O recenzie a cărţii Homo videns, imbecilizarea prin televizor şi post-gândirea, de Giovanni Sartori

Fisiunea nucleară, ingineria genetică, tehnologiile informaţiei şi comunicării sunt realizări ale ştiinţei care fac din cunoaştere o cutie a Pandorei, iar televiziunea este o altă exemplificare a acestei teorii. Iată realitatea surprinsă, în termeni de revoltă, de către politologul italian Giovanni Sartori în cartea sa Homo videns, imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea. Giovanni Sartori este autorul sau coautorul a douăzeci şi cinci de cărţi, majoritatea fiind centrate pe studiul metodologiei şi teoriei politice – The Theory of Democracy Revisited [1]  (1987), Elementi di Teoria Politica (1987), Democrazia: Cosa e (1993), Ingegneria constituzionale comparata (1995)[2].

Despre cum se poate păşi în afara gândirii

Homo videns, imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea e o încercare de a aduce în sfera conştientului efectele dezastruoase pe care le are televiziunea asupra individului şi asupra devenirii sale. Efectele la care se gândeşte Sartori pot fi intuite din semnificaţiile sintagmelor pe care le foloseşte – homo videns (omul privitor, spectator) şi homo insipiens (omul nul, ignorant) – ambele trădând trăsături inferioare raţionalităţii cu care este înzestrat omul. Oameni ignoranţi, naivi, pentru care cunoaşterea nu figurează între priorităţi, preocupaţi preponderent de plăcere şi amuzament au existat dintotdeauna. Ceea ce observă Giovanni Sartori este că în timpurile noastre există un factor care îi strânge pe toţi aceşti oameni laolaltă, satisfăcându-le şi, tragic chiar, legitimându-le înclinaţia. Acest factor este televiziunea. În contextul unei societăţi dispersate, homo insipiens putea fi izolat şi tratat. Dar din cauza televiziunii, aceşti oameni devin părţile componente ale unei structuri dominante. E evident că o asemenea ipoteză trebuie susţinută de o analiză obiectivă a modului în care televiziunea poate crea acest efect.

De-a lungul întregii sale cărţi, Giovanni Sartori aduce în faţa cititorului raportul dintre cuvânt şi imagine. Ceea ce diferenţiază omul de animale este capacitatea unică de a opera cu simboluri, de a abstractiza. Cuvântul, singurul purtător de semnificaţie, este factorul care ne înlesneşte drumul spre cunoaştere, instituind conceptele şi cunoştinţele. Nu există devenire fără logos. Televiziunea subminează, prin existenţa ei, importanţa cuvântului, oferindu-i imaginii rolul primordial în formarea omului şi pentru că imaginea reprezintă prea puţin un instrument al cunoaşterii, devenirea omului ajunge un regres. Homo sapiens devine homo videns, cu preocupări pentru ceea ce se vede şi pentru ceea ce poate fi perceput prin simţuri. Sunt anulate triada raţiune, logică, limbaj abstract, care favorizează formarea gândirii şi dobândirea unei cunoaşteri veridice. Câţi oameni nu şi-au cultivat, inconştient şi nefericit, înclinaţii spre senzaţional, senzualitate şi divertisment?

De spectaculis şi video-copilul

Televiziunea transformă totul în spectacol, în ciuda faptului că în realitate spectacolul este o componentă infimă a lumii şi a vieţii. Consecinţa directă este neglijarea judecăţii, în detrimentul antrenării simţurilor şi emoţiilor. „Televiziunea produce imagini şi anulează concepte, atrofiind capacitatea noastră de abstragere şi, odată cu aceasta, întreaga noastră capacitate de a înţelege. Limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret), care e infinit mai sărac: mai sărac nu doar în cuvinte, ci mai ales în bogăţia de semnificaţii” (pag. 33).

