Paul Kurtz, profesorul de filosofie considerat „părintele umanismului secular", propunea înfiinţarea aşa-numitelor „centre de investigare" - o alternativă seculară a bisericii - în care persoanele nereligioase să găsească un cadru adecvat satisfacerii nevoilor emoţionale şi descoperirii sensului vieţii fără a apela la „superstiţii religioase".

Aceste centre ar fi trebuit să ofere îndrumare etică fără a se baza pe teologie sau învăţături religioase. Două decenii au trecut de la propunerea lui Kurtz, dar rămâne de interes implicaţia propunerii, şi anume nevoia separării moralei de religie. Premisa este că individul poate să fie moral şi fără religie. Mai mult, se consideră că „prejudecăţile” religioase condiţionează comportamentul uman într-o manieră arbitrară. Cu siguranţă, morala ar putea fi separată de religie, dar ce fel de morală ar fi?

Studiile din aria disciplinelor sociale şi a ştiinţelor comportamentale de la jumătatea secolului al XX-lea au zdruncinat concepţia clasică a religiei ca sursă a comportamentelor morale. Discuţiile despre morală au fost scoase treptat în afara tărâmului religios, religia fiind prezentată adesea ca un instrument precar pentru promovarea preceptelor morale. Valabilitatea principiilor religioase a fost considerată temporară, omul nou ne mai având nevoie de religie. În contextul discuţiilor actuale, se consideră adesea că religia limitează sau chiar împiedică dezvoltarea morală a indivizilor.

Atacurile activismului secular

Maher, un cunoscut umorist american (stand-up comedian), realiza în 2008, împreună cu Larry Charles (regizorul comediei Borat) un film satirico-documentar despre religie, cu titlul Religulous – cuvânt inexistent în dicţionar, rezultat din combinaţia cuvintelor „religios” şi „ridicol”. Abordarea persiflatoare a religiei nu reprezintă însă un element de noutate. Încă din introducere, Bill Maher afirmă că religia este nocivă pentru dezvoltarea societăţii şi a individului – dar tema este una extrem de uzată. În opinia adepţilor secularismului umanist, majoritatea problemelor lumii apar din pricina faptului că oamenii urmează fără discernământ un dumnezeu, care este rodul imaginaţiei. Pe seama religiei sunt puse probleme sociale precum crima, avortul, promiscuitatea sexuală şi suicidul. Filmul sugera că soluţia pentru însănătoşirea societăţii ar consta în separarea religiei de morală, religia trebuind să nu mai interfereze cu dezvoltarea morală a individului.

Libertatea pumnului tău este îngrădită de libertatea nasului meu.

Proverb antic

Brad Clark, un educator corecţional din California, SUA, scria că religia are un impact negativ asupra dezvoltării morale. „Presupunerea că religia şi moralitatea se întrepătrund nu stă în picioare. De exemplu, Freud sugerează că religia mai degrabă a distrus responsabilitatea morală, promovând fanatismul”[1]. Clark crede că, atunci „când se ridică problema îndoctrinării religioase a copilului, ar trebui să se recunoască faptul că, din perspectiva dezvoltării, folosirea religiei pentru creşterea morală este categoric inadecvată”. Totuşi argumentul construit de Brad Clark prin citarea părintelui psihanalizei este fragil, fiind cunoscut faptul că medicul austriac se ocupa de persoanele care intrau în categoria patologicului. De fapt, o persoană care se comportă moral pentru a evita o pedeapsă supranaturală, nearătând respect şi preocupare pentru semeni din motivaţii pur altruiste, nu poate fi considerată reprezentativă pentru fenomenul religios în ansamblu. Theodore Schick, profesor de filosofie la Colegiul Muhlenberg, pretindea într-un articol[2] publicat în 1997 că „nu există nicio dovadă indubitabilă că teiştii sunt mai morali decât ne-teiştii” (sic). La prima vedere, acest gen de afirmaţii par „revelatoare”, nefiind în fapt decât simple formulări demagogice, nesusţinute de dovezi concludente. Autorul nu citează niciun studiu ştiinţific în susţinerea afirmaţiilor sale.

