În Mexic, retinopatia diabetică[1] reprezintă o problemă majoră. Profesorul Pedro Gomez este directorul Institutului de Oftalmologie al Spitalului Universităţii Montemorelos, din Mexic, remarcat prin cel mai mare număr de intervenţii chirurgicale pe ochi din America Latină.
Prof. Gomez a înfiinţat un program de rezidenţiat în chirurgie oculară. Dar cea mai mare plăcere o are să vorbească despre programul itinerant în cadrul căruia echipe de chirurgi de la Universitatea Montemorelos merg în zone foarte sărace, unde pe loc rezolvă cazuri care nu ar fi ajuns niciodată la un mare spital, din cauza distanţei și a lipsei de bani a pacienţilor. Acest program, desfășurat în cooperare cu autorităţile locale, este însoţit de activităţi de educaţie pentru un stil de viaţă sănătos.
Atunci când mergeţi în localităţi mici, cum vă organizaţi activitatea?
Vă voi da un exemplu legat de modul de organizare a activităţii noastre. De regulă, autorităţile sunt cele care ne invită să mergem în orașele respective. În acele localităţi trebuie să existe măcar un spital cu sală de operaţie. Câteva fundaţii ne asigură resursele necesare. Aportul nostru constă în echipament și în specialiștii care lucrează.
Da, și în competenţa dumneavoastră în această specialitate.
Trimitem în orașul respectiv, cu o lună înainte de sosirea noastră, un doctor care îi examinează pe localnici și ne anunţă cu privire la numărul de pacienţi – să spunem 150 sau 200 de persoane pregătite pentru operaţie. Așadar acel doctor îi pregătește pe pacienţi, examinându-i pe localnici și făcând tot ce este necesar. Apoi echipa de chirurgi merge acolo și începe să opereze, folosind echipamentul nostru portabil.
La o săptămână după ce echipa de chirurgi pleacă, trimitem în acel oraș doctori pentru evaluarea stării de sănătate a celor operaţi. Doctorii sunt trimiși din nou după o lună, așa încât să putem fi siguri că totul se face cum trebuie. Le asigurăm pacienţilor și medicamentele necesare. Această activitate a fost o mare binecuvântare. Îmi aduc aminte că ne-am dus într-un oraș unde se afla un copil bolnav de cataractă bilaterală.
Nu am auzit niciodată de copii bolnavi de cataractă…
Dar există asemenea cazuri. Acest copil putuse să vadă puţin atunci când era mic, dar boala se agravase. Avea în jur de opt ani. Avea cataractă bilaterală, nu putea să vadă deloc. Nu vorbea spaniolă, ci doar limba locală. După ce l-am operat, când am îndepărtat bandajul, nu mai putea de bucurie. Îl căuta pe tatăl lui, dorind să-i vadă chipul. Așa că, după ce s-a apropiat de tatăl lui, a început să-i atingă faţa, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji. Era foarte fericit să își vadă tatăl din nou. Acestea sunt întâmplări mărunte care te fac să spui că merită să te implici în această muncă.
Vă bucuraţi să vedeţi că relaţiile dintre oameni sunt mai apropiate după recăpătarea vederii de către pacienţi. Și cred că acest lucru vă face să simţiţi bucuria trăită de Iisus atunci când vindeca bolnavii. Lui îi plăcea în special să-i vindece pe cei orbi, redându-le vederea.
După ce terminăm de operat pacienţii, să zicem că am avut 50, iar ei sunt bucuroși că pot vedea din nou, le vorbim despre ceea ce este important: Noi i-am ajutat să-și recapete vederea, dar doar ei pot să-și deschidă inima în faţa lui Iisus. De ce facem acest lucru? Nu ne-am achita complet de sarcină dacă nu le-am vorbi pacienţilor despre Iisus, fiindcă multe persoane suferă nu doar din cauza problemelor fizice, ci și din cauza problemelor emoţionale.
