Biologul Timothy G. Standish analizează istoria darwinismului pentru a-i explica succesul. Impactul darwinismului nu îl face adevărat şi nici măcar o ipoteză bună. Ideea că lucrurile evoluează în timp nu este nici remarcabilă, nici controversată.

Charles Darwin s-a născut pe 12 februarie 1809, iar renumita sa carte, Originea speciilor, a fost publicată 50 de ani mai târziu. La 200 de ani de la naşterea lui Darwin, cartea sa este sărbătorită ca un moment de cotitură în istoria civilizaţiei occidentale. Entuziasmul acestei celebrări are de-a face însă tot atât de mult cu filozofia şi teologia lui Darwin pe cât are de-a face cu formularea teoriei sale evoluţioniste.

Ideea evoluţiei vieţii pe pământ nu este chiar atât de nouă în gândirea occidentală. Cu mii de ani înainte de naşterea lui Darwin, disputele cu privire la creaţie şi evoluţie au agitat spiritele. În Grecia antică, filozofii epicurieni au negat implicarea supranaturală în lumea materială, în timp ce creaţioniştii, asemenea lui Platon, au argumentat că un Demiurg (o divinitate grecească) a modelat lumea din haosul primordial.

Evoluţia nu este o noutate

Teoriile evoluţioniste au apărut şi au dispărut mereu de-a lungul timpului, câteva dintre ele fiind avansate chiar înainte de teoria lui Darwin. Bunicul său, Erasmus Darwin, a publicat o teorie conform căreia „toate animalele cu sânge cald au apărut dintr-un unic filament viu”. O altă teorie, a evoluţionistului francez Jean-Baptiste Lamarck, susţinea că, într-o lungă perioadă de timp şi cu ajutorul unei variaţii lente şi constante a circumstanţelor, natura „a adus treptat starea de lucruri pe care o observăm”. Lamarck a postulat că trăsăturile care s-au dezvoltat de-a lungul vieţii unui organism, cum ar fi musculatura, erau transmise mai departe puilor, conducând, în cele din urmă, la noi tipuri de organisme.

Ideea că lucrurile se schimbă în timp nu este nici remarcabilă, nici controversată. Chiar şi cea mai literală lectură a Bibliei impune concluzia că oamenii, animalele şi plantele s-au schimbat faţă de momentul în care Dumnezeu le-a creat. Controversată este ideea că lumea materială e singura care există şi că Dumnezeu nu este amestecat în această lume în niciun fel. Aceasta este filozofia care stă la temelia darwinismului.

Selecţia naturală este o componentă de bază a teoriei evoluţioniste moderne. Ea susţine că animalele cel mai bine adaptate dau naştere mai multor pui, şi aceştia transmit mai departe condiţia lor fizică superioară. În acelaşi timp, cele mai puţin adaptate vor avea mai puţini pui. Astfel, de-a lungul generaţiilor, este mult mai probabil să se perpetueze caracteristicile mai bune.

Selecţia naturală şi ideea schimbării de-a lungul timpului au fost recunoscute cu mult înainte de Darwin. Aristotel a discutat despre selecţia naturală. El a argumentat că unele creaturi „au supravieţuit fiind organizate spontan în direcţia adaptării, în timp ce acelea care s-au dezvoltat altfel au pierit şi continuă să piară”. Anterior lui, filosoful grec Empedocle a propus o teorie conform căreia animalele s-au dezvoltat aleatoriu din diferite părţi componente, rezultând combinaţii ciudate, precum un bou cu faţă de om, şi că numai acelea care întâmplător au fost adaptate au supravieţuit dispariţiei.

De ce persistă darwinismul

Dacă niciuna dintre ideile lui Darwin nu a fost nouă, de ce teoria sa despre evoluţie a fost atât de importantă în anul publicării sale (1859)? Răspunsul la această întrebare implică cel puţin trei factori. În primul rând, selecţia naturală funcţionează. În al doilea rând, este vorba despre structura societăţii europene la vremea respectivă şi poziţia lui Darwin în această societate. În al treilea rând, fundamentele materialiste ale gândirii lui Darwin şi o mişcare intelectuală emergentă, care avea nevoie de o astfel de teorie.