Răspunsul religiei

În propaganda acerbă împotriva religiei se observă un grad sporit de manipulare a atenţiei publicului, „una dintre trăsăturile distinctive ale polemicii antireligioase fiind aceea de a prezenta patologicul drept normal, periferia drept centru, iar scursurile drept curentul principal”[3] . Nu pot fi negate cazurile în care, în numele religiei, au fost comise fapte reprobabile. Dar faptul că un psihopat ucide în numele lui Dumnezeu nu anulează nicidecum valoarea credinţei religioase. Şi, dacă oameni ai bisericii au molestat minori, acesta nu este altceva decât un exemplu ruşinos al decăderii la nivel individual de la normele morale.

De cealaltă parte a baricadei se plasează liderii religioşi care văd că răul social este proliferat tocmai de ateismul care neagă valorile tradiţionale creştine. Haosul moral apare ca o consecinţă inevitabilă a renunţării la valorile promovate de religie. În acest sens, există studii care susţin impactul benefic al credinţei religioase asupra societăţii, în comunităţile de credincioşi rata infracţionalităţii fiind mult mai scăzută. Nivelul sporit de religiozitate este un predictor pentru o etică superioară[4]. Există conexiuni clare între credinţa religioasă şi altruism, religia având totodată un rol important în evitarea comportamentului infracţional. Se vede că religia nu este nocivă în privinţa dezvoltării morale a fiinţei umane, aşa cum se sugerează.

Cu toate acestea, studiile citate arată că nu apartenenţa formală la un grup religios are relevanţă, ci gradul de aderare la normele şi principiile grupului respectiv este ceea ce contează cel mai mult. Studiile făcute pe grupuri teiste arată că gradul de judecată morală este superior în cazul subiecţilor care internalizează principiile grupului religios, comparativ cu ceilalţi membri ai comunităţii religioase. Prin urmare, doar câtă vreme religia reprezintă în viaţa credinciosului o experienţă vie, personală, consecinţele ei asupra dezvoltării morale sunt pozitive.

Pericolul relativismului

Relaţia strânsă dintre religie şi morală este un aspect recunoscut chiar de unii dintre cei mai respectabili atei. Este celebră afirmaţia lui Jean-Paul Sartre că „dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis”. În contextul în care n-ar exista o fiinţă supremă care să impună o lege morală, fiecare individ ar fi liber să facă ceea ce-i place. Totuşi urmările unei morale personalizate s-ar putea să nu fie convenabile nici chiar pentru cei care doresc atât de mult eliberarea moralei de sub tutela religiei.

Calitatea morală a unei acţiuni nu este modificată de atitudinea pe care o are individul faţă de acţiune în sine. Moralitatea sau imoralitatea unei fapte nu depinde de aprobarea sau dezaprobarea din partea unei persoane. Faptul că Adolf Hitler credea că exterminarea evreilor era morală nu schimbă cu nimic realitatea ororilor naziste. Stalin credea că asasinarea inamicilor săi politici era un lucru corect din punct de vedere moral, însă aceasta nu înseamnă automat că avea dreptul să-şi suprime inamicii. Moralitatea nu depinde de subiectivismul părerilor individuale. Un proverb antic spunea că „libertatea pumnului tău este îngrădită de libertatea nasului meu”. Realitatea ne obligă să acceptăm că delimitarea dintre bine şi rău se face pe baza unor norme date. Este necesară o Autoritate absolută ca sursă a unei moralităţi aplicabile tuturor.

Concepţiile cu privire la viaţă condiţionează morala

Adepţii „noii morale” susţin că în privinţa moralităţii nu există absolut, concepţiile noastre morale reflectând cultura în care ne-am născut şi în care ne-am format ca oameni. Dacă am fi trăit în India, probabil că arderea de vie a unei femei alături de trupul soţului decedat ni s-ar fi părut o practică acceptabilă. Dacă ne-am fi născut în Siria, probabil că nu am fi considerat că este ceva rău în a avea mai mult de o singură soţie. Printr-o argumentaţie bazată pe astfel de exemple se ajunge la concluzia că există o multitudine de norme morale, dependente de mediul socio-cultural, şi că nu se poate afirma existenţa unui absolut moral.

De fapt, asumarea relativismului cultural, precum şi recunoaşterea subiectivismului personal, reprezintă dovezi ale faptului că fiinţa umană are un simţ moral şi că existenţa umană se desfăşoară (fie că ne place să recunoaştem sau nu) în cadrul unor parametri morali. Implicaţia majoră este că omul nu poate trăi în amoralitate (sau imponderabilitate morală), fiind obligat prin natura lui să se poziţioneze permanent între bine şi rău. Cel mai înverşunat susţinător al relativismului moral este nevoit să recunoască anumite jaloane, în lumina cărora îşi evaluează propriile fapte, precum şi comportamentul celor din jur.

