Cum s-a separat știinţa de teologie: consideraţiile unui teolog

Ceea ce scolasticii foloseau drept combustibil pentru dezbateri a devenit astăzi punctul de bifurcaţie între religia biblică și știinţa practicată în prezent. În această dilemă, care să fie poziţia credinciosului?

Când au pătruns în lumea romană din vremea lor, primii evangheliști creștini au întâlnit o populaţie deziluzionată tot mai mult de zeii greci și romani. În același timp, au întâlnit curente filozofice în formare, cum ar fi stoicismul și epicurianismul, ale căror concepţii panteiste nu au făcut altceva decât să șteargă liniile de demarcaţie dintre Divinitate și natură. Fără să se lanseze în dezbateri în această arenă, Pavel a decis să Îl predice pe Hristos și doar pe El, adică desigur perspectiva biblică asupra lumii, perspectivă care Îl are în centru pe Hristos. Acest lucru reiese din epistolele lui, în care se regăsesc din plin elemente ale unei viziuni creștine asupra lumii (2 Corinteni 2:1-16; 4:5).

Filozofia elenistică era într-un dezacord grav cu ea însăși în privinţa naturii. Făceau zeii parte din natură? Sau erau separaţi de ea? Platonicienii accentuau ideea de unitate perfectă în univers, dar unitatea o atribuiau formelor eterne, pe care le identificau drept adevărata realitate. Prin aceasta desconsiderau lumea fizică, pe care, în ciuda naturii ei fizice vizibile, o condamnau la obscura și efemera calitate inferioară a unei umbre. Urmarea a fost desconsiderarea studiilor asupra naturii.

Mulţi creștini îmbrăţișau deja în secolul al II-lea aceste interpretări platonice. Li se părea că argumentaţia platonică este compatibilă cu învăţătura biblică despre Dumnezeul măreţ aflat în centrul întregii realităţi – un Dumnezeu atotputernic, incoruptibil, invizibil, neschimbător și impasibil. În același timp, ideea unei separări clare între suflet și trup le asigura un oarecare confort adus de faptul de a ști că, deși nu toate erau bune și frumoase din punct de vedere trupesc și natural, lucrurile puteau sta mai bine din punct de vedere sufletesc.

Separarea dintre trup și suflet apare cu precădere în Phaedo, unul dintre dialogurile lui Platon: „Nu este o separare a sufletului de trup? Și a fi mort este finalizarea acesteia; când sufletul există de sine stătător și este eliberat de trup, iar trupul este eliberat de suflet, ce să fie aceasta dacă nu moartea?”[1]

În plus, conceptul lui Platon de suflet nemuritor părea să mai reducă din domnia generală a morţii peste întreaga omenire. Bineînţeles că scindarea dintre suflet și trup reprezenta o îndepărtare majoră de învăţătura Scripturii, dar succesul acestei idei printre creștinii din al doilea secol ilustrează cât se poate de bine ce se întâmplă când creștini nevigilenţi iau contact cu idei atractive, susţinute puternic de societate.

În scurt timp, suprapunerea platonismului peste creștinism a dus la respingerea monastică a trupului (și, odată cu el, a tuturor lucrurilor lumești), precum și la atenţia excesivă acordată sufletului. După cum era de așteptat, natura era considerată ceva negativ, ce trebuia dominat, iar studierea ei și-a pierdut orice importanţă pe piaţa ideilor.

O altă ramură majoră a filozofiei grecești l-a urmat pe Aristotel, a cărui versiune mai atenuată a dualismului a permis interesul pentru lucrurile fizice, inclusiv pentru natură.[2] De fapt, Aristotel a manifestat o așa curiozitate pentru funcţiile naturale, încât a scris în mod repetat despre elementele naturale și a fost numit părintele logicii. Însă motivaţia lui pare să se tragă din ideile panteiste care leagă natura de Divinitate.

Prin urmare, atentul observator Aristotel a formulat speculaţii despre bătăile inimii, despre cauza mareei și despre formarea inelelor la trunchiurile de copaci. Dar nu pare să fi luat vreodată în considerare ideea experimentării cu scopul de a controla forţele naturii pentru a le face utile. Acolo unde Aristotel a avut influenţă, s-a dezvoltat și interesul pentru natură.

