Augustin credea că fiinţele umane pot să rămână vii în mijlocul „focului Iadului”, arzând fără să se consume şi simţind durerea fără să moară, pentru că Dumnezeu este omnipotent şi poate face posibilă o astfel de realitate. Conceptul „Iadului veşnic” este însă o provocare nu pentru omnipotenţa lui Dumnezeu, ci pentru dragostea Lui.

„În orice tradiţie religioasă, inclusiv în toate tradiţiile creştine, credinţa în existenţa Iadului este doar sensibil mai puţin prezentă decât credinţa în existenţa Raiului”[1], se afirmă într-un studiu publicat de Pew Forum on Religion & Public Life, conform căruia 6 din 10 americani cred că există Iad – locul unde oamenii care au trăit o viaţă păcătoasă sunt pedepsiţi etern. În schimb, 74% dintre americani cred că există Rai. Nu doar creştinii, ci şi budiştii, hinduşii şi evreii cred în diverse forme de sancţionare după moarte. Însă, în lumea creştină, discursul religios actual pare orientat mai degrabă spre promisiunea vieţii eterne, în Rai. Slujitorii amvoanelor vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu pentru umanitate şi despre disponibilitatea de a-i primi la Sine pe toţi păcătoşii, amintind foarte rar (sau deloc) despre „focul Iadului”. Robert Schuller, un pastor american, mărturisea pentru Newsweek că, în 40 de ani de activitate, nu le-a vorbit niciodată enoriaşilor despre Iad. Gândul că un membru al familiei sau un prieten apropiat, care nu împărtăşeşte credinţa creştină, ar putea să ajungă în Iad le creează credincioşilor disconfort spiritual şi emoţional. Ar putea fi una dintre raţiunile pentru care subiectul Iadului veşnic a căzut în dizgraţia predicatorilor.

Istoricii spun că ameninţarea cu Iadul ca destinaţie finală începe să pălească printre predicatorii de azi. În schimb, accentul cade pe aspectele pozitive, pe cât de înaltă va fi poziţia pe care unul sau altul o vor ocupa în ceruri.

Dana K. Cassell, Robert C. Salinas şi Peter A. S. Winn, The Encyclopedia of Death and Dying

Infernul ante-Dante

„Tururile Iadului” formează o serie lungă de scrieri apocrife şi creaţii literare ale căror autori, anonimi sau cunoscuţi, au descris Iadul şi chinurile la care sunt supuşi cei care ajung acolo. Exemplul cel mai de seamă rămâne, în literatura universală, Infernul lui Dante. Totuşi, capodopera italianului a fost devansată, cu secole înainte, de numeroasele „tururi ale Iadului” pe care le regăsim în literatura ebraică şi a altor civilizaţii antice. Un exemplu este apocrifa 1 Enoh, în care patriarhul Enoh este călăuzit de doi îngeri într-o călătorie prin Iad, unde îi întâlneşte pe cei care au hulit numele lui Dumnezeu. Apocalipsa lui Ţefania se înscrie în acelaşi registru, înfăţişând situaţia paradoxală în care profetul Ţefania şi patriarhii din Rai încearcă să-L îmbuneze pe Dumnezeu ca să îi ierte pe cei schingiuiţi în Infern. Astfel, Dumnezeul care, potrivit Bibliei, este dragoste în esenţa Sa (1 Ioan 4:8) pare mai puţin milostiv decât propriile creaturi. Acest gen de literatură religioasă s-a dezvoltat în perioada intertestamentară.

„Creştinismul a moştenit de la religiile şi civilizaţiile anterioare o geografie a lumii de dincolo”.

Jacques le Goff, The Birth of Purgatory

Preluând tradiţia scrierilor ebraice, în creştinism au apărut, din primele secole, scrieri apocrife în care personaje ilustre din istoria Bisericii sunt plimbate prin Iad, unde observă detaliile hidoase ale chinului veşnic. Apocalipsa lui Ezra, Viziunile lui Ezra şi Apocalipsa lui Petru sunt demonstrative în acest sens. Ezra îi vede pe unii cărora li se arunca foc în faţă, aceştia fiind cei care au curvit cu prostituate, iar din Apocalipsa lui Petru aflăm că „ucigaşii şi aceia care au făcut cauză comună cu ei sunt aruncaţi în foc, într-un loc plin de fiare veninoase, şi sunt chinuiţi fără încetare”. „Probabil cea mai cunoscută şi cea mai de impact scriere antică din genul Tururile Iadului a fost Apocalipsa lui Pavel. A avut un impact puternic asupra lui Dante, care a trebuit doar să adauge conversaţiile cu cei damnaţi, pentru a-i adapta structura la propriul tur”[2].

