O caracteristică importantă a generaţiei actuale este ritmul alert. Mirajul economic care stimulează acest ritm are, însă, un preţ mare. Reducerea semnificativă a timpului acordat familiei este una dintre consecinţele muncii în exces.

Femeile muncesc 68 de ore, iar bărbaţii, 55 de ore pe săptămână (în aceste ore fiind inclus timpul petrecut la locul de muncă, precum şi sarcinile domestice). Aceasta era concluzia unui studiu din 2007, realizat în ţările Uniunii Europene de către sociologii de la Universitatea Cambridge.

Reducerea semnificativă a timpului acordat relaţiilor de familie este una dintre principalele consecinţe nefaste ale muncii în exces. Tendinţa este îngrijorătoare, mai ales că ultimele decenii au fost martore ale apariţiei sindromului „super-femeii”: femeia care are grijă de gospodărie şi familie şi care îşi construieşte, totodată, o carieră. Dacă la jumătatea secolului trecut, preponderent femeile din familiile sărace îşi căutau un loc de muncă, astăzi, în trei din patru familii lucrează ambii părinţi, şi raportul se păstrează în majoritatea ţărilor industrializate. Datele sunt furnizate de Biroul de statistică a muncii din SUA[1] .

La programul încărcat al părinţilor se adaugă orarul tot mai aglomerat al copiilor. Astfel, o mare parte a timpului petrecut de părinţii de azi alături de copiii lor înseamnă, de fapt, simpla asistare a acestora în rezolvarea multiplelor sarcini şcolare sau însoţirea la diversele activităţi extracuriculare, sportive etc[2] . De asemenea, adolescenţii petrec tot mai mult timp în mediul virtual, în reţelele de socializare, iar timpul acordat comunicării cu părinţii este din ce în ce mai redus. 28% dintre americani au declarat, în 2008, că petrec mult mai puţin timp cu membrii familiei decât în anii anteriori. Remarcabil este că procentul a fost de trei ori mai mare decât în 2006.

Nu are de ce să surprindă, în consecinţă, iniţiativa organizării Slow Living Movement (Mişcarea vieţii cu ritm încetinit), care promovează lentoarea în diferitele domenii ale vieţii umane. În fapt, încă din 1999, Geir Berthelsen fondase Institutul Internaţional al Încetinelii, care promova o viaţă bazată pe dragoste, compasiune, înţelegere. Potrivit declaraţiei de misiune, „Institutul Internaţional al Încetinelii va avea întotdeauna ca primă prioritate susţinerea şi dezvoltarea filosofiei încetinelii”[3] .

De la slow food la slow family

Italianul Carlo Petrini, fondator al Universităţii de Ştiinţe Gastronomice în oraşul Bra din nordul Italiei, a pus bazele unei mişcări de promovare a bucătăriei tradiţionale italiene. Petrini iniţia Slow Food, în 1986, ca replică a filosofiei alimentare nesănătoase, susţinută de restaurantele de tip fast food. Petrini atrăgea atenţia, într-un interviu acordat publicaţiei The Independent, că „filosofia slow food nu se rezumă doar la a-ţi lua mai mult timp pentru a găti şi consuma hrana”, ci presupune susţinerea economiilor locale „ca antidot pentru hegemonia producătorilor alimentari multinaţionali”[4] . Mişcarea Slow Food, al cărei simbol este imaginea unui melc, a fost promovată în comunităţile locale, printre autorităţi şi prin intermediul mass-media. Elveţia, Germania, SUA, Franţa, Japonia şi Marea Britanie şi-au deschis, pe rând, porţile în faţa „încetinelii”.

Ideea s-a extins rapid şi în alte domenii. Astfel, au apărut mişcări precum Slow Travel, Slow Shopping, Slow Planet, Slow Living, Slow Reading, Slow Sex Movement, Slow Press, Slow Education, Slow Art şi, în cele din urmă, Slow Family.