În opinia psiho-sociologului Solomon Asch[5], oameni proveniţi din culturi diferite au raţionamente morale diferite nu pentru că viziunile lor cu privire la morală ar fi opuse, ci pentru că au înţelegeri particulare ale realităţii. De exemplu, cei care se pronunţă împotriva avortului spun că acesta este o formă de omucidere. În schimb, cei care sunt în favoarea dreptului de a avorta adoptă această poziţie nu pentru că ar fi de acord cu uciderea, ci pentru că au o altă perspectivă asupra naturii fătului. În condiţiile în care produsul concepţiei este definit doar ca „un simplu ţesut”, îndepărtarea lui nu echivalează nicidecum cu o „ucidere”, semănând mai degrabă cu o operaţie chirurgicală. Discuţia este transferată astfel din domeniul eticii în cel al epistemologiei.

Atacul asupra religiei are la temelie concepţia că ea nu poate oferi o cunoaştere corespunzătoare a realităţii şi, în consecinţă, nu poate asigura o morală fondată. Cât de valabilă este însă morala derivată dintr-o percepţie a realităţii bazată pe cunoaşterea ştiinţifică, în condiţiile în care cunoaşterea ştiinţifică este limitată prin definiţie? Cunoaşterea religioasă porneşte de la alte premise decât cea ştiinţifică, conceptul de bază fiind cel al revelaţiei. Religia nu pretinde că ar deţine o cunoaştere absolută, în schimb, cunoaşterea religioasă este superioară oricărei alte forme de cunoaştere umană, deoarece deţine „atuul” revelaţiei – o descoperire specială din partea Divinităţii. Negarea realităţii şi a veridicităţii comunicării lui Dumnezeu către fiinţa umană, prin revelaţie, conduce în mod automat la negarea pretenţiei de superioritate a moralei derivate din concepţia religioasă despre lume şi viaţă.

O morală înaltă

Chiar dacă unii doresc autonomia morală a fiinţei umane, adevărul este că, în general, omul nu face ceea ce este bine, ci mai degrabă ceea ce îi place. Părinţii şi educatorii admit că o dezvoltare morală adecvată necesită impunerea din exterior a unor valori superioare, care trebuie să fie interiorizate.

Moralitatea în contextul creştin derivă dintr-o concepţie teonomă, Dumnezeu fiind recunoscut drept autoritate supremă, iar revelaţia, un mijloc de cunoaştere. Pentru creştin, binele moral este inseparabil de Dumnezeu şi, din acest motiv, „a face bine” este sinonim cu „a împlini voia lui Dumnezeu”. Omul credincios cunoaşte şi respectă astfel valorile şi normele date de Creatorul său nu împotriva naturii lui umane, ci în conformitate cu ea, fiindcă persoana care îşi asumă credinţa religioasă nu împlineşte o lege străină ei, legea divină devenind legea propriei fiinţe.


[1] Brad Clark, How Religion Impedes Moral Development, Free Inquiry, 14(3), 1994 
[2] Theodore Schick, Jr., Morality Requires God... or Does It?, Free Inquiry Magazine, Volume 17, Number 3, 1997
[3] Alister McGrath, The Dawkins Delusion?, Society for Promoting Christian Knowledge, 2007, p. 22
[4] S. J. Conroy, & T. L. N. Emerson, Business Ethics and Religion: Religiosity as a Predictor of Ethical Awareness Among Students, Journal of Business Ethics, nr. 50, 2004; Kent R. Kerley, Todd L. Matthews & Troy C. Blanchard, Religiosity, Religious Participation, and Negative Prison Behaviors, Journal for the Scientific Study of Religion, 44 (4), 2005; Vassilis Saroglou, Isabelle Pichon, Laurence Trompette, Marijke Verschueren & Rebecca Dernelle, Prosocial Behavior and Religion: New Evidence Based on Projective Measures and Peer Ratings, Journal for the Scientific Study of Religion, 44 (3), 2005; Mark D. Regnerus, & Amy Burdette, Religious change and adolescent family dynamics, The Sociological Quarterly 47 (1), 2006.
[5] Solomon Asch, Social Psychology, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1952, p. 378, 379