În august 2009, medicul Violeta Piţurlea, împreună cu o echipă de cadre medicale şi alţi voluntari, a vrut să depăşească nivelul teoretic al conceptelor de compasiune şi ajutor, lucrând ca voluntar într-un sat african din Malawi, timp de o lună.

ST: Cu ce se ocupă doamna Violeta Piţurlea atunci când nu este implicată în proiecte cu caracter umanitar?

V.P.: Pot spune că am mai multe slujbe care îmi ocupă timpul unei zile obişnuite. Una dintre ele este aceea de medic la un cabinet ORL, unde mă întâlnesc în fiecare zi cu oameni care au nevoie de ajutor. Mai sunt apoi două ipostaze în care îmi petrec timpul rămas dintr-o zi, şi anume aceea de mamă a doi copii şi de soţie.

ST: Suntem astăzi atât de obişnuiţi cu modelul contemporan al individualismului. Ce anume v-a determinat să ieşiţi din acest tipar şi să plecaţi în Africa pentru a lucra voluntar în beneficiul unor oameni necunoscuţi?

V.P.: Probabil că au fost mai multe motive pentru care am ieşit din acest tipar. Educaţia primită în copilărie şi adolescenţă, natura profesiei pe care mi-am ales-o şi care m-a făcut să fiu în contact destul de strâns cu suferinţa umană, simţământul că dacă pot ajuta un om trebuie s-o fac fie aici în Romania, fie în altă parte a lumii – au fost doar câteva dintre aceste motive. Exemplul unor prieteni care s-au implicat, la rândul lor, într-un proiect asemănător a creat momentul în care m-am hotărât să nu pierd prima ocazie de a mă alătura unei asemenea iniţiative.

ST: În viziunea unora, Africa este un sac fără fund şi orice proiect realizat acolo nu este altceva decât o picătură într-un ocean, fără efecte vizibile sau durabile. În ciuda acestui fapt, aţi ales Africa. De ce Africa? De ce Malawi?

V.P.: În parte, ceea ce aţi afirmat este adevărat. Într-adevăr, nevoile oamenilor de pe acel continent sunt multe şi variate, şi ceea ce am făcut noi nu putea să rezolve toate problemele celor de acolo, dar cel puţin ştim că viaţa câtorva oameni a fost schimbată pentru totdeauna sau măcar înseninată puţin. Am încercat să fim cât se poate de realişti în proiectarea acestor călătorii, dar şi în privinţa aşteptărilor pe care le-am avut. Am plecat în Africa pentru prima dată, în 2006, datorită apariţiei posibilităţii de a participa la un proiect care răspundea destul de mult dorinţei noastre de a-i ajuta pe oamenii în nevoie din altă parte a lumii. Am vrut să contribuim cu ceva, cât de puţin, la eforturile care se fac pentru ca fiecare om de pe această planetă să aibă posibilitatea să trăiască o viaţă decentă. Cu Malawi, anul acesta, a fost altceva, pentru că am primit o invitaţie directă din partea organizatorului acestui proiect.

ST: În ce anume a constat activitatea echipei în cadrul proiectului din acest an?

V.P.: Anul acesta am lucrat ca voluntari într-un spital din Malawi – Adventist Malamulo Hospital – majoritatea echipei fiind formată din cadre medicale. De asemenea, am sustinut câteva seminarii, care s-au desfăşurat în fiecare seară, timp de două săptămâni, într-o localitate apropiată de zona în care se afla spitalul. În perioada în care am fost noi acolo – luna august -, spitalul de 275 de paturi funcţiona cu un singur medic (chirurg voluntar din Malaezia) şi doi studenţi în anul VI la medicină (voluntari, de asemenea, din Marea Britanie şi Brazilia). Ceilalţi doi medici care lucrau în spital erau în concediu.