„Mişcarea familiei cu ritm încetinit este o schimbare radicală a modului nostru de a gândi, de a alege şi de a ne comporta în relaţiile de familie. […] Avem deplina convingere că fiecare familie poate deveni leagănul multor deziderate: compasiune, creativitate, dragoste, armonie, umor, apreciere, respect, bună dispoziţie, farmec personal, pace, împăcare, prietenie, creştere, comunicare, şi, mai presus de toate, adevăr şi bucurie deplină.În timp ce acordăm, cu bună intenţie, valoare şi spaţiu de manifestare vieţii de familie, suntem conştienţi de faptul că facem să se nască o forţă – care este mai mare decât suma părţilor care o compun şi care se va revărsa nestingherită asupra comunităţii locale şi va cuprinde întreaga lume.

Considerăm că este un adevăr incontestabil, faptul că pacea şi armonia, atât de necesare astăzi în lume, trebuie să ia fiinţă mai întâi în sânul familiei şi că acest lucru poate avea loc numai dacă vom acţiona cu dragoste, conştiinciozitate şi cea mai bună intenţie, pentru a scădea ritmul prea alert al vieţii de fiecare zi.”[5]

Familia sub semnul încetinelii

În data de 3 martie 2008, autoarea Bernadette Noll posta pe blogul personal un anunţ simplu: „Mişcarea familiei cu ritm încetinit şi-a început activitatea în mod oficial”. Împreună cu Carrey Contey, doctor în psihologie, Bernadette a pus bazele unei mişcări care să susţină necesitatea încetinirii ritmului vieţii de familie. Scopul lor era să-i ajute pe cei interesaţi să îşi formuleze propria declaraţie de misiune cu privire la familie, redescoperind motivele pentru care şi-au întemeiat un cămin şi căutând să înţeleagă ce anume doresc de la acest tip de relaţie.

„Mişcarea familiei cu ritm încetinit” propune o schimbare radicală a modului de gândire şi de comportament în cadrul relaţiilor de familie. În condiţiile în care familia este supusă presiunii consumerismului, iar agresivitatea publicitară induce ideea că „mai mult” înseamnă „mai bine”, iar „mai repede” este „mai de dorit”, există un singur mod în care familia îşi poate regăsi sensul. Doar o scădere a ritmului vieţii şi o reducere a implicării în numeroasele activităţi poate permite familiei moderne să-şi câştige răgazul necesar explorării şi dezvoltării propriei identităţi.

Copiii – o nouă provocare la „încetineală”

Institutul Internaţional al Încetinelii lucrează, în prezent, la conceperea unui proiect numit Slow Planet (Planeta cu ritm încetinit) care îşi propune, între altele, dezvoltarea conceptului de Slow Parenting (Creşterea cu ritm încetinit a copiilor). Una dintre cărţile care promovează această filosofie a educaţiei este Elogiu lentorii. O provocare adresată cultului vitezei[6], scrisă în 2004 de jurnalistul Carl Honoré. Acesta a lucrat, în anii ’90, printre copiii străzii din Brazilia şi, ulterior, a publicat In Praise of Slow şi Under Pressure, cărţi dedicate subiectului educării copiilor într-un ritm încetinit. În opinia lui Honoré, „încet” nu înseamnă a face toate lucrurile într-un ritm redus, ci a face lucrurile la momentul potrivit şi în ritmul propriu fiecărei activităţi. „Slow parenting înseamnă să le permitem copiilor noştri să se dezvolte aşa cum sunt, mai degrabă decât aşa cum am vrea noi să fie. Înseamnă să laşi lucrurile să se întâmple, mai degrabă decât să intervii şi să le forţezi. Înseamnă acceptarea faptului că, de cele mai multe ori, cele mai avantajoase moduri de învăţare şi experimentare nu pot fi evaluate sau împachetate frumos într-un rezumat sau CV”[7]. Ceea ce propune autorul nu este un îndemn la iresponsabilitate, ci un stil de viaţă în care relaţiile dintre părinţi şi copii să nu fie superficiale şi mecaniciste, ci să implice o bună cunoaştere reciprocă şi să accentueze dezvoltarea naturală a înclinaţiilor, talentelor şi abilităţilor copilului.

