„De ce nu pot oamenii buni să-i înveţe pe oamenii răi să fie buni?” și-a întrebat Madeleine mama, cu inocenţa celor șapte ani ai ei.
Madeleine Schimming locuiește în Charleston, Carolina de Sud, unde un bărbat caucazian, de 21 de ani, a ucis nouă afro-americani aflaţi la o grupă de studiu în biserică.
Este genul de întrebare care, ieșită de pe buzele unui copil, nu doar că sună tulburător, ci și impune un moment de reflecţie profundă. Și aceasta pentru că, deși adulţii o consideră redundantă, întrebarea lui Madeleine este expresia naivă a uneia dintre cele mai importante întrebări existenţiale ale omului. De ce, de milenii, răul e mai prezent decât binele și de ce, în ciuda tuturor eforturilor, oamenii buni nu au putut avea o influenţă atât de puternică, încât să ducă la extincţie răutatea – aparent, boala incurabilă a umanităţii?
Pentru a găsi cel mai coerent răspuns la această întrebare existenţială, ar trebui să plecăm de la un detaliu fascinant, dar mai ales revelator – motivul care a născut întrebarea în mintea unei fetiţe de șapte ani. În sfera cunoașterii ei, lucrurile au fost probabil până atunci clare: Dacă binele e superior răului și dacă există oameni care iubesc binele, atunci oamenii buni ar trebui să fie capabili să-i înveţe binele pe oamenii răi, până acolo încât, într-o zi, binele să triumfe definitiv.
În fond, un copil educat în spiritul ascultării și al preţuirii bunătăţii nu are cum să înţeleagă ideea de împotrivire arbitrară și perseverentă faţă de ceea ce este evident superior și de dorit – binele.
De aceea, deși simplitatea cu care privește un copil o asemenea problemă poate provoca zâmbete amare, ea trebuie totuși să primească și credit. Într-o versiune simplificată a lumii, gândirea lui Madeleine este corectă și în fiecare dintre noi funcţionează resorturile unui asemenea mecanism al gândirii.
Când punem întrebarea: „Dacă Dumnezeu este bun, de ce atâta suferinţă?“ întrebăm de fapt și „De ce nu poate un Dumnezeu bun să-i înveţe pe oamenii răi să fie buni?“. Este întrebarea lui Madeleine așezată în alt context, iar în spatele ei se află aceeași gândire, în parte justificată, în parte imatură. Dumnezeul bun nu îi poate face buni în mod automat pe toţi oamenii răi, pentru că aceștia au dreptul, și se folosesc de el, de a alege iraţional, de a prefera răul, în ciuda suferinţei pe care și-o provoacă lor înseși, celor dragi și celor care le devin victime.
Cu alte cuvinte, nu este suficient că Dumnezeu este bun și nu este suficient că Dumnezeu îi iartă pe cei răi, pentru că reabilitarea unui om rău, deși se construiește pe iertare, are nevoie și de o alegere a celui care a fost iertat, alegerea de a abandona răul care îl definește.
Dacă Dumnezeu este bun, de ce atâta suferinţă?
De aici s-a născut dureroasa și omniprezenta întrebare: „La ce folosește iertarea în dreptul cuiva care nu dorește să fie reabilitat?“. O întrebare a adulţilor, de această dată, pe care merită să o privim prin ochii copiilor. Dacă ar înţelege că unii oameni răi nu se vor schimba niciodată, oare Madeleine ar deveni cinică și convinsă că nu trebuie să fii bun cu oamenii răi? Sau ar considera, poate cu și mai mult idealism, că oamenii buni ar trebui să nu obosească în a fi buni cu oamenii răi?
Nu întâmplător, Iisus îndemna adulţii să mediteze mai mult la modul în care privesc lumea copiii. Ideea că iertarea nu are sens în dreptul cuiva care nu-și regretă faptele sau nu dorește reabilitarea este totuna cu a-l învăţa pe copil să nu fie bun cu cei răi. Iar ca să fii bun cu cei răi, trebuie să ierţi.
Aceasta este lecţia esenţială pe care ne-o predă, de milenii, Dumnezeu prin modul în care El Însuși ne iartă pe fiecare în parte, pe când eram noi încă răi (vezi Romani 5:8). Iertarea este dovada că un om a înţeles esenţa caracterului lui Dumnezeu. În plus, iertarea este precondiţia iubirii. „Este clar că înainte ca dragostea să-și facă lucrarea ei, este nevoie de iertare“, scria teologul Howard Thurman, care l-a inspirat pe Martin Luther King Jr.
La ce folosește iertarea în dreptul cuiva care nu dorește să fie reabilitat?
O asemenea gândire e contraintuitivă într-o societate în care iertarea se oferă la capătul drumului reabilitării unei persoane (uneori nici atunci), și nu la începutul acestui drum. De asemenea, este greu de înţeles o asemenea gândire în condiţiile în care astăzi, în multe cazuri, iertarea nu mai înseamnă altceva decât absolvirea cuiva de consecinţele acţiunilor sale rele.
De aceea se manifestă în spaţiul public atâta răutate faţă de cei care comit acte nelegiuite. Oamenilor le este frică să ierte, ca nu cumva iertarea să aducă împreună cu ea o diminuare a consecinţelor pe care vor ca omul rău să le suporte. Iertarea este deci percepută în mod greșit ca o diluare sau o sterilizare a dreptăţii.
În modelul lui Dumnezeu, iertarea nu pretinde schimbarea, ea nu se oferă ca monedă de schimb. Nu schimbarea naște perspectiva iertării, ci iertarea este cea care aduce oferta reconcilierii și perspectiva schimbării.
Înaintea ochilor uimiţi ai milioane de telespectatori, rudele celor uciși în atacul din Charleston l-au asigurat pe Dylann Roof, ucigașul celor dragi ai lor, că l-au iertat. Nu au făcut-o ca să impresioneze pe cineva sau ca să obţină o mărturisire din partea ucigașului, nu au făcut-o nici dintr-un instinct al supravieţuirii (moștenit din vremea confruntării cu supremaţia albilor în SUA) și nici măcar pentru că negrii au o cultură a iertării, așa cum s-a scris în presă.
Au făcut-o, unii dintre ei abia stăpânindu-și lacrimile, în primul rând pentru că așa L-au cunoscut pe Dumnezeu și pentru că, asemenea lui Madeleine, în inima lor și-au dorit să fie oameni buni care îi învaţă pe oamenii răi să fie buni.
Citește și: Iertarea care ne vindecă
