În România, trăiesc peste 80.000 de nevăzători, înscrişi în cele 30 de filiale ale ANR (Asociaţia Nevăzătorilor din România). Se pare însă că numărul real al persoanelor cu dizabilităţi de vedere este mult mai mare, depăşind 100.000. Problema cea mai mare a nevăzătorilor este nepăsarea celor ce văd.

În România, trăiesc peste 80.000 de nevăzători, înscrişi în cele 30 de filiale ale ANR (Asociaţia Nevăzătorilor din România). Se pare însă că numărul real al persoanelor cu dizabilităţi de vedere este mult mai mare, depăşind 100.000.

Lipsa unui sistem organizat care să aibă în atenţia sa această categorie socială defavorizată este una dintre cauzele pentru care nu există date statistice mai exacte privind amploarea fenomenului. Circa 5% dintre persoanele calificate ca fiind nevăzătoare nu văd absolut nimic, restul având o vedere parţială. Unii pot să desluşească numărul de înmatriculare al unei maşini de la distanţe de aproximativ un metru, iar alţii pot să perceapă diferenţa dintre lumină şi întuneric, umbrele şi obiectele aflate în mişcare. Deşi nu trăiesc într-un întuneric total, problemele de vedere le afectează capacitatea de a face faţă provocărilor unei zile obişnuite.

Problemele nevăzătorilor din România

Dependenţi de familiile lor, care trebuie să îi ajute în cele mai elementare situaţii de viaţă, mulţi nevăzători nu reuşesc să se deplaseze independent şi să-şi găsească un loc de muncă. Lipsa independenţei de deplasare şi absenţa unui loc de muncă, ce i-ar ajuta să trăiască o viaţă mai demnă şi mai apropiată de normalitate, sunt cele două probleme majore invocate de cei care se confruntă cu dizabilităţi de vedere. Desigur, nu sunt singurele probleme ale nevăzătorilor. Lista ar putea fi completată cu atitudinea „semenilor” („Pe stradă am întâlnit multe persoane care te înjură pentru că nu vezi sau pentru că-i atingi uşor” – Petre Danci, operator calculator); atitudinea nepăsătoare a autorităţilor („Poate că ceea ce ar trebui să ştie cei care îi judecă, fără a le cunoaşte situaţia, este că aceşti oameni nu numai că îşi pot susţine ideile în faţa lor, dar unii dintre ei pot da lecţii de ambiţie şi reuşită profesională” – Emanoil Bratu, preşedintele AN Prahova.); dificultăţile de integrare în programele şcolare, copiii nevăzători fiind marginalizaţi şi ironizaţi de colegi şi chiar de către profesori uneori; gropile de pe stradă, care le crează inconveniente, de la mici luxaţii până la răni serioase; lipsa fondurilor pentru tipărirea de manuale în limbaj Braille pentru copiii nevăzători.

La începutul anului şcolar 2009-2010, Ministerul Educaţiei nu alocase banii necesari pentru tipărirea manualelor speciale. Din cei 1.600 de elevi cu nevoi speciale, doar 600 utilizează astfel de materiale. Nu există nici şcoli pentru dresarea câinilor-ghizi pentru nevăzători: „câinele ghid, în România, nu poate fi o asistenţă vie, dacă nu sunt eliminaţi câinii sălbăticiţi de pe stradă – în special în mediul urban”, a precizat Radu Sergiu Ruba, preşedintele ANR. Nemulţumiri au existat şi în privinţa numărului mic de bilete gratuite oferite nevăzătorilor pentru staţiuni. De asemenea, pe unele rute, nevăzătorii au întâmpinat greutăţi în folosirea tichetelor de călătorie de care beneficiază conform legii.

Lumea care vede are obiceiul să se uite la tot ceea ce face şi de aceea oamenii cred că înainte de a cunoaşte sau de a face ceva, ei trebuie să vadă respectivul lucru.

Thomas Bickford

Până la finele anului 2009, în România nu a existat un centru de readaptare a persoanelor cu handicap vizual. Chiar şi în şcolile pentru nevăzători, cursurile de mobilitate şi orientare se rezumă doar la a-i învăţa pe copii cum să se descurce în interiorul şi în curtea şcolii. În luna noiembrie a anului trecut, se deschideau la Braşov porţile primului centru de readaptare funcţională pentru deficienţii tardivi de vedere, proiectul fiind finanţat din fonduri europene. Proiectul oferă asistenţă unui număr de 20 de persoane nevăzătoare.

Sunt orb, nu prost!

Lipsa parţială sau totală a vederii nu înseamnă lipsă de inteligenţă. Famiile în care există nevăzători sunt reticente de multe ori vizavi de nevoia de educaţie şi de capacitatea de a învăţa a nevăzătorului. Handicapul de vedere nu trebuie considerat un motiv pentru a-i lipsi pe nevăzători de cunoaştere. Dovadă în acest sens sunt profesorii, avocaţii, specialiştii IT, tipografii şi scriitorii care au reuşit în viaţă, în ciuda deficienţelor de vedere. Există exemple ca Radu Sergiu Ruba (licenţiat în filologie al Universităţii din Bucureşti, profesor de limbile franceză şi engleză, scriitor şi membru al Uniunii Scriitorilor, traducător, jurnalist, preşedinte ANR) şi Mihai Dima (absolvent la Facultăţii de Litere, responsabil pentru serviciul cultural al ANR şi, din 2006, redactor-şef al revistei Litera noastră, singura publicaţie tipărită în Braille, în România).