Cât timp creștinismul a fost ocupat cu conservarea ideii neoplatonice de suflet nemuritor, adică mai bine de o mie de ani, studierea naturii a vegetat. Teologic vorbind, Dumnezeu era atât de îndepărtat de creaţia Sa, înconjurat de un înveliș impenetrabil de sfinţenie, încât până și talentaţii artiști ai culturii bizantine portretizau figurile religioase – pe Iisus, Fecioara Maria, sfinţii și îngerii – în stiluri rigide, nerealiste, mult distanţate de natural, reducându-le practic la niște simboluri.

Dacă studiul naturii a fost în repaus secole la rând în toată Europa, atât în estul, cât și în vestul ei, traducerea lui Aristotel în arabă a dus la un reviriment al interesului pentru studierea naturii. Influenţa lui Aristotel asupra islamului din timpul Dinastiei Umayyade a început în secolul al VII-lea și, promovat de Califatul de Cordoba, a dăinuit și s-a extins în Spania până în secolul al XIII-lea. În lumea arabă au înflorit matematica, știinţele naturii, medicina, studiile de astronomie și chiar elemente primitive de chimie, apogeul acestei dezvoltări fiind atins pe vremea stăpânirii maure în Spania. Cruciaţii care, în anul 1099, cucereau Ierusalimul au fost șocaţi și jenaţi de standardul de viaţă ridicat pe care l-au întâlnit, spre deosebire de condiţiile lor primitive.[3]

Un Dumnezeu distant și un suflet nemuritor

Două evoluţii încărcate de semnificaţie pentru era contemporană a știinţei au apărut în Evul Mediu. Prima este de natură teologică. Trebuie recunoscut că Evul Mediu a susţinut cu tărie o variantă a perspectivei biblice asupra lumii. Dar nu a fost decât atât – o variantă. În centru era Dumnezeul creator, dar un simţământ exagerat al depărtării Lui a girat un sistem complicat de fapte meritorii care să umple acea distanţă. Cortina platonică trasă de Augustin a trecut în umbră interesul pentru lucrurile acestei lumi, promovând în același timp importanţa sufletului. În plus, senzaţia profundă de decădere morală – generată de doctrina păcatului strămoșesc, cu vina sa dobândită genetic – i-a făcut pe creștinii sinceri să adopte adevărate programe eroice de rigoare personală evlavioasă, însă cu puţină încredere în vreo reușită. Rezultatul: înăbușirea speranţei.

Tocmai eliberarea din captivitatea acestui sistem a aprins entuziasmul lui Luther și încrederea optimistă a lui Calvin. Este de remarcat modul în care redescoperirea Evangheliei în timpul Reformei și, concomitent, respectul înalt pentru Biblie au consolidat perspectiva biblică asupra lumii. Dumnezeu Se afla în centrul acestei concepţii, dar acum El era profund implicat în nevoile umane și era activ în propriul univers. Luther și-a dat seama că dualismul platonic era incompatibil cu învăţătura Bibliei, dar a avut fluctuaţii pe acest subiect în învăţăturile lui.[4] A cochetat cu ideea unei despărţiri radicale de acesta, dar consecinţele păreau prea alarmante pentru o mișcare deja în contradicţie radicală cu tradiţia. Oprindu-se în faţa acestui prag, el a redus la tăcere forţe care ameninţau să producă o revoluţie religioasă într-o vreme când el nu voia decât reformă. Revenirea la ideea de om ca fiinţă unitară ar fi lăsat în urmă dihotomia suflet-trup și ar fi reinstaurat legitimitatea preocupărilor trupești și, prin extensie, legitimitatea explorării naturii ca domeniu oferit de Dumnezeu spre cunoaștere.

Spiritul neoplatonician al lui Augustin a exercitat o putere și mai mare asupra lui Calvin. Drept urmare, Reforma timpurie nu a privit natura mai favorabil decât o privea catolicismul. Luther, de exemplu, îl critica pe Copernic.

Deseori a căzut în sarcina scepticilor să înceapă explorarea în detaliu a lumii naturale. Medicul savant Miguel Servet s-a refugiat în Geneva lui Calvin din calea autorităţilor catolice, care îl urmăreau pentru erezia unitariană și respingerea botezului pruncilor.[5] Dar Geneva protestantă l-a ars pe rug pentru erezie – împreună cu scrierile lui teologice și medicale. Legătura dintre teologie și medicină în scrierile lui vine din faptul că prezentarea de către el a circulaţiei pulmonare a fost inclusă într-o discuţie teologică despre cum a putut Fiul lui Dumnezeu să ia formă de om (Christianismi Restitutio). Cartea lui Servet a fost arsă după publicarea ei în 1553, suprimând informaţiile despre funcţionarea plămânilor, care puneau sub semnul întrebării teoriile medicale ale vremii. Astăzi, Servet este considerat predecesorul lui William Harvey în descoperirea circulaţiei pulmonare.[6] Nici Luther, nici Calvin nu au acordat o atenţie serioasă studierii naturii.