Îmi aduc aminte că, în cazul unui pacient, după ce am terminat operaţia, m-am apropiat de el și l-am îmbrăţișat, îndemnându-l să fie cu inimă bună. Dar pacientul a început să plângă, așa că l-am întrebat: „De ce plângi?“ El mi-a răspuns: „De 20 de ani nu și-a mai pus cineva braţul după gâtul meu!“ Aceștia sunt oameni singuri și bolnavi, pe care nimeni nu vrea să-i îngrijească.
E ca și cum li s-ar spune: Sunteţi bătrâni și săraci. Dispăreţi!
Am avut un pacient bolnav de lepră. Era desfigurat, avea cataractă și nimeni nu voia să-l opereze, fiindcă suferea de lepră. Noi l-am operat, însă el nu putea să zâmbească, fiindcă nu mai avea expresii faciale. Dar mi-a spus: „Nu vă puteţi imagina cât de fericit sunt!“ Consultase doctorii de la mai multe spitale, însă era foarte sărac și nimeni nu voia să-l ajute.
Acest program a fost iniţiat pentru a ajuta persoane respinse de societate, oameni care se simt singuri. De aceea le vorbim acestora despre Iisus. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă nu le-am vorbi, dacă nu le-am spune că Dumnezeu are un plan pentru ei și că poate face o schimbare în viaţa lor? Dacă ne-am limita la intervenţiile chirurgicale, cei care ajung să vadă ar putea să fure sau să o seducă pe soţia vecinului lor. Nu ne-am bucura să-i ajutăm pe oameni și ei să înceapă să facă mai multe lucruri rele. Noi trebuie să le arătăm pacienţilor calea de urmat, spunându-le: „Acum puteţi vedea, însă aveţi nevoie să vă apropiaţi de Iisus, fiindcă El vă poate ajuta să fiţi mai buni.“
Da, și să folosească într-un mod înţelept capacitatea nou dobândită.
Dumnezeu le poate schimba pacienţilor caracterul, așa cum a schimbat caracterul meu și al multor persoane. El are puterea de a-ţi transforma viaţa, de a te ajuta să nu te simţi singur și trist, El te poate ajuta să ierţi. Iar noi le spunem pacienţilor că trebuie să-și ierte semenii. Îi întrebăm: „Îi mulţumiţi lui Dumnezeu că v-am acordat acest ajutor? Știţi ce dorește Dumnezeu de la voi? Dumnezeu dorește ca voi să vă iertaţi semenii.“
Dar ei nu văd care este legătura…
Așa este. Le spunem: „Dacă nu iertaţi, nu veţi fi fericiţi.“ Mulţi oameni sunt întotdeauna triști sau poartă ură în suflet fiindcă cineva a greșit faţă de ei, iar ei sunt nefericiţi din această cauză. Dar trebuie să le arăţi Evanghelia. Iar frumuseţea acestei iniţiative nu stă doar în tehnicile medicale avansate sau în popularitatea dobândită pentru toate aceste realizări. Domnul ne-a ajutat să fi apreciaţi, este un lucru bun, suntem bucuroși din această pricină, dar cel mai mult ne bucură faptul că Dumnezeu ne-a binecuvântat. Cel mai mult ne bucură faptul că le putem împărtăși altora ceea ce ne-a dat Dumnezeu, vorbindu-le despre iubirea, mila Sa și sacrificiul Lui de pe cruce. Astfel îi putem învăţa pe oameni că este frumos să fii urmașul lui Iisus.
De multe ori, după ce termină de operat, chiar și medici care nu sunt foarte credincioși spun: „Noi te-am operat, dar Dumnezeu te va vindeca.“ Aveţi și dumneavoastră acest simţământ, același mod de înţelegere, că lucraţi împreună cu Dumnezeu?
Am o experienţă de 20 de ani în domeniul chirurgiei și mă pot considera un chirurg priceput, însă nu fac nicio operaţie fără să mă rog lui Dumnezeu pentru îndrumare, pentru că noi nu deţinem controlul asupra niciunui lucru. Atunci când faci o operaţie oftalmologică, faci o incizie pentru a înlătura porţiunea afectată de cataractă, așezi o lentilă intraoculară și poate că nu pui copci, fiindcă folosești niște tehnici moderne, însă nu poţi face mai mult decât atât. Cine este Cel care vindecă rana? Cine este Cel care le redă vederea orbilor? Doar Dumnezeu, prin puterea Sa.