Divina imaginatio

Poemul Infernul – prima parte a trilogiei Commedia pe care Boccaccio a numit-o, ulterior, Divina –  reprezintă o sinteză a concepţiilor populare din vremea lui Dante despre chinurile eterne. Infernul lui Dante, populat cu personaje din istoria Florenţei, este alcătuit din nouă cercuri concentrice coborând spre centrul pământului, unde, într-un lac îngheţat, Satana este supus caznelor eterne. Detaliile biblice, îmbinate cu aluzii la miturile antice, formează un tablou întunecat, grotesc. Cu cât Dante se afundă mai în adânc spre centrul pământului, călăuzit de poetul Virgiliu, cu atât chinurile la care sunt supuşi cei osândiţi sunt mai cumplite şi mai greu de îndurat. Autorii T. J. Wray şi Gregory Mobley observau că, „deşi se află în afara canonului biblic, opera lui Dante a avut un impact extraordinar asupra gândirii creştine populare, mulţi creştini medievali (şi chiar moderni) presupunând fără umbră de îndoială că lucrarea lui Dante conţine adevărul Evangheliei”[3]. Altfel spus, numeroşi autori, predicatori şi cititori au confundat plăsmuirile dantiene cu realitatea biblică.

„Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios” este titlul unei predici rostite, în 16 iulie 1741, de pastorul Jonathan Edwards. Cu imagini înspăimântătoare despre mânia divină şi chinurile Iadului, desprinse parcă din Infernul lui Dante, Edwards i-a paralizat pe ascultătorii săi. Tabloul unei lumi în flăcări, în care păcătoşilor le va curge magmă fierbinte prin vene, i-a speriat pe mulţi, Edwards însuşi recunoscând că unii dintre cei convertiţi ca urmare a predicilor sale au mărturisit ulterior că au luat decizia de teama „focului etern”. Iadul a fost chiar înainte de vremea lui Edwards un instrument util pentru o mai rapidă convertire a păcătoşilor. În Germania secolelor al XV-XVI-lea, prelaţii romano-catolici obţineau venituri importante din vânzarea indulgenţelor, adică a unor documente care îi absolveau pe păcătoşii creduli şi naivi de „pedeapsa temporală pentru păcat”[4]. A rămas notoriu numele călugărului dominican Johann Tetzel, însărcinat să se ocupe de vânzarea indulgenţelor, care i-a convins pe mulţi să-şi cumpere iertarea pentru păcatele cele mai josnice. Într-o secvenţă memorabilă din filmul Luther (2003), Tetzel – interpretat de Alfred Molina – îşi arde mâna înaintea ţăranilor pentru a-i ajuta să înţeleagă cum va fi să ardă, o veşnicie, în Iad.

Conceptul chinului veşnic, înrădăcinat în imaginarul antic şi filtrat prin gândirea medievală şi interesul mercantil al clericilor, a avut un efect de bumerang. Ceea ce i-a speriat pe creştinii ingenui ai Evului Mediu este, pentru omul secolului al XXI-lea, un basm greu de crezut.

Biblia despre Iad

Promisiunile despre darul vieţii eterne pe care Dumnezeu îl va oferi celor credincioşi stau în Biblie alături de anunţarea pedepsirii celor care nu recunosc autoritatea Creatorului. Această pedeapsă este descrisă în termenii „focului Iadului” (Matei 18:9). Mustrându-i pe cărturarii şi fariseii timpului Său, Iisus i-a întrebat: „Cum veţi scăpa de condamnarea la Iad?” (Matei 23:33), iar în una dintre pildele Sale a descris judecata ca pe o segregare a omenirii în două categorii – cei care vor sta la dreapta şi la stânga Judecătorului divin. „Apoi le va zice celor din stânga: Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui” (Matei 25:41, subl. adăugită). Aşadar, nu există nicio îndoială privind realitatea pedepsei şi a Iadului. Sunt însă numeroase interpretări despre caracterul fizic şi temporal al acestui loc.

Iadul veşnic, unde „viermele nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:48) şi unde Satan şi cei ce l-au ales pe el „vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20:10), este un subiect care îi face pe mulţi să pună la îndoială dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. Indiferent cât de grave au fost greşelile şi păcatele unui om, într-o viaţă destul de scurtă, o pedeapsă care să dureze la nesfârşit, „în vecii vecilor”, ar fi o nedreptate în sine. Conceptul Iadului etern „neglijează prin extremismul său realitatea gradelor diferite ale bunătăţii sau răutăţii umane”[5]. Calvarul omului nu poate fi mai mare decât Calvarul Fiului omului. Iar Dumnezeul care pedepseşte – capital! – nu este un Dumnezeu care torturează la nesfârşit. Pedeapsa şi tortura sunt realităţi aparte, care nu ar trebui confundate.

