În librăriile din Bucureşti, la doar o oră de la anunţarea câştigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură a fost necesară suplimentarea stocului volumelor semnate de Herta Müller. Bucureştenii s-au repezit să cumpere cărţile unei autoare despre care nu ştiau prea mult până atunci.

Comitetul Nobel anunţa pe 8 octombrie a.c. că Premiul Nobel pentru Literatură se acordă în acest an scriitoarei germane de origine română Herta Müller. În librăriile din Bucureşti, la doar o oră de la anunţarea câştigătoarei a fost necesară suplimentarea stocului volumelor semnate de doamna Müller. Bucureştenii s-au repezit să cumpere cărţile unei autoare despre care nu ştiau prea mult, dar care era acum validată de un premiu prestigios.

Metodologia Academiei Suedeze îi pune pe analişti, în fiecare an, în imposibilitatea de a prevedea care va fi laureatul. Printre preferaţii Premiului Nobel din acest an se numărau scriitorul israelian Amos Oz, urmat îndeaproape de algerianca Assia Djebar şi de americanca Joyce Carol Oates. Lista publicată în Le Monde[1] îi mai cuprindea pe Philip Roth, Mario Vargas Llosa, Salman Rushdie, Umberto Eco, Antonio Tabucchi, Claudio Magris, Thomas Pynchon, Haruki Murakami, Michel Tournier. Cu o zi înainte de marele anunţ, numele Hertei Müller urcase în topul favoriţilor la casele de pariuri, depăşindu-l pe romancierul american Philip Roth şi disputându-şi locul de frunte cu Amos Oz.

Dintr-un sondaj realizat pe site-ul oficial al Fundaţiei Nobel, reieşea însă că 93% din cele 10.000 de persoane chestionate nu citiseră niciuna dintre cărţile laureatei din acest an. Altfel spus, popularitatea scriitorului pare să nu fi fost un argument forte pentru comitetul care a hotărât câştigătorul din acest an.

Mister şi anticipaţie

Bo Svensen, doctor în filosofie al Universităţii din Stockholm şi membru al Academiei Suedeze, scria că lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură „alternează de la nume celebre la indivizi total necunoscuţi, de la poeţi esoterici până la autori de bestseller, de la talente tinere până la scriitori cu opera completă”[2].Ceea ce rămâne însă sub semnul întrebării sunt criteriile după care este evaluată opera unui autor, în vederea decernării unui premiu de asemenea anvergură. Speculaţiile care se fac în încercarea de a se oferi un răspuns se lovesc de politica aspră a Fundaţiei Nobel. Într-un articol despre istoricul şi munca acestei fundaţii, publicat în anul 1991, istoricul literar Kjell Espmark, membru al Academiei Suedeze, afi rma că „politica Fundaţiei Nobel interzice divulgarea informaţiilor cu privire la nominalizaţi, în mod privat sau public, timp de 50 de ani. Interdicţia vizează şi informaţiile legate de nominalizatori, de felul în care s-au făcut investigaţiile operelor şi de opiniile personale care au dus la decernarea premiului” [3].

Nu putem ocoli discuţia despre legitimitatea acestei politici, chiar dacă există unele raţionamente care au condus la adoptarea ei. Suntem îndreptăţiţi să ne ntrebăm care sunt criteriile de selecţie ale câştigătorului, dat fi ind faptul că un asemenea premiu oferă o autoritate mare unui autor şi lucrărilor sale. Decernarea premiului creează premisele pentru ca un cititor neavizat să îşi extindă aprecierea asupra întregii opere a respectivului autor. Premiul Nobel valorizează literatura produsă de un scriitor, în timp ce membrii Academiei evită defi nirea valorii şi a criteriilor după care se decide ce anume este valoros sau nu.

Idealul greu de definit

Intenţia iniţială a lui Alfred Nobel (1833-1896) a fost ca acest premiu să-i fie acordat unei „persoane care a adus în câmpul literaturii o lucrare remarcabilă, înscrisă pe o direcţie ideală”. Prescripţia, după cum recunosc şi membrii Academiei Suedeze, este destul de vagă şi a suscitat de-a lungul timpului diverse discuţii. Neoferind un conţinut semantic termenului ideal, Alfred Nobel lăsa definirea acestuia pe seama Academiei şi a vremurilor.

