Măsurile de redresare economică ale guvernelor mondiale au fost prezentate publicului ca absolut necesare după falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. În realitate, intervenţia statului în economie este departe de a fi o favoare.

În data de 15 septembrie a.c. s-a împlinit un an de la prăbuşirea băncii de investiţii Lehman Brothers. Comunicatul de presă prin care instituţia bancară îşi anunţa intrarea sub protecţia legii falimentului a fost, într-un anumit sens, momentul oficial de început al crizei economice mondiale. Lehman Brothers era un simbol al indestructibilităţii, având o istorie şi o experienţă de peste 150 de ani. Prăbuşirea băncii a creat o undă de şoc care s-a propagat dincolo de graniţele Statelor Unite ale Americii, afectând sistemul financiar-bancar din întreaga lume, inclusiv acele instituţii care nu avuseseră expuneri pe instrumente derivate complexe cu grad ridicat de risc[1]. Panica generală, creşterea neîncrederii pe pieţele financiare şi îngheţarea creditării au deschis o listă lungă de falimente, numai în Statele Unite trecând în insolvenţă, din 15 septembrie 2008 până în prezent, 102 bănci[2]. Falimentul Lehman Brothers ar putea fi catalogat drept o reeditare, în plan financiar, a tragediei de la 11 septembrie 2001.

O criză inevitabilă

Majoritatea analiştilor economici sunt de acord asupra faptului că Statele Unite ar fi intrat în criză chiar şi în cazul în care Lehman Brothers ar fi evitat falimentul[3] . Chiar dacă guvernul american ar fi intervenit în cazul Lehman Brothers, AIG (American International Group) sau alte instituţii financiare importante s-ar fi prăbuşit mai devreme sau mai târziu, cu consecinţe asupra sistemului financiar american şi global cel puţin la fel de grave.

Tensiunea în sistemul financiar american începuse să se facă simţită încă de la începutul lunii septembrie 2008. Pe 7 septembrie, primele bănci au fost preluate de către guvernul american. Fannie Mae şi Freddie Mac erau principalii creditori ipotecari din Statele Unite şi aveau dificultăţi din cauza numărului mare de credite nerambursate. Sistemul financiar era caracterizat de dezechilibre importante care nu ar fi putut fi susţinute pe termen lung. Pe lângă Lehman Brothers, şi alte instituţii bancare încercaseră, în lunile precedente, să finanţeze pierderile rezultate din împrumuturile acordate pe termen lung şi care deveniseră neperformante. Instituţiile financiare cu exces de lichiditate n-au avut însă încredere să le acorde aceste împrumuturi pe termen scurt. Lista instituţiilor care au apelat ulterior la ajutorul de stat a inclus nume bine cunoscute în peisajul financiar internaţional – AIG, Bear Stearns, Merrill Lynch, Goldman Sachs şi Morgan Stanley – şi a demonstrat amploarea problemelor existente în sistem.

Politicile de redresare

Răspunsul autorităţilor monetare şi guvernamentale la panica instalată a fost impresionant, politicile lor devenind puternic expansive. La scurt timp după prăbuşirea Lehman Brothers şi, ulterior, pe măsură ce situaţia economică se degrada, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a SUA şi Banca Angliei au operat scăderi semnificative ale dobânzii de politică monetară, căutând să faciliteze astfel accesul băncilor comerciale la lichiditate. În 2008, politica monetară a fost caracterizată prin măsuri fără precedent de creştere a volumului şi a frecvenţei operaţiunilor de piaţă monetară.

Eforturile băncilor centrale de a oferi lichiditate au fost, de altfel, răsplătite. Financial Times citează o estimare internă a Rezervei Federale[4], potrivit căreia instituţia a obţinut un profit suplimentar de 14 miliarde de dolari în urma împrumuturilor acordate de la începutul crizei financiare. O estimare a celor de la Goldman Sachs[5] situează profitul Băncii Centrale Europene, obţinut din împrumuturile acordate, după falimentul Lehman Brothers pentru susţinerea lichidităţii pe pieţele monetare europene, la 900 milioane de euro.