Adevărul selecţiei naturale. Selecţia naturală este o teorie excelentă pentru a explica de ce organismele se schimbă şi, parţial, poate lămuri modul în care populaţii diferite ale aceluiaşi tip de organism s-au adaptat diverselor medii. Explică ea, însă, şi cum anume se schimbă amibele în girafe? Poate selecţia naturală, prin intermediul variaţiilor naturale, să producă plante noi, organe noi şi gene noi şi să explice astfel varietatea largă de plante şi animale care există azi în lume? Astfel de lucruri nu au fost observate, iar perioadele de timp extrem de lungi pe care le necesită darwinismul fac imposibilă observaţia directă. Totuşi selecţia naturală poate să explice schimbările mici datorate schimbării condiţiilor de mediu. În ciuda faptului că acest concept nu-i aparţine lui Darwin, rămâne încă o idee foarte bună şi aproape autovalidată.

Societatea europeană. Teoria evoluţionistă a lui Darwin a fost publicată într-un moment în care liderii gândirii europene erau selectaţi exclusiv din clasa superioară, care îi privea condescendent pe membrii celorlalte clase sociale. Darwin era destul de bogat – era nepotul lui Josiah Wedgwood, care era renumit pentru ceramica sa. De asemenea, a beneficiat nu doar de cea mai bună educaţie pe care o putea oferi Imperiul Britanic – la Edinburgh şi Cambridge -, ci şi de toate relaţiile pe care o astfel de educaţie i le-a furnizat. Printre prietenii lui Darwin erau personalităţi din mediul academic şi alţii pregătiţi să-l accepte ca pe un campion. Poziţia lui privilegiată a însemnat acces necesar în cercurile sociale care îi puteau asigura impactul. În acelaşi timp, ideile lui Darwin s-au potrivit foarte bine cu noţiunea că europenii occidentali erau superiori altor oameni, atât celor din clasele inferioare, cât şi celor de altă rasă. Britanicii conduceau lumea, iar clasa superioară britanică se considera în vârful piramidei umanităţii, guvernând Anglia. Charles Darwin a fost persoana potrivită în poziţia socială potrivită.

Materialismul lui Darwin. Teoria lui Darwin a avut în miezul său o filozofie materialistă care a negat supranaturalul şi a pretins că lumea materială este tot ceea ce există. Această filozofie a fost suficientă pentru a scoate teoria materialistă a evoluţiei din desişul celor mai multe teorii ştiinţifice ale vremii şi să o transforme într-o cauză care să merite a fi apărată de o puternică minoritate anticreştină.

Mare parte din cartea Originea speciilor este dedicată argumentelor mai degrabă teologice decât celor ştiinţifice, pentru că teoria evoluţionistă a lui Darwin era în sine un argument teologic împotriva implicării lui Dumnezeu în lumea materială. De exemplu, discutând despre cât de diferite sunt creaturile din familia cabalinelor: zebre, măgari, cai etc., Darwin a argumentat împotriva creării de către Dumnezeu a unor creaturi atât de asemănătoare, pentru că „aceasta face din lucrările lui Dumnezeu o simplă bătaie de joc şi o înşelătorie. Aproape la fel de repede aş crede, împreună cu astronomii bătrâni şi ignoranţi, că scoicile fosilizate nu au fost niciodată vii, ci au fost create în piatră, astfel încât să-şi bată joc de cochiliile care trăiesc acum pe ţărmul mării”.

Teologul Darwin

Darwin a argumentat, în mod constant, mai degrabă din poziţia de cleric (prin educaţie), decât de om de ştiinţă. Din poziţia privilegiată pe care o ocupa în societate, Darwin a apărat o filozofie materialistă într-o epocă în care ideea de progres era larg acceptată, iar europenii din clasele superioare se vedeau pe ei înşişi la apogeul acestui progres. Dacă Darwin avea dreptate, înseamnă că oamenii sunt cu adevărat, prin noroc chior şi legi naturale, stăpânii Universului.

Francezul Jacques Monod, laureat al premiului Nobel, pune problema în felul următor: „Legământul antic este făcut bucăţi; omul ştie, în sfârşit, că este singur în imensitatea imperceptibilă a Universului, din care a apărut doar prin şansă. Destinul său nu este scris niciunde, şi nici îndatorirea lui. Împărăţia de deasupra sau întunecimea din adâncuri: alegerea îi aparţine”.

Într-un timp când părea că ştiinţa şi tehnologia vor mătura toate vechile sisteme de credinţe şi superstiţii, mecanismul evoluţionist bazat pe selecţia naturală a fost suficient de credibil pentru mulţi care deja credeau în materialism chiar fără dovezi foarte raţionale.