Kjell Espmark a realizat un istoric al semnificaţiilor cuvântului ideal, ca normă de selecţie a scriitorilor, plecând de la singurele informaţii făcute publice de către Academia Suedeză până acum (criteriile de selecţie în perioada 1901-1950). Espmark a remarcat existenţa a cinci etape. Prima decadă a fost aşezată sub semnul unui „idealism înalt şi răsunător”, la fel de vag ca viziunea secretarului permanent al academiei din acea vreme. Conform istoricului suedez, setul de criterii care a dus la recunoaşterea lui Bjørnstierne Bjørnson, Rudyard Kipling şi Paul Heyse, dar care i-a respins pe Lev Tolstoi, Henrik Ibsen şi Emile Zola, este caracterizat de idealismul conservator (o variantă domestică a fi losofi ei hegeliene), care sacraliza biserica, statul şi familia, şi de idealismul estetic coborât din epoca lui Goethe şi a lui Hegel.

A doua etapă, circumscrisă cronologic Primului Război Mondial, a adus metodologia bazată pe „o politică a neutralităţii”. Neutralitatea a însemnat favorizarea în competiţia pentru premiu a Ţărilor Scandinave (Norvegia, Danemarca, Suedia), care nu se aflau în război. În anii 1916, 1917 şi 1920, câştigătorii au fost aleşi din aceste ţări. A treia etapă este caracteristică anilor ’20. Conceptul de „Marele stil”, aşa cum descoperă rapoartele comitetului Nobel, stabilea legături cu idealismul primului deceniu de existenţă a Fundaţiei Nobel, dar şi nou criteriu – simpatia – de care trebuia să dea dovadă, în operele lor, viitorii laureaţi (Anatole France şi George Bernard Shaw au fost printre aceştia). Decada a patra a marcat o nouă etapă, definită de Kjell Espmark prin criteriul „interesului universal”. Prin urmare, autorii trebuiau să depăşească preocupările exclusiviste faţă de naţiunea lor. Astfel, dacă ar fi fost nominalizaţi în această perioadă, unii dintre laureaţii anteriori nu ar mai fi luat Premiul Nobel. Discontinuitatea e evidentă şi în ultima etapă, cea de-a cincea, intitulată „Etapa pionierilor”. Criteriul prim în acordarea Premiului Nobel pentru Literatură devenise gustul popular. Categoria „pionierilor” i-a cuprins şi pe Hermann Hesse, Samuel Becket, T. S. Eliot.

Concluzia care se impune este că Academia Suedeză nu a avut, în această primă jumătate de secol, un set de valori permanente, obiective, la care să se raporteze în acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. În opinia lui David Johnson, profesor coordonator al unui curs despre Premiul Nobel, la Britain’s Open University, „cel mai interesant lucru în legătură cu acest premiu literar… nu este judecata care se aplică sau actul de decizie al celui mai bun, ci controversele pe care acesta le stârneşte” [4].

Relativismul – muză şi cenzor literar

Relativismul este tăria şi slăbiciunea postmodernismului. Paradoxul acesta guvernează şi lumea literară. Pe de o parte, operele trădează conştiinţa unorautori care nu cred într-un adevăr absolut. Pe de altă parte, absenţa aceasta le îndreaptă atenţia către aspecte sensibile, particulare şi efemere ale realităţii, adică esenţa operei lor literare. Afirmaţia se poate proba cu uşurinţă printr-o trecere revistă a operei unora dintre favoriţii premiului Nobel din acest an – Amos Oz, Joyce Carol Oates şi Philip Roth. Sensibilitatea lui Amos Oz este pusă în valoare de situaţia atipică a poporului Israel, mereu implicat în conflicte geopolitice. Volumele sale merg pe conturarea contiinţei interioare, abordare specific postmodernă, adăpostind personaje alienate, izolate de restul societăţii. Acest de personaj postmodern, centrat pe sine, lipsit de sens în viaţă, apare şi în cărţile scriitoarei Joyce Carol Oates [5]. Şi Salman Rushdie, cu revoltele şi realismul magic, sau americanul Philip Roth, impulsurile sale necenzurate, creează nevoia reevaluării valorilor perene, universale. Una dintre caracteristicile controversate ale postmodernismului este relativizarea tuturor lucrurilor, respingerea ideii unui adevăr obiectiv, transcendent, şi acceptarea unor adevăruri influenţate de cultură, loc şi timp. Literatura contemporană şi reprezentanţii ei scot în evidenţă tocmai o astfel de realitate.

