Noe şi potopul de dovezi

Epopeea lui Ghilgameş, una dintre cele mai vechi creaţii literare cunoscute astăzi, prezintă o variantă a istoriei potopului, asemănătoare istoriei biblice. Eroul principal, Ghilgameş, aflat în căutarea secretului nemuririi, îl întâlneşte pe Ut-napiştim, care este prezentat ca fiind unicul supravieţuitor al potopului. Menţionarea potopului în istoria legendarului Ghilgameş nu este singulară însă. „Conform unei clasificări întocmite de etnologul german Richard Andree, în Asia sunt cunoscute treisprezece relatări diferite despre potop: patru în Europa, cinci în Africa, nouă în Australia şi Oceania, treizeci şi şapte pe continentul american. James George Frazer a adunat peste 200 de mituri despre potop”[1]. De la epopeea mesopotamiană şi până la Zend-Avesta (în Iran), de la Cartea morţilor (în Egipt) şi până la Legenda lui Nu-U (în Hawaii), există istorii şi legende despre un potop care a distrus lumea. Dacă potopul nu a avut loc, numeroasele tradiţii care îl menţionează, prezente chiar şi în regiunile deşertice ale continentului african, sunt dificil de explicat.

Noe şi potopul: ce cunoaștem

În opinia scepticilor, toate relatările menţionate indică o conştienţă a ciclicităţii în istoria omenirii, în care distrugerea e urmată mereu de o realitate existenţială nouă. Antropologul J. G. Frazer (1854-1941) aprecia că relatările cu privire la potop, atât cele din scrierile babiloniene, cât şi cele din literatura iudaică, sunt „simple povestiri”[2]. Cu toate acestea, este evident că numărul mare de relatări despre potop şi arcă, prezente în cele mai variate locuri şi datând din era antecreştină, chiar în ciuda discrepanţelor[3] dintre versiuni, reclamă existenţa apriorică a unui eveniment concret care să stea la originea relatărilor.

Indicii istorice

În secolul al XIX-lea au avut loc patru expediţii în Ninive, unde s-au descoperit 30.000 de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă, care au aparţinut împăratului Asurbanibal (668-626 î.Hr.). Câteva tăbliţe fac referire la nimicirea întregii omeniri prin potop, din pricina  păcatelor oamenilor. Berrosos, un preot, istoric şi astronom babilonian care a trăit cu peste 300 de ani înainte de Christos, menţiona tradiţia existenţei arcei pe muntele Ararat. Lucrarea sa, Babyloniaca, s-a pierdut, dar s-au păstrat anumite fragmente reproduse de alţi autori antici. Istoricul evreu Iosif Flavius menţionează cele scrise de Berrosos şi alţi cronicari antici.

Potopul şi arca sunt amintite de toţi străinii care au scris lucrări de istorie, printre aceştia numărându-se şi Berrosos Caldeanul. Privitor la potop, el afirmă următoarele: ‘Zice-se că şi acum s-ar afla în muntele Cordyerilor, din Armenia, o parte din acea corabie, unsă pe dinăuntru cu smoală. Unii o desprind de acolo [smoala] şi o folosesc drept amuletă pentru îndepărtarea primejdiilor’. Despre aceasta a scris şi Hieronymus Egipteanul, autorul Antichităţilor feniciene, aşijderea Mnaseas şi mulţi alţii. Nicolaos din Damasc (64-2 î.Ch.) în cartea XCVI-a din lucrarea sa, descrie aceste lucruri prin vorbele următoare: ‘Mai sus de Milyada, în Armenia, se află un munte uriaş, numit Baris, către care se zvoneşte că au fugit mulţi oameni, găsindu-şi salvarea; unul dintre ei, sosit într-o arcă, ar fi poposit pe vârful muntelui, lemnele rămase din corabia lui dăinuind acolo multă vreme. Poate că este unul şi acelaşi cu cel despre care a scris Moise, legiuitorul iudeilor’.