Carl Honoré consideră că o serie de parametri sociali au evoluat simultan, creând condiţiile necesare pentru o „furtună culturală perfectă”. În primul rând, temerile privind găsirea şi păstrarea unui loc de muncă îi determină pe mulţi părinţi să exagereze în pregătirea copilului pentru viaţa de adult. În al doilea rând, filosofia consumeristă îi conduce pe părinţi la apariţia anxietăţii şi chiar obsesiei că nu au ce oferi copiilor lor. Părinţii vor să le asigure celor mici o copilărie „perfectă”, dar tocmai eforturile depuse în acest sens accelerează ritmul vieţii şi conduc la apariţia unei stări de criză în familie. Honoré povesteşte la un moment dat cum, într-o zi, se întreba dacă nu ar trebui cumva să cumpere o colecţie intitulată Povestiri de adormit copiii într-un minut. „În acel moment”, declara jurnalistul într-un interviu, „am realizat că situaţia scăpase de sub control: eram dispus să grăbesc până şi acele câteva clipe pe care le petreceam la sfârşitul zilei cu copiii mei”.

Goană după aur sau în pas de melc?

Societatea traversează o serie de crize majore, între care criza familiei pare că îşi pierde din importanţă. Materialismul aruncă multe familii în plasa excesului de muncă şi activităţi care fac uitate nevoile familiei. În ciuda acestui fapt, familia îşi are propriile nelinişti şi neîmpliniri, iar perspectiva anilor ce vin pare sumbră. Familia cu ritm încetinit ar putea fi secretul pierdut şi regăsit. Este un concept adaptabil oricărei culturi şi oricăror condiţii sociale. Desigur, schimbările sunt experienţe stresante şi întâmpină, de obicei, rezistenţă şi opoziţie. La fel de adevărat este că progresul nu se poate obţine fără investiţii şi sacrificiu. Filosofia încetinelii trebuie studiată, înţeleasă şi apoi asumată. Există şi un pericol paradoxal, care trebuie evitat. Reducerea ritmului nu este o soluţie care să fie aplicată în grabă, nici un scop în sine. Important este ca oamenii să înţeleagă că familia are nevoie de răgazul care să îi permită manifestarea naturală a celei mai frumoase bucurii şi a celei mai sănătoase împliniri.

Sugestii pentru reuşita vieţii de familie cu ritm încetinit

1. Consideră-ţi familia ca fiind prima ta prioritate.
2. Convinge-te că ai oferit tot ce se putea pentru familia ta.
3. Ţine cont de stadiul de dezvoltare al fiecărui membru din familia ta.
4. Fii gata să schimbi viteza atunci când constaţi că este nevoie.
5. Opreşte-te din când în când şi pune ordine în lucruri.
6. Încredinţează-te că ai ajuns acolo unde ai intenţionat să ajungi.
7. Asigură-te că înţelegi corect emoţiile proprii şi ale celorlalţi.
8. Verifică dacă ceea ce este corect pentru alţii se poate aplica familiei tale.
9. Defineşte-ţi succesul în termenii şi condiţiile propriei familii.
10. Nu te sfii să te confrunţi, uneori, cu lucruri considerate de neschimbat.


[1] Becky Sweat, „Career, Home and Family: Can Women Really Do It All?", The Good News
[2] Observaţia este confirmată şi de profesorul de sociologie al Universităţii din Minnesota, William Doherty, în lucrarea Putting Family First, publicată în 2002.
[3] Conform unui sondaj realizat, în 2008, de Centrul Annenberg pentru Viitorul Digital al Universităţii din California de Sud - www.theworldinstituteofslowness.com
[4] „Carlo Petrini: The slow food tsar", The Independent, 10 decembrie 2006
[5] http://www.slowfamilyliving.com/manifesto/
[6] Cartea a fost tradusă în limba română şi publicată de editura Publica, în anul 2008 
[7] www.carlhonore.com