Izzeldin Abuelaish a scris o carte, tradusă acum în 13 limbi, intitulată Eu nu voi urî, în care vorbește despre ura care a dus la moartea fiicelor lui: „Ura este o otravă, un foc ce te mistuie pe dinăuntru.“
„Nimeni nu poate ajunge la noi… Fiicele mele, oh, Allah, Allah! Am vrut să le salvez, am încercat să le salvez… Au murit pe loc… Ce le-am făcut? Fiicele mele, le-au omorât, oh, Allah, le-au omorât, Allah!“
Timp de cinci minute, în direct prin telefon la televiziunea israeliană Channel 10, medicul palestinian Izzeldin Abuelaish a plâns disperat după cele trei fiice și o nepoată, ucise în timpul unui atac aerian israelian.
Era un corespondent cunoscut pentru informaţiile pe care le oferea despre situaţia de război din Gaza, unde locuia și unde niciun jurnalist israelian nu avea voie să intre. Nimeni nu se aștepta însă la corespondenţa cutremurătoare din mijlocul dezastrului. Cei al căror viitor îl protejase în spital îi sfâșiaseră sufletul și îi distruseseră viitorul. Cicatricile trecutului erau deschise într-un mod dureros.
Atenţie! Urmează imagini video cu impact emoţional!
Cicatricile trecutului
Izzeldin crescuse în praful taberei de refugiaţi Jabalia, din Gaza. Până la vârsta de zece ani, locuise împreună cu părinţii, trei surori și șase fraţi (dintre care unii erau vitregi), într-o cameră de trei metri pătraţi, fără apă, fără curent electric și fără toaletă. Mâncau toţi dintr-o singură farfurie și dormeau pe o singură saltea. În majoritatea timpului, Izzeldin era desculţ, flămând, ciupit de purici și dispreţuit de fraţii vitregi.
„Azi mă uit în urmă și sunt mulţumitor pentru că am trecut prin atâtea, recunoscător pentru profesorii care au văzut un viitor strălucit în mine“[1], povestește Izzeldin.
Cu ghiozdanul său confecţionat dintr-un sac de făină legat cu o sfoară, la șapte ani Izzeldin a început școala. Ziua lui nu începea însă ca a celorlalţi copii, ci la 3 dimineaţa, pentru a putea lucra înainte de școală. Era cel mai mare dintre fraţi și trebuia să-și ajute familia cu bani. În mod surprinzător, toate acestea nu l-au înrăit, nici nu l-au oprit din învăţatul asiduu. Din contră. Unii profesori îl convinseseră că lumea se schimbă prin educaţie, iar el era determinat să o schimbe.
Când a văzut pentru prima dată războiul, a crezut că venise sfârșitul lumii. Tancurile erau peste tot prin tabără, oamenii fugeau și strigau, în panică și haos. Mame cu copii mici fugeau din calea gloanţelor, bărbaţi cădeau seceraţi în jurul lui. Cei care au scăpat, printre care și familia lui, s-au ascuns patru zile pe câmp înainte să se întoarcă în tabără, unde mulţi erau morţi sau daţi dispăruţi. Pentru el, „acasă“ avea să devină sinonim cu războiul.
De ce palestinienii și israelienii sunt atât de dezbinaţi, când de fapt sunt atât de asemănători?
Avea să își dea seama la 15 ani cât de complicat și de derutant era conflictul dintre palestinieni și israelieni. O vară întreagă a locuit și a lucrat de dimineaţă până seara la ferma Moshav Hodaia, proprietatea unor israelieni. Aceștia erau însă foarte diferiţi de brutalii soldaţi, singurii israelieni pe care îi cunoscuse până atunci.
Dorul de casă și de ai lui, rămași în tabăra de refugiaţi, îi fusese alinat de familia Madmoony, care îl tratase cu multă căldură. A înţeles că nu toţi israelienii sunt la fel. Nu putea să nu se întrebe însă de ce copiii palestinieni trăiesc diferit de cei israelieni. De ce copiii palestinieni trebuie să muncească în timp ce merg și la școală? De ce nu primesc aceeași îngrijire medicală? De ce palestinienii și israelienii sunt atât de dezbinaţi, când de fapt sunt atât de asemănători?
Visul prinde aripi
A luat cu el aceste întrebări la Cairo, unde, spre uimirea familiei, primise o bursă de studii. În sfârșit, visurile lui puteau să decoleze. De ani buni își dorea să devină medic. O vizită la spitalul Al-Shifa din orașul Gaza îi dezvăluise o lume în care respectul pentru oameni trecea dincolo de statutul social și de naţionalitate, o lume bună, decentă și liberă, una de care el nu avusese parte.
Viaţa de studenţie în Cairo a fost una minunată, o perioadă în care și-a făcut mulţi prieteni, în care a început să cunoască lumea, mersul lucrurilor și miracolul vieţii. În practica de la secţia de obstetrică și ginecologie, a asistat pentru prima dată în viaţă la o naștere. A decis atunci că asta va face toată viaţa lui, va asista și va contribui la realizarea acestui miracol. Anii de studenţie au trecut repede, iar absolvirea studiilor l-a pus faţă în faţă cu un viitor incert.
Noi învăţăm pentru fraţii noștri
„În cultura mea, nu învăţăm pentru a ne face doar nouă viaţa mai bună. Învăţăm pentru a le ridica nivelul de trai fraţilor și surorilor noastre. Eram un model pentru familia mea. Și eram cu toţii de acord că viaţa palestinienilor avea mare nevoie să fie îmbunătăţită.“[2] Acesta a fost motivul principal pentru care Izzeldin s-a întors acasă, în ciuda faptului că primise o ofertă de lucru ca medic obstetrician la Cairo. În plus, tatăl lui era foarte bolnav și avea nevoie de ajutorul lui.