Iosif Flavius, Antichităţi iudaice, Bucureşti, Hasefer, p. 18-19

Există şi indicii legate de etimologia unor denumiri. Vechii persani numeau muntele Ararat – unde, conform textului biblic, s-a oprit arca lui Noe – Koh-i-Nuh, adică „muntele lui Noe”. Aşezările din preajma Araratului vorbesc, prin denumire, despre istoria potopului. Numele capitalei armene, Everan, înseamnă „prima apariţie” – o posibilă referire la debarcarea lui Noe în regiunea respectivă. Ahora este numele unei trecători şi al unei localităţi şi se traduce prin „plantarea viţei” – aluzie la faptul că, după potop, Noe a sădit o vie (Geneza 9,20).

Există o miză

Miza privind recunoaşterea autenticităţii relatării biblice şi a veridicităţii potopului este destul de mare. „Dacă potopul a fost într-adevăr de magnitudinea şi intensitatea pe care ni le indică Biblia, atunci întregul suport al evoluţiei se prăbuşeşte. Evoluţia depinde întru totul de registrul fosil, interpretat în sensul unor ere geologice uriaşe. Dacă aceste lucruri nu au avut loc, evoluţia este imposibilă”[4], scria creaţionistul şi apologetul creştin Henry M. Morris. Dacă acceptăm că adevărul biblic despre Dumnezeu este faptic şi literal, trebuie să recunoaştem istoricitatea potopului biblic şi, totodată, trebuie să existe dovezi fi zice, palpabile, în acest sens. Nu se putea ca pământul să fi e devastat de un potop planetar, fără ca acest eveniment să lase urme vizibile. În anii ’60, în Statele Unite apărea mişcarea creaţionismului „pământului tânăr”, reprezentată de H. M. Morris, care susţinea împreună cu colegii săi că straturile geologice şi fosilele s-au format în urma potopului planetar. „Judecând după sondajele de opinie, această teorie creaţionistă este împărtăşită de aproximativ 45% dintre americani. Multe biserici creştine evanghelice subscriu acestei concepţii”[5]. Desigur, opinia nu este împărtăşită de toţi oamenii de ştiinţă.

Ştiinţa se pronunţă

Suprafaţa terestră este acoperită în proporţie de 75% cu depozite de roci sedimentare. Formaţiuni sedimentare similare pot fi observate atât în Marele Canion din statul Colorado (SUA), cât şi în Anglia, Franţa, Germania, Ţările Scandinave, Polonia, Rusia etc. Existenţa acestor straturi presupune că, în trecut, au existat simultan, pe întregul pământ, aceleaşi condiţii climaterice care au condos la formarea lor. Prezenţa fosilelor sugerează, de asemenea, realitatea unui cataclism. Se ştie că fosilele s-au format prin moartea rapidă a unor fiinţe vii, prinse atât de repede între sedimente, încât nu au avut timp să se dezintegreze în mod natural. Descoperirea unor bancuri întregi de peşti fosilizaţi nu ar putea fi explicată decât prin faptul că un eveniment catastrofal le-a curmat brusc existenţa. Din statul Nebraska şi până în deşertul Gobi, straturile de fosile ale unor vietăţi marine şi terestre nu fac altceva decât să confi rme că potopul a fost atât de distrugător pe cât îl prezintă Biblia. Lanţurile de munţi din regiuni diferite ale lumii prezintă fosile marine. „Se poate vedea clar că aceste zone s-au aflat sub apă, deoarece în apropierea piscurilor, munţii sunt formaţi în mare parte din straturi marine ce conţin frecvent fosile marine recente”[6].

Fosilele, în special de trunchiuri de copaci, se intend transversal în mai multe straturi. Potrivit teoriilor evoluţioniste, astfel de straturi s-au format pe parcursul a milioane de ani. Tocmai de aceea, evoluţionismul nu poate explica satisfăcător existenţa unor astfel de copaci în poziţie verticală, unii chiar cu vârful în jos, în mai multe straturi. Astfel de formaţiuni se află în Parcul Naţional Yellowstone[7], unde geologii au găsit 27 de straturi de pădure fosilă (la Specimen Ridge), îngropate în roca vulcanică din care este compus muntele. Buştenii scufundaţi vertical lasă impresia mai multor păduri crescute una peste alta, însă cazul recent al erupţiei vulcanului Sf. Elena[8], din Washington, ilustrează efectele condiţiilor create de potop. Erupţia din 18 mai 1980, cu o forţă de 500 de ori mai mare decât a bombei atomice de la Hiroshima, a trântit sau distrus milioane de copaci într-un areal de aproximativ 600 km2 de pădure şi a dislocat circa 400 de metri din vârful muntelui. Fenomenul a declanşat un lanţ de reacţii, în urma căruia o cantitate imensă de nămol, piatră, copaci şi alte resturi s-a revărsat în lacul Spirit de la poalele muntelui. Când rădăcinile copacilor au absorbit apa din lac, buştenii au început să plutească orientaţi vertical. Mâlul revărsat în lac a îngropat unii dintre buşteni în această poziţie verticală şi iată cum ceea ce ar fi putut părea o pădure îngropată în perioade foarte lungi de timp a fost de fapt rezultatul unui cataclism.