După cum constata teologul Robert Odom, cuvântul „veşnic” nu are întotdeauna, în Biblie, sens literal. Regele David spunea despre sine: „Domnul, Dumnezeul lui Israel, m-a ales pe mine din toată familia mea ca să fiu rege peste Israel pe vecie” (2 Cronici 28:4). O interpretare literală ar însemna ca David să fie astăzi în viaţă. Este şi mai relevant exemplul cetăţilor Sodoma şi Gomora, nimicite prin foc de Dumnezeu. Câteva secole mai târziu, Iuda, unul dintre autorii Noului Testament, îi amintea în scurta lui epistolă pe „cei din Sodoma şi Gomora şi cei din cetăţile dimprejur, care s-au dedat la perversităţi” şi care „sunt arătaţi acum ca exemplu, suferind pedeapsa unui foc veşnic” (Iuda 7, subl. adăugită). Cetăţile respective au dispărut însă demult, iar focul care le-a nimicit s-a stins. „Focul veşnic” înseamnă, de fapt, consecinţe eterne. Focul distruge, iar efectele sale durează etern. Acest mod de înţelegere a eternităţii Iadului concordă cu afirmaţia apostolului Pavel potrivit căreia „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), nu tortura veşnică.

Cine pedepseşte?

Nikolaos Matsoukas, profesor de teologie dogmatică la Universitatea din Tesalonic, considera fundamentală „ideea – apărută la Augustin şi dezvoltată de teologia scolastică – conform căreia Satana este organul pedepsitor al dreptăţii jignite a lui Dumnezeu”[6]. Şi în concepţiile populare, diavolul apare ca o fiinţă răutăcioasă care îi chinuieşte în Iad pe păcătoşi. Altfel spus, doctrina Iadului veşnic a născut o nouă eroare, respectiv teoria că Satan este însărcinat de Dumnezeu să execute sentinţa împotriva păcătoşilor, idee reflectată în poemul Paradisul pierdut, în care Satan zice despre Iad: „Aici, noi vom fi liberi cel puţin: / Nu-i place Atotputernicului locul, / Şi n-o să ne alunge, iar eu cred / Că face să domneşti şi-n iad: mai bine / Stăpân în iad, decât slugoi în rai…”[7] Aceasta naşte însă o altă dificultate: Satan, care este sursa primară a răului, nu va fi pedepsit? Cartea Apocalipsei (20:10) anunţă pedepsirea lui viitoare – „Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în lacul de foc şi pucioasă…” Biblia nu spune nimic despre învestirea diavolului în funcţia de torţionar-şef al Iadului, ci anunţă aruncarea lui în acest loc.

Iadul nu este, ci va fi

În prezent, Iadul nu există, Iisus Însuşi plasându-l într-un moment viitor, asociat cu a doua Sa venire. Răsplata şi pedeapsa – Raiul şi Iadul – vor fi acordate „când Fiul Omului va veni în slava Sa” (Matei 25:31). Teologul Ekkehardt Mueller considera că „distrugerea eternă este un eveniment viitor, conexat cu a doua venire a lui Christos. De aceea, Iadul este deocamdată o realitate viitoare”[8]. O altă afirmaţie a lui Iisus care confirmă acest lucru poate fi găsită în Evanghelia lui Ioan: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară – cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au înfăptuit răul vor învia pentru judecată” (5:28,29). Deci judecata nu a avut încă loc.

Ca realitate viitoare, Iadul trebuie interpretat mai degrabă în termenii pedepsei divine. Dumnezeu va pedepsi, dar nu-Şi va găsi satisfacţia în torturarea eternă a unor creaturi care sunt, oricum, neînsemnate în raport cu măreţia Lui. Iadul va fi real în timp şi spaţiu, însă într-un timp limitat şi într-un spaţiu care va fi restaurat. La revenirea lui Christos pe pământ, potrivit profeţiei apocaliptice, păcătoşii se vor ridica „la orizontul pământului” împotriva lui Dumnezeu. „Atunci a coborât foc din cer şi i-a mistuit” (Apocalipsa 20:9). Executarea pedepsei se va face pe pământ, nu undeva în subteran, şi va însemna moartea celor ce L-au respins pe Dumnezeu. Nu Iadul aparţine deformărilor teologice din Evul Mediu, ci „veşnicia” lui. Este cert că se pot găsi argumente raţionale şi pentru susţinerea caracterului etern al Iadului, însă dragostea lui Dumnezeu pentru om, relevată prin moartea pe cruce a Fiului, contrazice şi surprinde logica înţelegerii umane. Cine se teme de Iad nu merită Raiul.


[1] „U.S. Religious Landscape Survey”, Pew Forum on Religion & Public Life, p. 11
[2] Eldon Woodcock, „Images of Hell in the Tour of Hell: Are They True?”, Criswell Theological Review, Fall, 2005, p. 20
[3] T. J. Wray, Greogory Mobley, The Birth of Satan. Tracing the Devils Biblical Roots, Palgrave Macmillan, 2005, p. 156
[4] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Cartea Creştină, 2007, p. 276
[5] Michael Stoeber, Reclaiming Theodicy. Reflections on Suffering, Compassion and Spiritual Transformation, Palgrave Macmillan, 2005, p. 85
[6] Nikolaos Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică. Demonologia, Bucureşti, Editura Bizantină, 2002, p. 115, 116
[7] John Milton, Scrieri alese, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, p. 76, 77
[8] Ekkehardt Mueller, „Watch Out for Hell”, Biblical Research Institute