Se distinge şi Dacian Pribeanu, referent la Primăria din Călimăneşti, multiplu campion naţional la şah pentru nevăzători şi câştigător al mai multor concursuri internaţionale de şah. Deşi este nevăzător, Dacian este clasat între primii 20-30 de şahişti români. Sunt câteva dintre exemplele care demonstrează agerimea ochilor minţii celor care suferă de dizabilităţi de vedere. „Chiar dacă mass-media din ultimii ani a prezentat şi poveşti de succes, cazuri ale unor tineri care şi-au depăşit condiţia şi au devenit performeri în domeniile în care activează, acestea sunt mai curând excepţii. Potenţialul creativ al nevăzătorilor continuă să nu fie valorificat de nimeni”[1], sublinia Florian D. Soporan, nevăzător şi doctor în istorie medievală. Nevăzătorii pot să aibă preocupări intelectuale la fel ca orice om normal.

În octombrie 2009, a avut loc la Metropolitan Museum din New York conferinţa: „Arta dincolo de vedere”, prilej de prezentare a unor proiecte culturale pentru cei care nu văd. „Pedagogia defectivă a artei a înregistrat între timp progrese marcante, după cum o demonstrează deschiderea de galerii tactile şi organizarea de vizite tactile în marile muzee, workshopuri plastice destinate nevăzătorilor, transpunerea tridimensională a unor tablouri şi modele în bronz ale unor monumente arhitectonice, până la realizarea de hărţi tactile ale unor clădiri şi sectoare urbane ori ghiduri turistice audio”[2].

Deschide-ţi ochii pentru nevăzători!

Nevăzătorul din naştere nu se consideră, în mod obişnuit, bolnav şi nu consideră lipsa vederii drept un impediment. Dimpotrivă, în multe cazuri se bucură de o viaţă normală, cu bucuriile şi tristeţile ei. Percepţia faptului că este deosebit de ceilalţi derivă mai degrabă din modul în care cei care văd se raportează faţă de nevăzător. Protecţia exagerată faţă de nevăzător, pentru o lungă perioadă de timp, îl va pune în situaţia de a se descurca mai greu în anumite situaţii. Va avea nevoie de consiliere psihologică pentru a depăşi teama de a ieşi fără însoţitor în spaţii deschise. Nu trebuie să vedem ceea ce nevăzătorul nu poate să facă, ci mai degrabă ceea ce poate să realizeze în condiţiile date. Interesant este că un nevăzător nu ezită să spună „ne vedem mâine” sau „am văzut la televizor”.

Gradul de dependenţă/independenţă al nevăzătorului depinde de cei din jurul lui, de felul în care aceştia îl tratează, de încrederea în sine pe care reuşesc sau nu să i-o insufle. Ajutat să înveţe să se descurce singur, nevăzătorul poate fi un om care să nu depindă prea mult de familie sau de prieteni. „Una dintre concepţiile despre orbire, acceptată de aproape toţi oamenii şi chiar de mulţi nevăzători, afirmă că orbirea este un dezastru, o catastrofă. (…) Dacă vei considera orbirea un dezastru, aşa va fi ea pentru tine. Această idee te va domina şi îţi va distruge viaţa. Îţi va domina gândirea, relaţiile cu oamenii şi toate realizările tale”, spunea Thomas Bickford, autorul cărţii La drum cu bastonul alb şi angajat al Bibliotecii Congresului (Washington D.C.), în cadrul Serviciului Naţional pentru nevăzători şi persoane cu handicap fizic.

„Ce nu vedem noi, cei care vedem foarte bine? Nu vedem că destinul celor cu probleme ne e indiferent până când noi sau cei apropiaţi nouă ajung să aibă o problemă similară; că lipsa de solidaritate nu este o boală, ci doar o ignoranţă care se poate trata oricând prin simpla implicare în rezolvarea unei situaţii cât de mici, a unui semen; nu vedem că, într-un fel sau altul, dizabilităţile noastre sufleteşti ne împiedică, de cele mai multe ori, să fim alături de cei cu probleme”.

Ruxandra Tudor, „Cine vede problemele nevăzătorilor?”, Dilema veche, iunie 2008

Chiar dacă nu le putem reda nevăzătorilor lumina ochilor, avem datoria să fim atenţi la nevoile lor, avem datoria să stăm de vorbă cu ei, avem dreptul să ne pese. „Voi sunteţi lumina lumii”, spunea Iisus Christos în Predica de pe Munte, şi cine are mai multă nevoie de această lumină dacă nu nevăzătorii de lângă noi?


[1] „Integrare, asistenţă sau excludere: condiţia nevăzătorilor în societatea românească", www.romanialibera.com, 14 martie 2009
[2] „Arta pentru nevăzători", Observator cultural, noiembrie 2009