În echipa noastră au fost doi medici (un ORL-ist şi un pneumoftiziolog) şi o studentă la medicină dentară. Trebuie să amintesc faptul că în Malawi există un singur medic ORL-ist, un singur radiolog şi că nu au nici un medic pneumolog, oncolog, nefrolog sau cardiolog. Activitatea noastră a constat în acordarea asistenţei medicale primare şi de specialitate, de care era nevoie atât în spital, cât şi în policlinica ataşată acestuia.

ST: Cum au reacţionat localnicii faţă de prezenţa şi eforturile dvs. de a-i ajuta? Au fost lucruri cu care v-a fost greu să vă obişnuiţi?

V.P.: Localnicii au fost foarte deschişi, prietenoşi şi recunoscători pentru tot ce le-am oferit. Spre deosebire de alte popoare africane, cei din Malawi ne-au inspirat multă seninătate, pace şi relaxare, toate acestea izvorând dintr-o linişte interioară care îşi punea amprenta pe toate domeniile vieţii lor.

Probabil cel mai greu, pentru noi, a fost să ne adaptăm acestui nou ritm al vieţii. Acolo parcă timpul curge altfel. Nu există grabă, iritare, stres. Oamenii au întotdeauna timp să schimbe o vorbă sau să-şi salute prietenii, lucru pe care îl întâlnim din ce în ce mai rar pe meleagurile noastre. În fiecare călătorie făcută în Africa, ne-am dat seama că orice activitate umanitară este un drum cu dublu sens – fiecare poate învăţa, dacă vrea, ceva de la ceilalţi. Îîn acest an, noi putem spune că am învăţat să avem mai multă răbdare unii cu alţii, să fim mai înţelegători şi să acceptăm că fiecare om îşi trăieşte viaţa în ritmul propriu.

ST: O lume nouă, o cultură nouă şi oameni noi implică lecţii noi. Care sunt lecţiile de viaţă pe care le-aţi învăţat în Malawi?

V.P.: În Africa am învăţat un lucru foarte important, şi anume că pentru a fi fericit nu ai nevoie decât de disponibilitatea de a fi fericit. Am văzut oameni săraci lipiţi pământului, dar cu un zâmbet larg pe faţă. Unii pot numi asta ignoranţă, dar am observat că, dacă eşti mulţumit cu ceea ce ai, poţi trăi în orice condiţii şi poţi fi fericit. Şi cine nu vrea să fie fericit?

Un alt lucru care m-a impresionat a fost dorinţa de a învăţa a oamenilor de acolo şi a copiilor în special. Majoritatea tinerilor realizează că dacă reuşesc să termine cursurile unei şcoli, viaţa lor va decurge diferit. Din păcate, accesul la educaţie este foarte mult limitat de incapacitatea de plată a taxelor şcolare. Deşi taxa şcolară individuală, pentru gimnaziu, este de zece euro pe trimestru, dificultatea de a plăti se datorează faptului că foarte mulţi copii sunt orfani fie de ambii părinţi, fie de unul dintre ei şi, nu de puţine ori, sarcina de a plăti taxele revine unei rude împovărate cu susţinerea mai multor copii de vârstă şcolară.

ST: Ce anume v-a marcat în mod deosebit în cursul celor patru săptămâni petrecute în Malawi?

V.P.: Atitudinea oamenilor în faţa evenimentelor vieţii – naştere, boală, moarte – a fost pentru mine un factor de noutate pe care am căutat să-l înţeleg şi poate am reuşit, într-o oarecare măsură.

Dacă noi, în faţa bolii unui membru al familiei sau în eventualitatea morţii cuiva drag, acţionăm de cele mai multe ori energic, facem tot ceea ce ne stă în putere să-l ajutăm pe cel bolnav sau să-i consolăm pe cei atinşi de vreo nenorocire, ei au o atitudine de implacabilitate şi fatalitate, care îi imobilizează şi, în consecinţă, nu fac nimic pentru a schimba ceva, ba chiar refuză, uneori, şi ajutorul celor care ar vrea să intervină. La început am găsit intrigantă această atitudine liniştită, chiar resemnată în faţa dificultăţilor, dar apoi, am început să o înţeleg mai bine, pe măsură ce am cunoscut mai amănunţit condiţiile lor de viaţă şi problemele cu care se confruntă.

