Discuţia despre numărul de morţi rezonabil într-o pandemie, dacă preţul este salvarea economiei, și, în ultimă instanţă, despre valoarea unei vieţi a fost adusă în prim-plan de pandemia de COVID-19.
Provocarea cea mai grea cu care s-au confruntat liderii în ultimele săptămâni a fost aceea de a găsi un echilibru între salvarea vieţii cetăţenilor și salvarea locurilor de muncă. Dilema a fost rezumată foarte limpede de Anthony Fauci, directorul Institutului Naţional de Alergii și Boli Infecţioase din Statele Unite, care a afirmat că guvernul SUA trebuie să răspundă la întrebarea: „Cât de multă suferinţă ești dispus să accepţi pentru a te întoarce la ceea ce vrei să fie?”.
Ce trebuie salvat mai întâi: oamenii sau economia?
Redeschiderea economiei este o prioritate, a declarat președintele Trump luna trecută, subliniind că aceasta este, probabil, cea mai importantă decizie din viaţa lui.
„Nu spun că totul este perfect. Vor fi niște oameni afectaţi? Da. Vor fi niște oameni afectaţi foarte rău? Da. Dar trebuie să redeschidem ţara și trebuie să o redeschidem curând”, și-a reiterat poziţia președintele american la începutul lunii mai.
De altfel, faptul că președintele se pregătește să renunţe la grupul de lucru special pentru răspunsul la pandemia de COVID-19 a alimentat temerile că sunt abandonate strategiile de sănătate în favoarea redeschiderii economiei.
În Statele Unite, tensiunea dintre salvarea economiei și protejarea sănătăţii publice relevă falia dintre viziunea politică de stânga și cea de dreapta, punctează într-o analiză amplă jurnalistul Quentin Fottrell: în timp ce politicienii de dreapta cred că un sistem economic robust iniţiază structuri sociale puternice pentru toţi cetăţenii, politicienii de stânga cred, dimpotrivă, că structurile sociale puternice construiesc economii puternice.
Deși pendulăm între salvarea vieţii oamenilor și menţinerea sănătăţii economiei, aceasta este o falsă dihotomie, pentru că înţelegem prea puţin cât de dramatic este impactul unei recesiuni majore asupra vieţii, susţine George Loewenstein, profesor de economie și psihologie la Universitatea Carnegie Mellon. De fapt, economia influenţează mortalitatea, dar, în miezul pandemiei, ne concentrăm mai degrabă asupra victimelor care pot fi clar identificate și ignorăm numărul viitor de victime pe care îl va face criza economică, explică Loewenstein.
„Dacă este vorba de sănătate publică versus economie, singura alegere posibilă este sănătatea publică. Nu poţi fixa o valoare vieţii umane”, a declarat Andrew Cuomo, guvernatorul New Yorkului.
Profilul persoanelor care mor din cauza COVID-19 arată că vârstnicii fac parte din categoriile cele mai vulnerabile, iar repornirea timpurie a economiei cu preţul vieţilor acestor oameni arată că rezultatele economice obţinute de o persoană sunt un criteriu major pe baza căruia societatea stabilește valoarea unui om, notează neurologul Paul Zak, admiţând că, orice alegere am face, cineva va fi afectat.
În urmă cu două săptămâni, Cuomo declara în faţa jurnaliștilor că există costuri pentru a menţine economia paralizată, după cum există costuri și pentru redeschiderea ei, dar că el nu va alege între dolari și vieţile oamenilor. „Întrebarea este cât de mult coboară preţul vieţii umane? Ceea ce face guvernul va determina literalmente câţi oameni trăiesc și câţi mor”, a punctat Cuomo, subliniind că oamenii nu sunt valori care pot fi înlocuite sau recuperate.
Preţul unei vieţi diferă de la o ţară la alta
Oricât de cinic ar suna acest lucru, există totuși un indicator pentru cât costă viaţa unui om în diferite regiuni ale lumii. Indicatorul este folosit de economiști, de companii și de guverne pentru a calcula riscurile unei meserii sau pentru a decide dacă o anumită măsură merită să fie implementată, în funcţie de numărul de vieţi pe care l-ar putea salva.
În SUA, o viaţă costă aproximativ 10 milioane de dolari; în Canada, 9,6 milioane; în Marea Britanie preţul scade la 7,4 milioane de dolari; iar în România, la doar 1,6 milioane de dolari.
Aceste sume indică, de fapt, pierderea pe care o produce în economia ţării respective dispariţia unei persoane, comentează jurnalistul Cătălin Striblea.
Din anul 1928, o serie de măsuri sunt luate în diferite domenii (asigurări, sănătate, economie, mediu, protecţia muncii etc.) pe baza acestui indicator.
În 1982, problema valorii vieţii umane a ajuns până la biroul președintelui Reagan, în timp ce diferite departamente guvernamentale nu reușeau să decidă dacă un regulament legat de manipularea substanţelor chimice periculoase la locul de muncă și-ar fi meritat totuși banii. Pe de o parte, măsurile ar fi salvat vieţi și zile de muncă pierdute în urma accidentelor, pe de alta, companiile ar fi fost nevoite să cheltuie milioane de dolari cu implementarea acestui regulament.