Noi, chirurgii, trebuie să fim cei mai umili oameni din lume, fiindcă depindem de puterea lui Dumnezeu pentru a-i vindeca pe bolnavi. Chirurgii nu au sub control nimic: nici complicaţiile operaţiei, nici inflamaţiile apărute ulterior. Putem prescrie medicamente, însă puterea Domnului este cel mai important medicament. Un alt lucru despre care le vorbim pacienţilor noștri este să aibă credinţă, fiindcă, dacă citești Biblia, observi că Iisus a făcut minuni în cazul celor care au crezut că aveau să fie vindecaţi. Îi învăţăm pe pacienţi că au nevoie să se roage lui Dumnezeu, fiindcă El este Cel care îi vindecă. Nu medicii îi vindecă pe pacienţi, ci Dumnezeu.
Au studenţii dumneavoastră ocazia să observe cum a fost îmbunătăţită viaţa celor nevăzători, dar și a familiei lor ca urmare a restabilirii vederii?
În cazul oamenilor săraci care au în casă o persoană nevăzătoare, cineva trebuie să aibă grijă de ea. Așadar și alte persoane sunt afectate. În plus, membrii familiei sau apropiaţii trebuie să muncească pentru a asigura hrana pentru două persoane, fiindcă una este nevăzătoare, deci nu poate lucra, iar cealaltă trebuie să aibă grijă de persoana care nu vede. De obicei copiii își ajută bunicii sau taţii. Iar atunci când un copil face asta, toată viaţa lui se schimbă. El nu poate merge la școală, nu se poate dezvolta ca o persoană normală și nu poate învăţa o meserie, fiindcă trebuie să aibă grijă de cel nevăzător.
Atunci însă când un pacient este operat, viaţa multora se schimbă, iar persoana care în urma operaţiei ajunge să vadă chiar se poate angaja. Aici oamenii lucrează în principal la câmp și nu se pensionează, la o asemenea muncă nu există vârstă de pensionare. Așadar viaţa multora se schimbă, iar copiii pot merge la școală. Noi urmărim aceste lucruri, ne întoarcem în casele pacienţilor pentru a vedea cum decurge viaţa lor.
Vorbiţi-mi mai mult pe acest subiect.
Acest lucru ţine de calitatea muncii depuse de noi, fiindcă ne întrebăm cum le schimbăm viaţa pacienţilor. Așa că, uneori, angajaţii noștri îi caută pe cei operaţi de noi, fac fotografii, îi pun să povestească cum li s-a schimbat viaţa și îi filmează. Și este foarte frumos, fiindcă pe baza tuturor datelor strânse, ne dăm seama că, ajutându-i pe cei nevăzători să-și recapete vederea, le schimbăm viaţa.
Care este reacţia lor atunci când le spuneţi că, pentru a folosi într-un mod înţelept, cu recunoștinţă și responsabilitate, simţul văzului nou dobândit, au nevoie de ajutorul lui Iisus?
Ei acceptă mesajul nostru din pricina ajutorului acordat de noi, fiindcă operăm mulţi pacienţi cerându-le o sumă foarte mică de bani sau uneori fără să le cerem niciun ban. Cei mai mulţi pacienţi nu și-ar permite să suporte costul operaţiei. De aceea procedăm așa. Uneori le cerem să achite o sumă mică pentru a-i face să fie responsabili, dar, oricum, este vorba de o sumă pe care și-o pot permite. Nu cerem o sumă mare, fiindcă cei săraci nu ar putea s-o plătească. Scopul muncii noastre este să schimbăm viaţa pacienţilor. Am avut parte de toate aceste experienţe pe care vi le-am împărtășit, dar am fost chiar și martori la minuni.