Banii câștigaţi abia îi ajungeau să trăiască.
Întoarcerea în Gaza l-a șocat teribil. Israelienii controlau totul, iar singurii care aveau privilegii erau rudele unor oameni de stat cu relaţii bune cu israelienii, milionarii sau colaboratorii acestora. El nu cunoștea pe nimeni influent, așa că nu i s-a permis să practice medicina. A găsit în cele din urmă un spital la peste 35 de kilometri de casă, unde s-a angajat la secţia de ginecologie. Banii câștigaţi abia îi ajungeau să trăiască.
După moartea tatălui său, Izzeldin a aplicat pentru un post în Arabia Saudită. Oricât ar fi vrut să-i ajute pe palestinieni, corupţia din Gaza îl împiedica la tot pasul să-și facă treaba. Mutarea în Arabia Saudită i-a adus câteva împliniri: o viaţă în care putea să se oprească din când în când din muncă, bani suficienţi pentru a-și ajuta mama și fraţii, dar și ocazia de a-și întemeia propria familie. În anul 1987, Izzeldin s-a căsătorit cu Nadia, iar un an mai târziu au avut primul copil, o fetiţă, Bessan. Bucuria nașterii ei a fost însă umbrită de prima intifadă, răscoala palestinienilor faţă de ocupaţia israeliană.
După o bursă de un an la Universitatea din Londra, timp în care s-a specializat în tratarea infertilităţii, Izzeldin a luat decizia de a se întoarce în Gaza, la familia lui și cea a Nadiei, mai ales că situaţia politică părea să se fi stabilizat. Cu banii strânși, și-a deschis o clinică în Gaza, unde serviciile medicale erau mai mult gratuite.
Podul firav al păcii
Cu familia mereu crescând, Izzeldin avea mai multe responsabilităţi, care nu l-au determinat totuși să se plafoneze din punct de vedere profesional. În timpul studiilor la Londra, citise mai multe tratate despre infertilitate scrise de medici israelieni. Și-a făcut curaj și i-a contactat.
Izzeldin a devenit primul medic palestinian la un spital israelian.
Aceștia au recunoscut repede în Izzeldin un adevărat profesionist, așa că l-au luat în echipa lor. A început mai întâi prin voluntariat să se integreze în echipă, apoi colegii s-au luptat pentru aprobări, acte și permise de trecere a frontierei pentru a-l face rezident la spitalul lor, Soroka. Prin eforturile lor, Izzeldin a devenit primul medic palestinian la un spital israelian.
Prin el, colegii au intrat în contact cu realitatea din Fâșia Gaza și cu condiţiile în care majoritatea palestinienilor trăiau. Prietenii lui Izzeldin îl condamnau pentru că pregătește o nouă generaţie de opresori prin munca sa de tratare a infertilităţii israeliencelor. Cu toate acestea, i-au primit cu respect și prietenie pe musafirii israelieni ai doctorului. Această prietenie devenise un pod firav între două naţiuni în conflict.
Tragediile care pândeau la ușă
Parcursul academic al lui Izzeldin a continuat să fie de excepţie. Israelienii l-au trimis la Milano și la Bruxelles cu burse de specializare. A ajuns în final și la Harvard. În toate călătoriile lui, îl însoţea sentimentul dureros că își trădează familia, că nu este alături de cei opt copii și de soţia lui, care ducea greul. Se liniștea la gândul că viaţa lor nu va fi mereu așa.
În anul 2008, vestea că Nadia avea leucemie l-a găsit pe Izzeldin în Nairobi. N-a ajuns nici măcar să îi mai adreseze câteva cuvinte. A găsit-o în comă. În câteva zile, cea care îl susţinuse toată viaţa l-a părăsit. Pentru Izzeldin, lumea s-a prăbușit la moartea ei.
La sfârșitul anului, Izzeldin a luat hotărârea să-și mute familia în Canada, unde primise un post. Tot în decembrie, au început însă atacurile asupra Gazei. Pe 16 ianuarie 2009, Izzeldin era acasă. Era o seară liniștită de vineri, fetele erau în bucătărie, iar Izzeldin se juca pe hol cu băieţii când un raid aerian israelian a marcat tragic filmul vieţii lui Izzeldin. O bubuitură îngrozitoare, și trei dintre fetele sale și o nepoată zăceau sfârtecate și fără viaţă.
„Cine ar putea să-l vadă pe Izzeldin și să nu plângă?“
Disperarea lui Izzeldin a fost surprinsă de camerele de filmat ale televiziunii publice israeliene, ajunse acolo de urgenţă. Întregul Israel a văzut suferinţa acestui tată, iar plânsul lui a trezit parcă la realitate oameni de rând și autorităţi. Văzând reportajele, premierul israelian, Ehud Olmert, a declarat: „Cine ar putea să-l vadă pe Izzeldin și să nu plângă?“ Două zile mai târziu, Olmert a ordonat încetarea focului.
Izzeldin și-a dat seama că pacea la care visase pentru Fâșia Gaza era departe și, cu ce mai rămăsese din familia lui, a plecat în Canada. Acolo a scris o carte, tradusă acum în 13 limbi, I shall not hate („Eu nu voi urî“), în care vorbește despre ura care a dus la moartea fiicelor lui: „Ura este o otravă, un foc ce te mistuie pe dinăuntru.“
În onoarea fiicelor lui, a înfiinţat o organizaţie care ajută mii de tinere să-și îndeplinească visurile, așa cum și-ar fi dorit pentru fiicele lui: Maya, Bessan și Aya. Iar el merge la conferinţe în lumea întreagă să vorbească despre pacea și iubirea care sunt mai presus de viaţă sau moarte.
Te-ar putea interesa și: Iertarea care ne vindecă