Toma d’Aquino: întronarea raţiunii

Activitatea lui Toma d’Aquino (c. 1225–1274) a produs o schimbare în studiul cursului evenimentelor din lume. Principala lui preocupare a fost să creeze o punte spre islam. Cruciadele fuseseră un eșec și arabii își continuau dominaţia în Sicilia. Se contura și o ameninţare turcească. Discuţiile dintre islam și creștinism se încheiau invariabil în impas, dar, dacă s-ar fi putut găsi un numitor comun, poate că s-ar fi ajuns la rezultate mai bune. Demersul s-a încheiat cu o întronare a raţiunii.

Pornind de la concepţia lui Aristotel, Toma d’Aquino a construit o teză pe două niveluri ce avea la bază teologia naturală. Aceasta suna așa: deși fiinţele umane au căzut din punct de vedere moral în Eden, intelectul le-a rămas intact. Dovada: necredincioșii pot raţiona la fel de abil ca creștinii. Deci intelectul rămâne o facultate operativă la toţi oamenii, care își are originea în chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, doctrina lui Aristotel privind raţiunea a fost considerată o dovadă a divinităţii prezente în oameni. Astfel, învăţătura lui Toma d’Aquino a învins teocentralitatea lui Augustin, care dominase timp de o mie de ani, ridicând raţiunea la rangul de mijloc în totalitate legitim de explorare a naturii și a sensului.

Metoda lui d’Aquino s-a dovedit un eșec deplorabil în demersul său cu privire la islam, dar a oferit pentru prima dată un mecanism de căutare a adevărului ce putea fi sub controlul omului. Adevărul revelat, deși onorat în anumite moduri, a devenit secundar. Deși i-a conferit naturii un loc mai onorabil, noua abordare a creat premisele pentru ceva ce s-a dovedit distructiv.

După cum observa Francis Schaeffer, ideea că, în Eden, căderea omului a fost parţială, sau incompletă (adică voinţa omului este căzută, dar intelectul nu), înseamnă implicit că intelectul uman poate fi independent de Dumnezeu. Raţiunea s-a conturat ca o entitate autonomă.[7] Adevărul și înţelegerea puteau fi abordate acum separat de Dumnezeu și de descoperirea Sa prin Scriptură, punând astfel bazele unei noi zone autonome de cercetare. Cu un intelect nedecăzut, oamenii puteau folosi raţiunea pentru a înţelege adevărul independent de revelaţia specifică. De aici s-a ajuns la umanism autonom, la o natură independentă de Creatorul ei și la alte filozofii umaniste.

Apariţia unei credinţe în autonomia intelectului și noţiunea că natura în sine – și chiar filozofia – este independentă de Dumnezeu au avut impact asupra multor domenii.

În artă, Giotto (1267–1337) a spart tiparul bizantin, utilizând în picturile lui decoruri naturale, așa cum apărea natura de fapt. Dante (1265–1321) a început să scrie într-un stil natural de comunicare. Până în 1450, figurile centrale din tablouri se debarasaseră de simbolismul lor stilizat, apărând ca persoane reale plasate în decoruri reale. Picurul naturalismului devenea un șuvoi. Fresca lui Rafael Școala din Atena (1509–1511), care decorează astăzi o încăpere din Palatul Apostolic de la Vatican, prezintă gândirea clasică păgână, contrabalansând o frescă echivalentă de pe peretele opus, care ilustrează Biserica Catolică. În mijlocul Școlii din Atena stau doi bărbaţi în picioare, reprezentând schimbarea centrului de greutate: Platon are mâna îndreptată în sus, Aristotel, spre biserică. În mod incontestabil își făcuse apariţia pluralismul.

Brusc, teologi, artiști, arhitecţi și noii oameni de știinţă s-au trezit confruntându-se cu o veche problemă: cum se poate împăca unitatea cu diversitatea? Deja cu vreo trei secole și jumătate înainte, scolasticii medievali se luptaseră cu problema universaliilor contra lucrurilor particulare. Viziunea biblică asupra lumii are la bază unitatea. Un Dumnezeu unic aduce la existenţă întreaga ordine creată. Toate lucrurile decurg din El, Sursa centrală. Structura adevărului este una ordonată. Nu există competitori. Înţelepciunea autentică vine din înţelegerea lui Dumnezeu și identificarea adevărurilor Sale.

