În timp ce membrii minorităţilor sexuale au dreptul, în virtutea libertăţii, să îşi afirme opiniile şi să-şi exprime poziţia în mod public, creştinii se pare că au pierdut acest drept. În schimb, exprimarea unor opinii de către creştini stârneşte reacţii vehemente.

Bisericile din Marea Britanie şi instituţiile afiliate lor nu vor mai avea dreptul să refuze angajarea homosexualilor, chiar dacă preferinţele acestei minorităţi sexuale sunt incompatibile cu principiile creştine. Așa prevede noua Lege a egalităţii care ar trebui să intre în vigoare în Marea Britanie in 2010.

Noua lege nu acordă statului dreptul de a interveni în probleme legate de doctrină şi rituri. În schimb, statul poate interveni în domeniul administrativ, deoarece, conform unei declaraţii a Ministrului Justiţiei şi Departamentului Guvernamental al Egalităţii, Maria Eagle, statul are „datoria de a proteja cetăţenii de un tratament inegal”[1]. Cu ocazia conferinţei Credinţă, homofobie, transfobie şi drepturile omului (Faith, Homophobia, Transphobia, and Human Rights) care s-a desfăşurat în luna mai a.c. la Londra, pledoaria Mariei Eagle a fost susţinută de reprezentanţi ai unor grupări religioase şi non-religioase. Reverendul Canon Giles de la Catedrala Sf. Paul din Londra a declarat că „homofobia este un păcat, iar eradicarea sa din biserici, moschei şi sinagogi, este una dintre cele mai urgente provocări ale credincioşilor din secolul XXI”. Marilyn McCord Adams, profesoară de teologie şi filosofie a religiilor la Universitatea Oxford, se întreba retoric, într-un articol publicat în Anglican Mainstream[2], de ce creştinismul devine promotor al violării drepturilor umane atunci când sunt abordate chestiuni legate de sex şi sexualitate.

Legea egalităţii i-a încurajat pe membrii grupului Stonewall, una dintre organizaţiile importante ale homosexualilor, să-şi afirme mai pregnant doleanţele, prin intermediul liderului Ben Summerskill. Mai mult, grupul Stonewall a cerut chiar interzicerea mişcărilor de protest ale creştinilor împotriva unor astfel de legi. Legea i-a nemulţumit însă pe liderii religioşi din Marea Britanie, care cred că aceasta va afecta integritatea credinţei şi va dilua mesajul moral al bisericilor. Un purtător de cuvânt al Institutului Creştin din Newcastle i-a acuzat pe politicieni de ipocrizie, precizând că mulţi dintre credincioşii care participă la serviciile religioase ale bisericilor sunt îngrijoraţi vizavi de modul în care această lege va fi pusă în aplicare. Neil Addison[3], avocat britanic specializat în legislaţia privind discriminarea religioasă, aprecia că legea „este o ameninţare pentru identitatea religioasă”. „Ceea ce pierdem”, a mai precizat el, „este dreptul organizaţiilor religioase de a alege în mod liber”[4] .

Egalitate. Pentru cine?

În ultimii ani, a crescut numărul de cazuri în care, în virtutea libertăţii şi a drepturilor omului, se ajunge la încălcarea acestora. În timp ce membrii minorităţilor sexuale au dreptul, în virtutea libertăţii, să îşi afirme opiniile şi să-şi exprime poziţia în mod public, creştinii se pare că au pierdut acest drept. Iar atunci când, totuși, un creştin îşi afirmă public vederile, reacţiile condamnatoare nu întârzie să apară. Este proaspăt în memoria cititorilor cazul lui Carrie Prejean[5], ocupanta locului secund la ediţia din acest an a concursului naţional de frumuseţe din SUA. Întrebată ce părere are despre legalizarea căsătoriilor între homosexuali, Carrie s-a pronunţat deschis împotriva acestora. În ochii juriului, răspunsul a descalificat-o pe tânăra concurentă. Din nefericire, cazul nu este singular.