Bazele acestui tip de regresie sunt puse încă de timpuriu, când copilul de doi-trei ani stă pasiv în faţa televizorului, absorbind tot ceea ce se înfăţişează privirii lui. „Copilul îşi primeşte tiparul formativ de la nişte imagini ale unei lumi în întregime centrată pe vedere”, înainte să ştie să scrie sau să citească, iar când va fi aşezat în faţa unei alternative sănătoase (lectura), va prefera acelaşi fel comod şi amuzant de a-şi petrece timpul (fie în faţa televizorului, fie a calculatorului). Sunt create premisele devenirii unui adult „surd pe viaţă la stimulii cititului şi ai cunoaşterii, transmise prin cultura scrisă” (pag. 28), răspunzând exclusiv la stimuli audio-vizuali. Cercul vicios prezentat de Sartori începe cu transformarea acestui „video-copil” într-un adult „tele-ghidat”, care duce la crearea unei societăţi malformate, cu efecte nefaste care se întorc asupra individului însuşi.

Televiziunea şi societatea

Demolând miturile care acreditează televiziunea, Giovanni Sartori afirmă că dezvoltarea ei nu înseamnă neapărat progres (poate la fel cum „despre o tumoare se spune că se află în progres”). Primul mit ar fi că imaginea nu minte. Într-adevăr, imaginea oferă iluzia veridicului, dar Giovanni Sartori demonstrează că imaginile mint prin decontextualizare. „O fotografie minte dacă este rodul unui fotomontaj”, iar televiziunea oferă doar fotomontaje. Al doilea mit este că imaginea informează. Adevărul este însă că imaginea oferă doar iluzia cunoaşterii, căci informaţia (chiar când este întreagă şi autentică, ceea ce se întâmplă din ce în ce mai rar) nu înseamnă implicit cunoaştere. Subinformarea (prezentarea superficială a evenimentelor) şi dezinformarea (distorsionarea informaţiilor) sunt din ce în ce mai prezente în jurnalele de ştiri.

În ceea ce priveşte politica, „videocraţia” jubilează, trăgându-şi seva mai întâi din „celebrele” studii de piaţă, prin care televiziunea controlează, de fapt, opinia publică. Sondajele de opinie pe care îşi construiesc părerile tele-privitorii abundă de erori, pentru că prea puţini oameni cunosc subiectul pe marginea căruia sunt intervievaţi şi prea puţini au opinii neoscilante; în acelaşi timp, chestionarele pot fi în aşa fel întocmite sau aplicate, încât să predispună la sau să inducă anumite răspunsuri. Opiniile exprimate astfel nu pot constitui baza unor previziuni corecte ale votului popular. Sondajele nu sunt, deci, instrumente de măsură, cât instrumente de modelare a comportamentului electoral. Un al doilea factor care corupe corectitudinea proceselor electorale este discursul politic. Constrâns de abordarea fundamentală în televiziune – viaţa ca spectacol -, discursul politic nu mai urmăreşte informarea cu scopul „binelui comun”, ci distrarea privitorului. Cuvântările cunosc un fenomen de migrare dinspre raţional înspre emoţional, iar homo videns se lasă format de ele.

Întoarcerea la homo sapiens

Giovanni Sartori nu condamnă fără a oferi soluţii. „Dezvoltarea tehnologiei este inevitabilă. Dar un lucru inevitabil nu trebuie acceptat orbeşte. […] Progresul acesteia este de neoprit, dar tocmai de aceea nu avem voie să-l scăpăm de sub control şi să acceptăm pasivi capitularea” (pag. 35). În virtutea raţiunii cu care am fost înzestraţi, a discernământului pe care ni-l putem exercita, putem converti neajunsurile acestei lumi, în trepte spre propria noastră devenire, întorcând gândirea la statutul ei iniţial, onorific. Există însă o condiţie: „Cunoaşterea nu este legitimă, decât dacă ţine cont de Dumnezeu. Cunoaşterea autonomă, ‘liberă’, profană e vinovată şi, ca atare, mortală”[3]. O revenire la Cuvânt, iar apoi la cuvinte, este singura şansă prin care omul îşi poate păstra identitatea iniţială de homo sapiens – filius Dei.


[1] Apărută sub titlul Teoria democraţiei reinterpretată la Editura Polirom, în 1999.
[2] Apărută sub titlul Ingineria constituţională comparată la Institutul European, în 2008.
[3] Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 103