Pentru a tranșa disputa, a fost chemat Kip Viscusi, profesor de drept, economie și management la Universitatea Vanderbilt, care a lucrat atât pentru administraţia Carter, cât și pentru Reagan. Viscusi a folosit în cercetarea sa indicatorul valorii statistice a vieţii, preluat de la economistul Tom Schelling.
Studiind persoanele cu slujbe ce presupuneau un grad ridicat de risc, profesorul a constatat că, la valoarea de astăzi a banilor, lucrătorii din medii periculoase câștigau cu 1.000 de dolari pe an mai mult, recompensaţi pentru că își asumau un risc de 1 la 10.000 de a deceda din cauza condiţiilor de muncă
Dacă la fiecare 10.000 de muncitori are loc un deces, iar fiecare dintre cei 10.000 de muncitori primește câte 1.000 de dolari în plus pentru a-și asuma riscul de deces, din însumarea acestor bani se ajunge la 10 milioane de dolari, adică valoarea în dolari a unei vieţi umane.
Chiar și Organizaţia Mondială a Sănătăţii are o formulă pentru guverne, care le ajută să decidă ce tratamente medicale sunt rentabile. Astfel, se împarte produsul intern brut al naţiunii pe cap de locuitor, iar OMS sugerează că sunt rentabile, deci pot fi acoperite de către stat, tratamentele care costă ceva mai puţin decât triplul acestei cifre pentru fiecare an de sănătate pe care îl oferă, scrie The New York Times. De exemplu, pentru SUA, unde PIB-ul pe cap de locuitor este de aproximativ 65.000 de dolari, un tratament care costă sub 195.000 de dolari pentru an de sănătate este considerat rentabil, potrivit standardelor OMS.
Joaca de-a cifrele pare o glumă macabră, dar ea este reală, scria The Guardian în 2008, analizând decizia Agenţiei pentru Protecţia Mediului (EPA) de a scădea valoarea vieţii umane cu aproape 1 milion de dolari (de la 7,8 milioane la 6,9 milioane de dolari) sub administraţia președintelui George Bush. „Cu cât este mai ieftină o viaţă pentru guvern, cu atât mai puţin necesară este o reglementare”, scrie publicaţia. Astfel, dacă o reglementare ipotetică ar costa statul ori o companie 18 milioane de dolari, iar ea previne 2.500 de decese, beneficiile sunt mai mari decât costurile, în cazul în care valoarea unei vieţi este evaluată la 7,8 milioane de dolari. Dar, dacă o viaţă este evaluată cu 6,9 milioane de dolari, atunci setul de reglementări costă mai mult decât vieţile pe care le salvează, deci nu va fi adoptat.
Numerele (nu) pot defini viaţa
„Sunt convins că, fără să o spună, sunt guverne care au folosit acest tip de calcule” în pandemie, scrie jurnalistul Cătălin Striblea, amintind de declaraţiile președintelui Trump potrivit cărora 100.000 de morţi, poate chiar 200.000, ar reprezenta un succes în gestionarea crizei.
„Calculul arată că 200 de mii de persoane care pier în pandemie înseamnă două treimi din pachetul de ajutor economic aprobat de administraţia americană, adică 3 trilioane de dolari. Mai mult ar fi o cheltuială prea mare, cum ar veni”, punctează jurnalistul, subliniind că, în logica aceluiași calcul, 12.000 de decese în România, adică 100 de miliarde de lei alocate de guvernul României, ar reprezinta fix numărul de oameni pe care ne putem „permite” să-i pierdem.
Jurnalistul crede totuși că lumea civilizată a depășit acest tip de calcule și că această retorică nu mai este una admisibilă, dar și că, oricât de severe ar fi fost, măsurile de carantină au arătat că, la nivel global, viaţa este mai preţuită decât în trecut, la nivel individual și colectiv.
Pentru a comemora persoanele decedate în SUA, cotidianul The New York Times a înlocuit articolele de pe prima pagină a ediţiei de duminica trecută cu o listă de aproape 1.000 de nume, marcând apropierea ţării de „piatra de hotar macabră” de 100.000 de morţi (între timp, decesele au depășit 100.000). Lista a fost realizată de o echipă de cercetători care au căutat anunţurile de decese și necrologurile din mediul online.
Cotidianul subliniază, încă din titlul articolului, că acestea „nu erau doar simple nume într-o listă. Eram noi.” Tocmai de aceea ziarul ţese în lista de nume și crâmpeie din viaţa unor persoane dispărute, pentru a da un sens „de unicitate fiecărei vieţi”.
Tom Bodkin, directorul de creaţie al cotidianului, spune că nu își amintește nicio altă ediţie a ziarului care să fi avut prima pagină fără nicio imagine în ultimii 40 de ani, aceasta fiind „o premieră în timpurile moderne”.