La nivel microeconomic, în perioada care a urmat, programele de susţinere a economiei au vizat stimularea creditării şi a consumului. Oamenii au fost încurajaţi să consume cât mai mult, prin programe tip „rabla”, prin bonuri valorice de consum, prin reducerea taxelor. Companiile au fost încurajate să investească, iar băncile centrale au fost îndemnate să ofere împrumuturi pentru a susţine redresarea economică. Ceea ce se pierde din vedere este faptul că tocmai acordarea unor credite ieftine şi uşor accesibile, respectiv stimularea unui consum exagerat, au fost cauzele care au provocat actuala criză economică. Tratarea crizei economice prin stimularea cauzelor ei, în lipsa unor reforme structurale, este o metodă neobişnuită.

Statul ca principal creditor

Intervenţia statelor pentru a susţine instituţiile financiare, pe timpul crizei, a avut drept consecinţă o creştere a ponderii statului în economie, situaţie dezbătută tot mai mult de analişti. La finalul lui 2008, cancelarul Angela Merkel vorbea despre o intervenţie minimă a statului în economie, declarându-se împotriva asumării unor noi responsibilităţi de către guvern, dar, în ianuarie 2009, „a introdus cel mai amplu program de stimulare economică din istoria postbelică a Germaniei”[6] . Guvernul a achiziţionat 25% din acţiunile Commerzbank din Frankfurt şi a încercat să stimuleze industria auto prin încurajarea conducătorilor auto să-şi schimbe automobilele vechi. Pe lângă astfel de programe, au fost garantate împrumuturi pentru sprijinirea industriei producătoare de maşini. Companii precum producătorul de automobile Opel, firma de construcţii Holzmann sau oţelăria Maxhütte sunt doar câteva exemple de firme private susţinute cu bani guvernamentali.

În Statele Unite, guvernul finanţează, în prezent, nouă din zece ipoteci şi deţine un procent de 80% din AIG, cea mai mare companie de asigurări din lume. Totodată, guvernul deţine 60% din acţiunile companiei producătoare de maşini General Motors. Franţa şi Belgia au achiziţionat împreună, la sfârşitul lunii septembrie 2008, un procent însemnat din grupul bancar Dexia. Franţa ajunsese astfel să deţină 25% din acţiuni, iar Belgia, un procent de peste 17%.

Prin mila guvernului

Guvernului îi lipseşte expertiza şi personalul necesar pentru a investi în companii, la scară mare. Aceasta este opinia lui Clemens Fuest, specialist în ştiinţe economice al Universităţii Oxford şi director al Consiliului pe probleme economice din cadrul Ministerului de Finanţe german. Guvernul se poate implica în susţinerea sistemului financiar şi în amortizarea recesiunii prin intermediul programelor de stimulare economică, dar nu ar trebui să ofere susţinere companiilor comerciale, deoarece le împiedică să funcţioneze eficient, a declarat Fuest pentru Der Spiegel.

Deşi oficialităţile americane au afirmat că intervenţiile în economie ale guvernului reprezintă măsuri extraordinare de suport şi nu fac parte dintr-un program permanent, sunt analişti care consideră că adoptarea acestor politici va aduce, pe termen lung, mai degrabă un regres al economiei americane. Pentru Rajshree Agarwal, profesor de afaceri la Universitatea Illinois, „programele de stimulare guvernamentale sufocă inovaţia, spiritul antreprenorial şi dinamica pieţei libere, singurii factori care pot asigura o creştere pe termen lung”[7]. Agarwal subliniază că atunci când consumatorii şi companiile iau decizii economice într-o piaţă liberă, o hotărâre greşită nu este atât de importantă. Dar, când guvernul ia decizii, consecinţele unor eşecuri pot fi catastrofale. Soluţia cea mai bună ar fi fost ca statul să lase piaţa să îşi urmeze cursul. Nu de aceeaşi părere este unul dintre consilierii economici ai preşedintelui Barack Obama, care a declarat că sistemul financiar american funcţionează doar prin „mila” guvernului[8].

Poziţia cetăţenilor

În statele în care guvernul a investit foarte mult în recuperarea instituţiilor, oamenii par a avea rezerve faţă de continuarea programelor. Conform unui sondaj de opinie publicat în iunie a.c. de Wall Street Journal, „aproape șapte din zece respondenţi au declarat că sunt îngrijoraţi cu privire la intervenţiile federale în economie”[9]. Un procent de 58% dintre americani crede că preşedintele şi Congresul ar trebui să se concentreze pe menţinerea unui nivel scăzut al deficitului bugetar, chiar dacă aceasta ar presupune mai mult timp pentru redresarea economiei. Unii dintre cei care l-au votat pe Barack Obama şi-au exprimat dezamăgirea faţă de politica sa anticriză şi dorinţa ca banii să fie folosiţi pentru programe sociale, nu pentru salvarea unor bănci sau a companiei General Motors.

