Dacă obişnuieşti să amâni lucrurile de pe o zi pe alta, e vina părinţilor tăi. Cam asta au înţeles unii dintr-un studiu publicat de Psychological Science, care arăta că tendinţa de a amâna este „moderat ereditară".

Dacă obişnuieşti să amâni lucrurile de pe o zi pe alta, e vina părinţilor tăi. Cam asta au înţeles unii dintr-un studiu publicat de Psychological Science, care arăta de fapt că tendinţa de a amâna este „moderat ereditară”.

Tendinţa de a amâna sau „procrastinarea” este defectul-vedetă al momentului. Toată lumea pare să fie lovită de boala amânării, însă cei mai inteligenţi bolnavi reuşesc să o transforme într-un delicios subiect de glumă. Sigur, în adolescenţă, a mânca/ a face curăţenie/ a plimba câinele pot părea toate modalităţi amuzante (şi într-un final utile) de a evita să începi să îţi scrii temele. Însă procrastinarea adolescenţilor „întârziaţi” îi costă pe angajatorii lor bani grei. În 2010, un studiu realizat la Universitatea Wales estima că, din cauza timpului petrecut pe Facebook şi Twitter, angajtorii britanici pierd anual circa 16 miliarde de euro. Iar aceasta este o estimare grosieră.

Sindromul studentului

Amânarea este o problemă atât de răspândită şi atât de serioasă, încât numeroase universităţi şi-au asumat explicit misiunea de a-i învăţa pe studenţii lor cum să nu mai amâne. Sindromul studentului, un concept recent introdus în psihologie, este o formă specifică de procrastinare, caracterizată prin asumarea unei sarcini în imediata apropiere a termenului-limită la care aceasta trebuie achitată. Studenţii au o adevărată tradiţie în ceea ce priveşte „îngrăşarea porcului în Ajun” (a învăţării în noaptea de dinaintea examenului, a depunerii proiectului cu câteva minute înainte de termenul-limită, solicitarea amânării deadline-ul pentru a îmbunătăţi o lucrare, doar ca să se apuce de ea tot pe ultima sută de metri a extensiei de timp). Între 80 şi 95% dintre studenţii de facultate recunoşteau, în urma unui sondaj din 1977, că au obiceiul să amâne. În anul 2000, un alt sondaj pe aceeaşi temă arăta că 50% dintre studenţi practică amânarea cronică.

Amânarea la oraş vs amânarea la ţară

E interesant de aruncat un ochi în istoria amânării, fiindcă realizarea faptului că amânarea nu a fost mereu o problemă ajută la punerea în perspectivă a chestiunii. Cea mai veche menţiune a procrastinării în literatura de specialitate (psihologie) datează abia din 1988, când psihologul Milgram avansa ideea că ţările puternic tehnologizate pretind de la cetăţenii lor să respecte numeroase angajamente şi termene, ceea ce face ca incidenţa amânării să crească. Alţi psihologi, precum Ferrari, Johnson şi McCown, consideră, la rândul lor, că în societăţile agrare amânarea nu este o problemă atât de prezentă. Ba încă, până la revoluţia industrială din 1750, amânarea nici măcar nu avea conotaţii negative. Până atunci, fusese văzută ca o trăsătură neutră sau chiar pozitivă (un curs înţelept al inacţiunii).

Curios însă, cu mult înainte de revoluţia industrială, reverendul Walker (1682) argumenta puternic că amânarea este „extrem de păcătoasă”, o idee susţinută în tandem cu numeroşi alţi lideri religioşi. Mai devreme, în 1579, John Lyly, un romancier englez, nota că „nimic nu e mai periculos decât amânarea.” Dacă mai era nevoie de încă o figură care să condamne obiceiul de a lăsa pe mâine ce se poate face azi, Cicero este aceea. Aproximativ în anul 40 î.Chr., consulul roman avea să declare că „în aproape orice întreprindere, încetineala şi amânarea sunt demne de ură.”

Ştiinţa amână să rezolve chestiunea amânării

„Dat fiind consensul opiniilor, întins pe un parcurs de mii de ani, procrastinarea trebuie să fie considerată drept un eşec uman arhetipal”, scria Piers Steel într-o metaanaliză publicat de Psychological Bulletin. „De aceea este surprinzător şi ironic faptul că ştiinţa nu a luat în seamă acest fenomen mai devreme.”

În literatura de autoeducare, sugestiile de combatere a tendinţei de amânare cumulează sute, poate mii de paşi. Însă tocmai multitudinea şi (deseori) superficialitatea acestor sugestii arată că demersul de identificare a cauzelor procrastinării nu este suficient conturat în literatura de popularizare.

Psihologii care au studiat fenomenul amânării îl definesc drept o formă eşuată de autocontrol. Iar cauzele acestui eşec sunt deseori mai surprinzătoare şi mai interesante decât cele prezentate de obicei de presă. Tocmai de aceea, Semnele timpului te invită să explorezi aceste cauze într-un serial pe tema amânării: Dosarul „Procrastinarea”.