„Un număr este o măsură imperfectă pentru condiţia umană. Un număr dă răspuns la întrebarea «cât de mulţi?», dar nu poate niciodată exprima acele frânturi de viaţă individuale, cele 100.000 de moduri diferite de a spune «bună dimineaţa» și de a ura «noapte bună»”, scrie ziarul.
Năruirea unui mit
Probabil că, dintre toate opiniile vehiculate în ultima vreme, cea mai lipsită de compasiune a fost aceea care a decretat că virusul i-a ucis pe aceia care erau oricum foarte aproape de finish.
Pe de o parte, ideea aceasta nu este susţinută de datele disponibile. Dimpotrivă. În perioada martie-mai 2020, Spania a înregistrat cu 43.000 de decese mai mult decât într-un an obișnuit (o rată a mortalităţii cu 55% mai mare), potrivit Ministerului Sănătăţii de la Madrid. Din aceste 43.000 de decese, 27.118 de decese au fost legate direct de COVID-19.
Jurnaliștii de la Recorder au urmărit modul în care a evoluat mortalitatea în România în 8 judeţe, căutând aceste date la direcţiile judeţene de evidenţă a persoanelor, după ce Institutul Naţional de Statistică n-a mai publicat date despre mortalitate, din luna ianuarie.
Graficele care compară mortalitatea din luna aprilie în intervalul 2016-2020 „demontează conspiraţiile care spun că epidemia este o manipulare și că, de fapt, cei care sunt declaraţi ca morţi de COVID mor din cauza afecţiunilor preexistente”, spun jurnaliștii, evidenţiind faptul că numărul deceselor din judeţul Suceava este cu peste 30% mai mare decât media ultimilor 4 ani, creșteri semnificative înregistrându-se și în alte 3 judeţe din cele 8 analizate.
Într-o analiză a ziarului Financial Times, care compară numărul deceselor din orice cauză din perioada martie-aprilie 2020 cu cel înregistrat în aceleași luni între 2015 și 2019, arată că decesele au crescut cu 60 în Belgia, cu 51% în Spania, cu 42% în Olanda și cu 34% în Franţa. Unele decese au alte cauze decât COVID-19, dar mortalitatea a crescut foarte repede în zonele cu cele mai grave focare de coronavirus, ceea ce sugerează că majoritatea deceselor sunt legate mai degrabă de virus decât de efectele secundare ale blocajului, notează autorii analizei. Concentrate pe regiuni, statisticile arată creșteri chiar mai dramatice: regiunea din jurul orașului italian Bergamo a înregistrat o creștere de 464% a mortalităţii faţă de media obișnuită, iar în Madrid mortalitatea a fost cu 164% mai mare.
SUA ar fi putut preveni peste jumătate din numărul de decese și de infectări cu COVID-19 dacă ar fi implementat politici de distanţare socială cu o săptămână mai devreme, și ar fi redus cu 82% numărul infectărilor și cu 84% pe cel al deceselor, dacă restricţiile ar fi fost impuse cu două săptămâni mai devreme, potrivit unui studiu recent al cercetătorilor de la Universitatea Columbia, din New York. Studiul nu a fost verificat încă de alţi experţi, iar autorii au declarat că, deși intervenţia timpurie într-o pandemie este esenţială, este imposibil de prezis modul în care s-ar fi raportat populaţia la aceste restricţii. O analiză a cotidianului The New York Times arată că, potrivit datelor de la Centrul Naţional de Statistică a Sănătăţii și de la Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, orașul New York a înregistrat, între martie și aprilie 2020, o mortalitate cu 600% mai mare decât cea obișnuită.
Pentru unii, miile și sutele de mii de morţi nu reprezintă decât cifre seci, chipuri fără nume și identitate, oameni cu un picior deja în groapă, care n-ar mai fi trăit oricum prea mult.
Pentru cei dragi ai lor însă, sunt oameni pe care nimeni și nimic nu-i va înlocui – Patricia Dowd, 57 de ani, auditor în Sillicon Valley; Kious Kelly, 48 de ani, una dintre asistentele care a luptat cu COVID-19; Romi Cohn, 91 de ani, care a salvat 56 de familii de evrei de Gestapo; Louvenia Henderson, 44 de ani, mamă singură, mândră de cei 3 copii ai săi; Marion Krueger, 85 de ani, o bunică extraordinară, mereu cu zâmbetul pe buze; Carl Redd, 62 de ani, un bunic ce găsea mereu timp pentru unicul său nepot. Iar lista de pe prima pagină a cotidianului The New York Times este deschisă, la fel ca cele scrise și nescrise încă de pretutindeni de pe glob.
În hăţișul neexplorat pe care ni l-a așternut în faţă pandemia, fiecare a fost nevoit să-și găsească drumul lui către sine, către valorile care contează, dar și către semenii de aproape și de departe. Fiecare zi în care decidem să respectăm măsurile de protecţie împotriva unui virus care a îndoliat planeta nu e una în care îngenunchem în faţa fricii, nici una în care ne agăţăm cu egoism de un rest de viaţă. E ziua în care înţelegem că o singură viaţă închide în ea valoarea unei lumi întregi și decidem să o protejăm oriunde am întâlni-o.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.