Darwin părea să respingă necesitatea unui Dumnezeu Creator, iar teoria sa a explicat unele lucruri mai bine decât ideile lui Platon şi Aristotel. După cum afirma şi Richard Dawkins, om de ştiinţă şi ateist militant: „Darwin a făcut posibil să fii un ateist împlinit din punct de vedere intelectual”.

Liber cugetătorii, asemenea lui Thomas Henry Huxley (cunoscut şi ca „buldogul lui Darwin”) l-au promovat pe Darwin, deşi Huxley a pus sub semnul întrebării fundamentarea teoriei lui Darwin pe selecţia naturală. A fost suficient că teoria lui Darwin a negat intervenţia lui Dumnezeu în natură. Se spune că Alfred Russel Wallace, „co-descoperitorul” evoluţiei prin selecţie naturală, a respins materialismul. De aceea el nu este sărbătorit astăzi.

Darwin şi creştinii

Dat fiind faptul că teoria evoluţionistă a lui Darwin s-a bazat pe o filozofie materialistă aflată în conflict cu teismul creştin, nu este surprinzător că filozofii greci, partizani ai aceluiaşi materialism, au propus idei similare cu ale lui Darwin cu mii de ani înainte. Este surprinzător că unii creştini au îmbrăţişat cu entuziasm darwinismul, rămânând în acelaşi timp adepţi ai creştinismului. Unii au văzut în teoria materialistă a lui Darwin un mod de a-L absolvi pe Dumnezeu de responsabilitatea pentru unele dintre cele mai înspăimântătoare aspecte ale naturii. Darwin i-a asigurat că acest rău din natură poate fi pus în contul selecţiei naturale, fără a-L învinovăţi pe Dumnezeu: „Selecţia naturală poate şi chiar produce adeseori structuri care rănesc în mod direct alte animale, după cum putem observa în colţii viperei şi în ovipozitorul[1] ihneumonidului[2] , prin care ouăle sale sunt depozitate în trupul altor insecte”.

În egală măsură, acceptarea darwinismului le-a permis evoluţioniştilor teişti să păstreze o anumită respectabilitate intelectuală în raport cu cei care credeau că darwinismul este o explicaţie ştiinţifică a naturii, şi nu un model filozofic. Onorabilitatea ştiinţifică alături de nevoia materialiştilor de a avea un suport ştiinţific pentru filozofia lor şi de nevoia creştinilor de a-L elibera pe Dumnezeu de acuzaţia că produce răul, toate acestea ne ajută să explicăm de ce teoria evoluţionistă a lui Darwin a avut un impact atât de mare de-a lungul ultimilor 150 de ani. Impactul ei nu o face însă adevărată sau măcar o ipoteză bună. În plus, darwinismul Îl eliberează pe Dumnezeu de responsabilitate pe un preţ semnificativ: cerşeşte o explicaţie pentru cum au apărut Universul şi fiinţele vii, reduce Biblia la o colecţie de poveşti ireale şi Îl reduce pe Dumnezeu de la statutul de Creator al tuturor lucrurilor la un statut lipsit de importanţă.

Dacă Darwin avea dreptate, înseamnă că oamenii sunt cu adevărat, prin noroc chior şi legi naturale, stăpânii Universului.

Astăzi, înţelegerea noastră superioară ne ajută să cunoaştem că sistemele vii posedă mai multă eleganţă, frumuseţe şi strălucire decât şi-ar fi putut imagina Darwin şi promotorii săi. În cele din urmă, credinţa darwinistă că broaştele se transformă cu adevărat în prinţi – atâta doar că necesită foarte mult timp – rămâne o idee extraordinară. Dar îmbrăcarea cunoştinţei uimitoare pe care o avem acum la dispoziţie cu haina teoriei materialiste a lui Darwin necesită eforturi din ce în ce mai eroice. Aceasta nu înseamnă că darwinismul va seca pur şi simplu şi va dispărea. Oamenii cred în lucruri ciudate din motive personale şi mulţi dintre darwinişti au motive independente de datele ştiinţifice pentru a îmbrăţişa teoria lui Darwin. Dacă istoria este un ghid rezonabil, înseamnă că, în ciuda controverselor şi datelor, va exista întotdeauna un sistem de credinţe asemenea darwinismului.

Articol preluat din The Signs of the Times – Australia, mai 2009


[1] Ovipozitor - organ al insectelor cu ajutorul căruia ouăle sunt depuse în mediul în care se vor dezvolta.
[2] Ihneumonid - insectă himenopteră care parazitează alte insecte.