Ce este liberalismul?

În 1644, John Milton scria un tractat numit sugestiv Areopagitica prin care apăra libertatea de exprimare. Acesta poate fi considerat certificatul de naştere al liberalismului. Termenul s-a impus ca urmare a publicării în 1927 a cărţii omonime Liberalismus, (în germană) a lui Ludwig von Mises, gânditor şi economist, exponent de seamă al Şcolii austriece.

Liberalismul reprezintă o clasă largă de curente ideologice, care au în comun, ca valori de bază, libertatea individului şi egalitatea. Sub aspect economic, liberalismul apără competiţia într-o piaţă liberă care se reglează singură conform cererii şi ofertei. Din punct de vedere politic, liberalismul susţine progresul social prin reformă şi schimbarea legilor în opoziţie cu socialismul, care consideră că pentru o adevărată schimbare e nevoie de revoluţie. În limbaj colocvial, liberal este cel care susţine autonomia şi libertatea individuală, progresul şi reforma la nivel social, fiind, în genere, umanist în orientarea sa. Un liberal este acela care are vederi largi, care este tolerant, fiind adesea pus în opoziţie cu un conservator.

Occidentul secularizat îşi propune tot mai evident idealul promovat în anii ’70 de celebrele versuri ale lui John Lennon, prin care ascultătorii erau îndemnaţi să-şi imagineze o lume fără religii, în care oamenii să trăiască în pace şi armonie. Totuşi, egalitatea promovată astfel nu li se aplică tuturor, pentru că liberalismul secular este inconsecvent cu aplicarea propriilor principii. Dacă în Evul Mediu, biserica era aceea care impunea şi dicta mediului secular, acum rolurile s-au schimbat. Aceasta nu înseamnă însă o schimbare în mai bine.

Publicaţia The Washington Times atrăgea atenţia, în luna iulie 2009, asupra cazului Amandei Kurowski, din New Hampshire, SUA, elevă în clasa a V-a, a cărei mamă a fost obligată, prin decizia curţii judecătoreşti, să o trimită la cursurile unei şcoli publice. Amanda era înscrisă într-un sistem de educaţie la domiciliu (home-schooling), susţinând doar examenele de atestare în cadrul unei instituţii de învăţământ. Notele bune obţinute de Amanda la examene şi monitorizarea realizată de un asistent social au confirmat seriozitatea şi calitatea educaţiei primite de fetiţă. În ciuda acestui fapt, judecătorul a criticat „rigiditatea” concepţiilor religioase ale mamei, considerând că Amanda ar avea nevoie să cunoscă şi alte opinii cu privire la religie şi viaţă. Cum era de aşteptat, mama fetei a considerat că decizia curţii încalcă drepturile parentale, libertatea religioasă şi dreptul de alegere a educaţiei. Este dificilă înţelegerea soluţionării pe care instanţa a adus-o cazului, dificilă este şi identificarea temeiului în baza căruia o curte judecătorească poate stabili nivelul de rigiditate al opţiunilor, ideilor şi credinţelor religioase.

Nimic nou sub soare

În contextul Revoluţiei franceze din secolul al XVIII-lea, municipalitatea din Paris decreta ziua de 10 noiembrie 1793 drept „Sărbătoare a Raţiunii”. Ceremonia principală a zilei s-a desfăşurat în catedrala Notre-Dame, transformată în templu închinat filosofiei. În mijlocul corului trona zeiţa Raţiunii, reprezentată de dansatoarea Maillard, în faţa căreia mulţimea se pleca reverenţios. Raţiunea era aşezată în locul lui Dumnezeu, iar o săptămână mai târziu, bisericile din Paris erau închise, religia fiind interzisă prin lege. Ateismul despotic devenea noua religie a Franţei. Altfel spus, catolicismul tradiţional, închistat în reguli rigide şi tendinţe autoritare, era înlocuit de un ateism la fel de fundamentalist şi tiranic.