Mi-am explicat atitudinea lor, pe de o parte prin prisma speranţei medii de viaţă, care în Malawi se situează în jurul vârstei de 40 de ani, şi, pe de altă parte, ca pe o încredere copilărească în ajutorul lui Dumnezeu sau ca pe instinctul de supravieţuire care îi ajută să facă faţă acestor situaţii.

ST: Nu sunteţi, probabil, la ultima experienţă africană. Ce planuri de viitor aveţi?

V.P.: Vorbind despre planurile de viitor, trebuie să vorbim, în primul rând, despre cele pe termen scurt, adică pentru decembrie anul acesta. Am vrea să ajutăm în rezolvarea unor probleme urgente, cum ar fi achiziţionarea acoperişului şi hidrofoarelor pentru două şcoli, achiziţionarea a unui ecograf şi a unui autoclav pentru spitalul din Blantyre, susţinerea financiară pentru echiparea secţiei de pediatrie a spitalului Malamulo şi, nu în ultimul rând, susţinerea, prin plata taxelor şcolare, a cât mai multor copii orfani de la şcoala Makwasa, aflată în apropierea spitalului Malamulo.

Pe termen mediu şi lung, avem în vedere susţinerea prin voluntari (profesori, medici, studenţi) a spitalelor Malamulo şi Blantyre şi a şcolilor din zonă. Vrem să organizăm seminarii pe teme medicale: educaţie sanitară, planning familial, îngrijirea copilului, dar şi pe alte teme de interes local. Ne dorim o colaborare pe termen lung cu oficialităţile locale, cu care am avut deja întâlniri promiţătoare.

ST: Contactul cu o civilizaţie nouă înseamnă contactul cu un Dumnezeu nou sau, poate, doar văzut într-o lumină nouă. Este „Dumnezeul Africii” diferit?

V.P.: Dumnezeu este Acelaşi, aici şi acolo. El se raportează în acelaşi mod la noi pentru că toţi suntem copiii Lui. Singura problemă este cum ne raportăm noi la semenii noştri, cât ne pasă de ei şi ce suntem dispuşi să facem pentru a-i ajuta. Un gest care pentru noi înseamnă puţin poate însemna o viaţă schimbată pentru cei din Malawi. Posibilitatea de a accede la o şcoală şi de a deveni specialist într-un anumit domeniu poate schimba viaţa unui copil, a familiei lui şi, indirect, viaţa beneficiarilor muncii lui calificate.

Disponibilitatea de a face ceva pentru cei din jurul nostru poate avea rezultate bune nu numai pentru cei cărora li se adresează ajutorul, dar şi pentru noi înşine, ajutându-ne să descoperim sensul vieţii pe acest pământ şi rostul tuturor darurilor care ne-au fost oferite. Nu trebuie să uităm că există oameni care trăiesc în condiţii mai grele decât ne-am putea imagina noi vreodată şi că efortul necesar pentru a le îmbunătăţi viaţa, uneori, pentru noi, este nesemnificativ.

ST: Cum ar putea un cititor al Semnelor Timpului, care nu are şansa de a călători în Africa, să vă ajute în aceste eforturi umanitare? Dacă cineva ar dori să se implice personal într-un astfel de proiect, cum ar trebui să procedeze?

V.P.: Oricine vrea se poate implica în acest proiect, fie prin activitatea de voluntariat, fie prin susţinerea financiară a proiectului. Cei ce vor să ne contacteze în vederea unei colaborări viitoare o pot face folosind datele noastre de contact.

Fundaţia Prolife Education
Telefon: 0740.66.27.21 / 0740.12.01.05
E-mail: drauroracampian@yahoo.com
vio_orl@yahoo.com.
Cont: RO54BTRL04501205P2766XX (în lei) şi RO29BTRL04504205P2766XX (în euro)
Banca Transilvania Bucureşti – Titulescu