internaţională (de regulă, dolari), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în diverse ţări. Ratele de schimb ale PPC sunt folosite pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite. Diferenţele dintre PPC şi ratele de schimb reale pot fi semnificative.
[7] Conform FMI (Fondul Monetar Internaţional), www.imf.org
[8] Romania Human Development Report 2009, http://hdrstats.undp.org
[9] Barometrul de Opinie Publică 1998-2007, Fundaţia Soroş, Bucureşti, 2007, p. 48
[10] „România de astăzi este imaginea stării de rău", Jurnalul Naţional, 3 noiembrie 2009
[11] Societatea civilă este formată din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra aceste drepturi şi interese. Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţii neguvernamentale (ONG-uri), asociaţii profesionale, organizaţii politice, sindicate, organizaţii filantropice, cluburi sociale şi sportive, instituţii culturale, organizaţii religioase, mişcări ecologiste, trusturi media.