La mai bine de două sute de ani, raţionalismul liberal continuă să se manifeste – poate în mod inconştient – cu pretenţiile unei adevărate religii, susţine Howard P. Kainz[6], profesor de filosofie la Universitatea Marquette din Wisconsin, SUA. Până acum douăzeci de ani, marxismul era perceput ca singurul duşman de moarte al credinţei. Numai că, inclusiv marxismul a funcţionat asemenea unui sistem religios. Milioane de oameni au crezut în dogmele marxiste, dintre care s-a distins „determinismul economic”. La fel ca orice biserică, marxismul a avut scrieri canonice, slujitori „clericali” şi susţinători ai „evangheliei” socialiste. Scrieri precum Capitalul, Manifestul comunist, „Cartea roşie” a lui Mao Tse Tung au format canonul religiei marxiste.

Actualmente, secularismul liberal este construit pe aceleaşi tipare, asumându-şi rolul de campion al luptei cu gândirea fundamentalist-religioasă, în timp ce el însuşi se comportă ca o religie. Scrierile care oferă explicaţii naturaliste pentru orice (inclusiv morală) sunt noile scripturi. Noua filosofie propusă, având ca valoare de bază toleranţa, pretinde că homofobia, de pildă, este unul dintre „noile păcate de moarte”. Tendinţele autocratice par a fi amintiri istorice, însă, în realitate, obsesia învingerii religiei şi trecerii la o nouă etapă în dezvoltarea umanităţii pare a fi ţinta acestui curent de gândire. De aceea, susţinători fervenţi ai ateismului se erijează în eliberatori ai societăţii din „întunericul superstiţiilor religioase”.

Un liberalism fundamentalist

În condiţiile în care, cel puţin la nivelul dogmelor, doctrinelor şi declaraţiilor publice, religiile promovează dragostea, pacea, compasiunea şi altruismul, Tom Krattenmaker, editorialist la USA Today, pe drept cuvânt se întreba de ce gânditorii critici şi seculari care pretind a fi liberali „lasă, adeseori, gândirea critică la uşă, atunci când vine vorba despre religie”[7] .

Paul Starr, profesor de sociologie şi afaceri publice la Universitatea Princeton, publica în 2007 cartea Freedom’s Power: The True Force of Liberalism (Puterea libertăţii: adevărata forţă a liberalismului). Starr pretinde că numitorul comun al liberalilor (fie ei în domeniul politic, economic sau filosofic) nu este o ideologie în sine, ci doar cadrul care permite diverselor curente de gândire să se dezvolte. Şi dacă viaţa, libertatea şi căutarea fericirii rămân bazele liberalismului, de ce atâta opoziţie faţă de religie din partea multor liber-cugetători, non-conformişti sau liberali? Nu demonstrează aceasta o incosecvenţă faţă de autoasumata deschidere?

S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit… Sfântul Apostol Pavel, Epistola către Romani 1,22

Profesorul de sociologie Jacques Berlinerblau, de la Universitatea Georgetown, el însuşi un gânditor umanist şi autorul mai multor articole pe teme religioase, a adoptat o atitudine critică faţă de acest „fundamentalism secular”. El se întreba retoric, într-un articol publicat în Newsweek[8] în iulie 2007, dacă „un comentator ateist sau agnostic poate să discute diverse aspecte privitoare la religie, mai mult de 30 de secunde, fără să se refere la persoanele religioase ca fiind imbecile, extremiste, cu deficienţă mentală, fascişti, duşmani ai binelui public, cripto-nazişti, imprecaţionişti, iraţionali, despoţi şi aşa mai departe”. O gândire liberală, deschisă, presupune aşezarea semnului egalităţii între diferitele opinii şi concepţii despre viaţă. Dacă cineva apără cu îndârjire drepturile minorităţilor sexuale, dar „sare ca ars” la auzul cuvântului „religie” sau „Dumnezeu”, în ce măsură mai poate pretinde că militează pentru egalitate? Berlinerblau[9] le atrăgea atenţia, acestor corifei ai liberalismului secular, că fenomenul religios este unul complex şi că persoanele care aderă la o religie sau alta au un aport benefic societăţii. Mai mult, credincioşii şi ateii au numeroase elemente în comun, soluţiile cele mai bune putând fi găsite nu prin discriminare reciprocă, ci prin dialog.