Carte frumoasă, cinste celui ce te citeşte cu rost

Gene Edward Veith, Jr., autor creştin, interesat de percepţia publicului asupra artelor şi literaturii, scria că „o carte poate antrena profunzimea gândirii într-un mod mult mai serios decât imaginile prezentate de televiziune şi cinematografie, fiind astfel, sub anumite aspecte, mult mai insidioasă şi mai periculoasă” [6]. Autorul argumenta în favoarea unei lecturi serioase, bazate pe discernământ, care să îmbogăţească gândirea cititorului.

Scandalurile premiilor Nobel

Chiar în primul an al Fundaţiei Nobel (1901), publicaţia germană Berliner Tagelblatt nu a recunoscut meritele laureatului, francezul Sully Prudhomme, reproşând Academiei Suedeze greşeala de a nu-l fi recompensat pe “marele geniu” al literaturii ruseşti, Lev Tolstoi. Mai mult, oameni de cultură suedezi au considerat decizia comitetului Nobel drept “o insultă naţională”. O scrisoare semnată de 42 de scriitori, critici şi artişti din ţara de decernare a premiului Nobel i-a fost trimisă lui Lev Tolstoi, cu menţiunea că el este “venerabilul patriarh al literaturii contemporane”.

În 1974, Graham Greene, Vladimir Nabokov şi Saul Bellow au fost respinşi de la acest titluîn favoarea a doi autori suedezi, Eyvind Johnson şi Harry Martinson, ambii fiind membri ai comitetului Nobel la acea dată.

Un alt aspect des atacat este faptul că Premiul Nobel pentru Literatură este centrat pe Europa, îndeosebi pe Suedia. Statistic vorbind, Suedia a avut mai mulţi laureaţi decât toate ţările din Asia împreună.

Literatura, prin valenţele pe care le prezintă, are posibilitatea de a deveni un instrument paideic valoros. Pe lângă avantajul informării (indiferent de natura ei), decriptarea mecanismelor gândirii prezente într-o operă, cu logica, raţionamentele şi neputinţele ei, e un exerciţiu util care îl ajută pe cititor în deconstrucţia mentalităţilor în general. În acelaşi timp însă, există riscuri. Literatura oglindeşte realul şi suprarealul, cu tot ce poate fi cuprins în aceste dimensiuni, şi cititorul ar trebui să nu cedeze dreptul de a decide cum să le împartă pe toate în bune şi rele. Problema este că nu întotdeauna selecţia este facilă. Trăim într-un timp în care defi niţia a ceea ce este bun şi rău la nivel de lectură pluteşte pe mări de ceaţă. Într-un context în care contemporaneitatea este incapabilă să definească la unison ce înseamnă o carte bună, sintagma lui Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” poate deveni: „Carte frumoasă, cinste celui care te citeşte cu rost”. Andrei Pleşu crede că „nu putem avea alt criteriu decât absolutul” (în Minima moralia). Sfântul Pavel, cărturar recunoscut, scria cu aproape două milenii în urmă: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:21) şi „niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.” „Cuvânt bun, pentru zidire” – iată un criteriu de reţinut.

Herta Müller afirma că „literatura se naşte acolo unde există cea mai mare încărcătură emoţională”. Survolând, chiar şi numai la nivelul minţii, beletristica universală, e evident că sensibilitatea creatoare e trezită mai uşor în faţa neputinţei, a durerii, a nedreptăţii decât în faţa luminii, a frumuseţii şi a speranţei. Prea adesea, disperarea, angoasa şi resemnarea îşi iau statutul de muză. O schimbare semnificativă ar fi necesară exact aici. Nu ar trebui să ne săturăm de o literatură care cântă florile răului şi să căutăm, mai degrabă, creaţia senină, plină de încredere şi sens? Nu bate zâmbetul neîncrederea şi nu naşte speranţa fericirea?


[1] Christine Rousseau, "Amos Oz, Assia Djebar et Joyce Carol Oates ont la cote pour le
 Nobel de littérature", Le Monde, 05 octombrie 2009
[2] Bo Svensen, The Nobel Prize in Literature, Nominations and Reports, decembrie 2004, http://nobelprize.org/
[3] Espmark, K., The Nobel Prize in Literature. A Study of the Criteria behind the choices, G.K. Hall & Co, Boston 1991, http://nobelprize.org/
[4] Amos Oz is favorite for Nobel literature prize, www.msnbc.msn.com, 2 octombrie 2009
[5] Un exemplu în acest sens îl constituie romanul Blonde, inspirat din viaţa actriţei Marlyn Monroe
[6] George Edward Veith, Jr., Citind printre rânduri - un ghid pentru o înţelegere creştină a literaturii, Oradea, Cartea Creştină, 1999, p. 32