La nivel mondial, un sondaj al Globescane, realizat pentru BBC World Service în septembrie a.c., a evidenţiat însă o poziţie favorabilă din partea cetăţenilor faţă de măsurile guvernamentale. Sondajul a cuprins 20 de ţări, fiind intervievate peste 22.000 de persoane. 60% dintre cei intervievaţi s-au declarat de acord cu creşterea cheltuielilor pentru stimularea economiei, iar 67% au spus că ar dori o creştere a implicării guvernamentale. În Rusia (81%), Nigeria (87%) şi Egipt (83%) suportul pentru stimularea economiei este ridicat, în timp ce în Franţa (39%) şi Germania (42%), unde cheltuielile au fost foarte mari şi tradiţia democratică, mai pronunţată, gradul de aprobare este scăzut[10] .

O salvare nu tocmai profitabilă

Împlinirea unui an de la căderea Lehaman Brothers oferă ocazia unei retrospective. Din septembrie 2008, majoritatea statelor au intervenit pentru susţinerea economiei. Sprijinirea firmelor private a fost motivată de teama pierderii locurilor de muncă şi, în consecinţă, de riscul unor cheltuieli ridicate cu ajutorul de şomaj. În acelaşi timp, disponibilizările masive ar fi avut un impact negativ asupra regiunilor dependente de industria afectată de criză.

Se omite însă faptul că administrarea publică a afacerilor este caracterizată printr-o eficienţă inferioară celei private. Tocmai din această cauză s-a militat la nivel global în ultimele decade pentru accelerarea proceselor de privatizare. Paradoxal, tocmai marii „predicatori” ai privatizărilor în ţările în curs de dezvoltare sunt cei care, în ultimul an, au intervenit puternic în economiile lor naţionale. Şi deşi se accentuează că aceasta este o situaţie temporară, excepţională, guvernele în cauză sunt extrem de tăcute în ceea ce priveşte formularea unor strategii concrete de ieşire din situaţia excepţională.

În plus, adesea se uită faptul că „salvatorii” folosesc bani publici. Cetăţenii par, în mod surprinzător, potrivit studiului Globescan, dispuşi să susţină intervenţii care de fapt au devenit necesare din cauza unor excese şi ale unui management defectuos. Cât de etic este, însă, ca greşelile unor administratori care au încasat salarii de milioane să fie plătite de contribuabili? Şi cine s-ar fi aşteptat cu câţiva ani în urmă ca acest lucru să se întâmple în ţări cu o lungă tradiţie a economiei de piaţă, precum SUA? Odată cu propagarea crizei financiare în tot mai multe sectoare ale economiei, limitele pentru intervenţia statului au dispărut, cel puţin în aparenţă. Concluzia este că, în condiţii de nesiguranţă şi teamă, oamenii par dispuşi să aloce statului mai multe atribuţii decât în situaţii normale. Cât de mare este riscul pe care şi-l asumă şi cât de mulţi îl conştientizează?


[1] Criza financiară din SUA, declanşată în 2007, a avut drept cauză principală pierderile suferite de o serie de instituţii financiare, care aveau în portofoliu instrumente financiare complexe, compuse din ipoteci acordate clienţilor cu bonitate redusă (credite subprime), instrumente cu un randament ridicat, dar şi cu un grad de risc pe măsură.
[2] Conform cu Federal Insurance Deposit Corporation, Failed Bank List, actualizată la 18 septembrie 2009
[3] „What if?", The Economist, 10 septembrie 2009
[4] Financial Times, 31 august 2009
[5] „Crisis measures boostings central banks' bottom line", www.guardian.co.uk, 14 septembrie 2009
[6] „Germany: The State Intervention", Der Spiegel, 21 ianuarie 2009
[7] „Government intervention stifling economic growth and recovery, expert says", news.illinois.edu , septembrie 2009
[8] Michael McKee, „Volcker Says the U.S. Economy Is Leveling Off", www.bloomberg.com , 29 aprilie 2009
[9] Laura Meckler, „Public Wary of Deficit, Economic Intervention", The Wall Street Journal, 18 iunie 2009
[10] „Global Poll Shows Support for Increased Government Spending and Regulation", www.globescan.com , 13 septembrie 2009