Imaginea de ansamblu

Oare îşi va asuma guvernul britanic responsabilitatea de a aplica o lege care să forţeze organizaţiile şi asociaţiile creştine să angajeze în administraţia lor persoane a căror filosofie de viaţă intră în direct conflict cu învăţăturile religioase? Prin prevederile ei, legea din Marea Britanie încalcă un principiu de bază al democraţiei, respectiv faptul că libertatea unui individ se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Fiecare individ are dreptul la o opinie proprie despre ce e bine şi ce e rău, iar statul nu poate fi mai mult decât un arbitru în astfel de dezbateri. O lege care obligă organizaţiile religioase să angajeze homosexuali încalcă libertatea bisericilor de a acţiona în acord cu conştiinţa comună a tuturor credincioşilor. Este uşor de înţeles de ce Legea egalităţii este, de fapt, o lege a inegalităţii. Atitudinea unui stat ar trebui să fie echilibrată, fără a părtini vreuna dintre tabere. Criteriul „minorităţii” nu poate deveni temei pentru impunerea unor legi împotriva majorităţii.

Să privim acum imaginea în ansamblu. De ce un creştin nu poate fi convins să accepte avortul sau homosexualitatea? Nu pentru că ar fi bigot, ci pentru simplul motiv că principiile lui moral-religioase îi dictează contrariul, iar el şi le asumă. De ce, până la urmă, persoane care pretind că sunt cu vederi largi şi mentalităţi deschise nu pot găsi un loc religiei? Secularii, prin ataşamentul faţă de propria concepţie de viaţă, manifestă aceeaşi „fidelitate religioasă”: ei se simt datori să rămână credincioşi propriei ideologii, fiind exclusă orice concesie care ar putea fi adusă religiei. În condiţiile acestea, asemănările între incriminaţi şi incriminatori sunt uşor de sesizat. Ambele categorii sunt obediente faţă de o credinţă personală, pe care chiar dacă nu o numesc, o consideră punct de reper. Aceasta este, de fapt, inima controversei: antropocentrismul liberal nu se poate armoniza cu teocentrismul religios, dar tocmai acest narcisism umanist este cel care anihilează pretenţiile de deschidere ale secularismului liberal. Şi atunci, merită să ne punem întrebarea: a devenit omul (secular) măsura tuturor lucrurilor?


[1] Simon Sarmiento, "UK Government Stands Firm against Faith Exemptions", Thinking Anglicans, 20 mai 2009
[2] Judy West, "Minister: We will stand firm against faith groups on equality legislation", Anglican Mainstream, 30 mai 2009
[3] Autor al cărţii Religious Discrimination and Hatred Law, publicată la finalul anului 2006.
[4] Matthew Moore, "Law will force churches to employ gay staff", Telegraph.co.uk, 21 mai 2009
[5] Luiza Ghica, "Cotroverse biblice la Miss SUA 2009", Semnele timpului, aprilie 2009
[6] Howard P. Kainz, „Liberalism as Religion", Touchstone Magazine, mai 2006
[7] Tom Krattenmaker, „Secularists, what happened to the opened mind?", USA Today, 20 august 2007
[8] Jacques Berlinebleau, „Secularism: Boring" (Part I), Newsweek, 16 iulie 2007
[9] Jacques Berlinebleau, The Secular Bible: Why Nonbelievers Must Take Religion Seriously, Cambridge University Press, 2005