Unul dintre primele straturi geologice analizate în detaliu este Old Red Sandstone din Anglia. Aceste roci, care acoperă peste 10.000 de mile pătrate, conţin un număr uimitor de fosile de peşti. Siluetele lor sunt contorsionate, contractate, încovoiate, şira spinării este scoasă în afară, aripioarele sunt larg întinse ca ale unor peşti care mor în convulsii. Astfel de depozite există şi în alte zone ale lumii.

Formarea zăcămintelor de cărbune [9], impresionante prin grosimea şi întinderea lor, poate fi explicată prin potopul global. „Experimentele realizate de dr. George Hill şi dr. Don Adams, de la Universitatea din Utah, au arătat că plantele se pot transforma în cărbune în numai câteva ore.”[10] Este foarte probabil ca învelişul de păduri şi plante al lumii de dinainte de potop să fi fost depozitat în bazinele în care găsim astăzi importante cantităţi de cărbune.

Autenticitatea informaţiei biblice este confirmată şi de săpăturile din anul 1929, care au avut loc în Mesopotamia, mai exact la poalele turnului sumerian din vechea cetate Ur. La o adâncime de 20 m s-a descoperit un strat de nămol de 3 m fără nicio urmă de civilizaţie. În straturile de suprafaţă şi în cele situate sub acest strat intermediar s-au găsit cioburi, unelte şi diferite obiecte. Sir C. Leonard Woolley, cel care a condus aceste cercetări arheologice, a concluzionat că istoria biblică a marelui potop era corectă.

Vor fi mereu voci, atât în tabăra ştiinţei, cât şi în cea a teologiei seculare, care să considere istoria potopului un mit. În schimb, Biblia va oferi întotdeauna o mărturie despre realitatea acestui eveniment prin care Dumnezeu a judecat omenirea pentru păcatele sale. Trebuie spus că Iisus Christos Însuşi a confi rmat potopul şi S-a folosit de istoria acestuia pentru a creiona o paralelă cu timpul sfârşitului (escatonul) despre care i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului”, când oamenii „mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a pădit pe toţi” (Luca 17:26-27).

[1] Horia Matei, Literatura şi fascinaţia aventurii, Bucureşti, Albatros, 1986, p. 34
[2] J. G. Frazer, Folclorul în Vechiul Testament, Editura Scripta, 1995, p. 59
[3] Explicabile, de altfel, relatările datând dintr-o perioadă lipsită de criterii ştiinţifice, de istoriografie şi de o comunicare facilă la distanţă.
[4] Henry M. Morris, Creaţionism ştiinţific, Societatea Misionară Română, 1992, p. 263
[5] Francis S. Collins, Limbajul lui Dumnezeu, Bucureşti, Curtea veche, 2009, p. 182
[6] Dr. Farid Abou-Rahme, şi Dumnezeu a zis... Autoritatea Bibliei confirmată de ştiinţă, Cluj, Logos, 1998, p. 123
[7] Pădurile pietrificate din Parcul Naţional Yellowstone (Wyoming) şi Montana sunt, probabil, cele mai spectaculoase şi largi păduri pietrificate din lume. Existenţa lor a stimulat cercetarea stiinţifică timp de mai bine de 100 de ani.
[8] Harold G. Coffin, „The Yellowstone Petrified Forests", Origins, 1997, www.grisda.org
[9] De exemplu, cărbunele brun din Australia, care are o grosime de aproximativ 150 m şi cantitatea enormă, de mii de milioane de tone, din bazinul carbonifer din munţii Apalaşi.
[10] George Hill, „Some Aspects of Coal Research", Chemical Technology, mai 1972, p. 296