Într-o ocazie, ne aflam în Cuba și împărţeam ochelari de vedere, când o doamnă s-a apropiat de noi. Aveam agenţi de pază pentru a menţine ordinea, fiindcă erau foarte mulţi care voiau să primească ochelari, iar noi nu ne puteam ocupa în același timp de atâţia. Cei aflaţi la coadă aveau un bilet pe care îl arătau agenţilor de pază înainte de a fi trataţi. Nu știu cum, dar doamna respectivă a reușit să ajungă la noi fără a avea bilet. Am fost rugat s-o ajut, așa că am examinat-o și am constatat că era operată de cataractă, însă nu i se pusese lentilă intraoculară, așa că trebuia să i se prescrie o pereche de ochelari cu dioptrii mari. Apoi am examinat-o intraocular și am constatat că nervul optic era afectat la ambii ochi, așa că m-am întrebat: Cum o pot ajuta pe această doamnă?
I-am spus: „Îmi pare rău, nu vă pot ajuta. Nici măcar nu avem tipul de ochelari de care aveţi nevoie, iar nervii dumneavoastră optici sunt atât de afectaţi, încât nu cred că vă pot ajuta.“ Însă doamna mi-a zis: „Pot citi Biblia cu această lupă“ și a scos din geantă o Biblie veche și o lupă foarte uzată, zgâriată peste tot, legată cu niște sârme. Mi-am dat seama că era foarte dificil să citești cu acea lupă chiar dacă aveai vedere normală. Abia se puteau ghici câteva cuvinte. Doamna aceea avea nevoie de niște lentile de +10 dioptrii, dar ochelarii pe care îi puteam noi oferi aveau maximum +3 dioptrii. Am rugat pe cineva să aducă o pereche de ochelari. Nu știu de ce am făcut acest lucru. I-am așezat la ochii acelei doamne și ea a zis: „Pot să văd!“ Apoi a început să citească din Biblie în mod fluent. După aceea, a început să plângă. Și doamna care se afla lângă ea și care venise cu ea de braţ plângea. Apoi cele două doamne au plecat.
În acea seară, am participat la ora de rugăciune de la biserică și am văzut-o pe doamna cea nevăzătoare. Am întrebat-o: „Ce faceţi?“ Ea mi-a răspuns: „Sunt foarte bucuroasă.“ Nu puteam să nu mă întreb cum poate să vadă. Am mai întrebat-o: „Cum aţi reușit să ajungeţi la noi fără a avea bilet?“ Ea mi-a răspuns: „Nu știu. Mergeam pur și simplu pe stradă când am auzit de acest program pentru nevăzători. Nu puteam vedea, dar m-am așezat la coadă, însă mi s-a spus că nu mai erau bilete. Apoi cineva m-a apucat de braţ și, trecând de agenţii de pază, m-a condus până la dumneavoastră.“ Am continuat să o întreb: „Cine era doamna îmbrăcată în alb care se afla lângă dumneavoastră și plângea?“ S-a mirat: „Care doamnă?“ I-am răspuns: „Doamna care se afla lângă dumneavoastră.“ Ea mi-a repetat: „Nu era nimeni cu mine.“ Am rămas uimit, fiindcă e posibil să fi fost un înger.
Ei bine, trebuie să fiţi o persoană foarte fericită.
Așa este.
Poate că uneori sunteţi și trist fiindcă vedeţi atâtea persoane care suferă, deznădăjduite și nevoiașe, dar, în același timp, vedeţi că sunt schimbate atâtea vieţi.
Din motive pe care El le știe, Dumnezeu m-a ales să particip la această activitate. Singurul lucru pe care vi-l pot spune este că, atunci când Îi predai viaţa ta lui Dumnezeu pentru ca El să te călăuzească, se petrec minuni pe care le poţi vedea.
Vă mulţumesc! Cred că aceasta este o încheiere foarte potrivită pentru conversaţia noastră. Dumnezeu să continue să-i călăuzească pe colegii dumneavoastră, pe studenţi, pe rezidenţi și să vă ajute în această activitate de vindecare și de ajutorare a oamenilor, ca să poată vedea frumoasa lume creată de Dumnezeu și faţa Sa zâmbitoare îndreptată către ei!
Să sperăm că într-o zi vom vizita și România!
Ar fi minunat!
Vă mulţumesc!