În plus, spiritul mai deschis al gândirii protestante a deschis într-un final ușile legitimizării explorării naturii, făcând-o un act onorabil înaintea lui Dumnezeu. După cum se știe, explorările timpurii ale știinţei moderne au fost realizate de creștini practicanţi.

Dar, apdacă ne referim la reformatori în acest punct, încălcăm cronologia. Cu trei secole înainte de Luther, creștinismul occidental trecuse printr-o schimbare de paradigmă filozofică ce pusese bazele Renașterii, creând mare parte din mentalitatea modernă. Ca urmare, oamenii începuseră să fie priviţi holistic ca persoane ce reflectau esenţa Creatorului care i-a adus la existenţă. Ceea ce este real vine de la centru. Prin urmare, fluxul cunoașterii ajunge să fie deductiv, și nu doar din punct de vedere intelectual, ci și relaţional. Acest gen de gândire umple viaţa și evenimentele de semnificaţie și conferă existenţei un sens al destinului.

La polul opus se află gândirea inductivă, care pornește de la lucrurile particulare. Oamenii iau contact cu elementele mediului înconjurător unul câte unul și încep să le așeze în ansambluri și să le desemneze locuri. Clasificarea elementelor particulare continuă până când pot fi formulate anumite legi care să descrie tiparele observate. Acumularea de elemente și de experienţe duce la postularea unor afirmaţii generale care ulterior pot fi supuse testelor în vederea verificării lor. Într-un proces inductiv, nimic nu poate fi privit ca fiind cert deoarece există întotdeauna posibilitatea ca o nouă descoperire să schimbe oricare dintre poziţiile acceptate la un moment dat. În cele din urmă totuși, un astfel de proces duce la concluzii care explică sau chiar modelează componentele pentru a le face utile. O sentiment ameţitor de putere îl răsplătește pe specialistul conștiincios. Deja putem recunoaște aici elementele fundamentale ale metodei știinţifice a lui Francis Bacon. Și vedem cum această metodă se poate debarasa mult prea ușor de orice element transcendent, obţinându-și certificarea pe baza succeselor proprii în controlarea naturii.

Poziţia credinciosului

Ceea ce scolasticii foloseau drept combustibil pentru dezbateri a devenit astăzi punctul de bifurcaţie între religia biblică și știinţa practicată în prezent. Concluziile referitoare la funcţionarea legilor naturii sunt în mod îngust definite astfel încât să elimine orice influenţă a vreunei puteri supranaturale. Ca urmare, studiul naturii s-a eliberat de credinţă ca să își pună în aplicare metodele pe o bază autonomă. Știinţa modernă nu consideră Biblia parte din discursul ei.

Prin urmare, care să fie poziţia credinciosului prins într-un sistem care a acaparat totul și care are asemenea premise? Exact această întrebare este cea care ne obligă să înfruntăm realitatea. În căutarea de soluţii, trebuie să ţinem cont atât de elementele deductive, cât și de cele inductive, precum și de contribuţia raţiunii. Dar acestea nu sunt simple exerciţii intelectuale, ci chestiunile dominante ale vieţii. Până când nu înţelegem forţele care modelează sistemul de valori în care trăim și nu le analizăm în comparaţie cu normele biblice, vom asista la o erodare progresivă a credinţei. În cultura occidentală în general și în lumea academică în special, religia nu mai este importantă, iar perspectiva biblică asupra lumii a fost înlocuită de una seculară. Acesta este contextul în care ne confruntăm cu provocarea de a duce mesajul Evangheliei la oameni provenind din diverse medii în moduri care să le permită să îl înţeleagă. Viziunea biblică asupra originilor și a viitorului nostru, precum și planul de mântuire și scopul Creatorului trebuie să le fie clare fiecărui creștin.

George W. Reid (cu un doctorat obţinut la Seminarul Teologic Baptist Southwestern, din Texas, SUA) este un cercetător, teolog și scriitor prolific adventist. În prezent este pensionat, ultima poziţie ocupată fiind aceea de director al Institutului de Cercetări Biblice, cu sediul în Silver Spring, Maryland, SUA.

Acest articol a fost preluat din revista Dialogue, nr. 1, 2019.