Studiile arată că majoritatea oamenilor trăiesc cel puţin o dată în viaţă o experienţă traumatică, fie ea de natură fizică sau psihologică.
Traumele fizice, care includ sau se asociază cu accidentele, sinuciderile și actele de violenţă, reprezintă principala cauză de mortalitate în SUA[1], urmate de boli cronice precum cancerul și bolile cardiovasculare. În același timp, experienţele traumatice pot avea un impact profund asupra sănătăţii mintale, ducând la tulburări psihologice sau la încetinirea dezvoltării emoţionale și cognitive.
Este important să înţelegem că traumele nu sunt rezultatul exclusiv al evenimentelor extreme și oribile. Memoria implicită[2] poate stoca amintiri traumatizante și experienţe negative moderate, dar repetate. Trauma psihologică este strâns legată de modul în care fiecare individ percepe evenimentele negative și de capacitatea sa de a le procesa psihologic. Efectele acesteia se pot manifesta în toate aspectele relaţiilor interpersonale, afectând în mod particular relaţiile de cuplu.
Trauma: „splitare”, sau deconectarea involuntară
Trauma psihică, care poate fi definită ca o pierdere involuntară a conexiunii cu sinele în momente de stres emoţional intens, apare atunci când capacitatea unei persoane de a se regla emoţional este depășită. Acest fenomen, cunoscut și ca „splitare” intrapersonală, reflectă o scindare internă, o separare între reacţiile emoţionale intense și conștientizarea lor.
Trauma nu este neapărat evenimentul în sine, ci mai degrabă răspunsul individual la el. Acest răspuns este influenţat de personalitatea individuală, de imaginea de sine, de echilibrul emoţional și de percepţia personală, ceea ce înseamnă că două persoane pot reacţiona diferit la același eveniment traumatic, cum ar fi un accident, o catastrofă, violenţă sau abandon. Mai mult, tendinţa de a nega sau a minimaliza evenimentele traumatice le poate agrava impactul, ducând la traume mai adânci și la dificultăţi semnificative în ce privește sănătatea mintală pe termen lung.
De exemplu, modul în care copiii reacţionează la violenţa domestică poate influenţa profund relaţiile lor viitoare de cuplu. Mecanisme de autoapărare din copilărie, cum ar fi încercarea de a deveni „invizibili” în timpul disputelor dintre părinţi, pot duce la blocaje relaţionale la maturitate. Ca adulţi, acești copii pot reacţiona pe bază de automatisme atunci când se confruntă cu situaţii ce le amintesc de copilărie, cum ar fi tonuri ridicate sau confruntări. Pot evita conflictul, pot alege să nu comunice sau pot avea reacţii abrupte. Din cauza traumei, situaţii care pentru alţii sunt normale pot deveni surse de ameninţare pentru siguranţa lor emoţională.
Disocierea, un proces prin care creierul nostru se deconectează de realitate în situaţii de ameninţare extremă, poate fi considerată un mecanism de supravieţuire. Astfel, trauma se configurează ca un mecanism de autoapărare și o strategie de adaptare în faţa pericolului. Acest proces reflectă capacitatea creierului de a ne proteja de efectele imediate ale unui eveniment traumatic, oferindu-ne un răgaz să ne adaptăm și să supravieţuim în condiţii dificile.
Trecutul îngheţat în prezentul nostru
Trauma psihică aruncă în uitare evenimentul traumatic, dar, în același timp, prin transpunerea lui în automatisme inconștiente, amintirea sa devine una de lungă durată sau definitivă. O memorie ascunsă. De fiecare dată când contextul traumatic este replicat, automatismele noastre vor genera același tip de comportament – unul de supravieţuire.
Traumă, supravieţuire și vindecare
Experienţele traumatizante duc la diferenţierea a trei zone psihologice: zona sănătoasă, zona de supravieţuire și zona traumatizantă.
Zona sănătoasă se referă la acele părţi ale sinelui, acele aspecte psihice care rămân funcţionale: empatia, responsabilitatea, unele aspecte ale autoreglării emoţionale și elemente care ţin de percepţia corectă a realităţii. Această componentă, coordonată de cortexul prefrontal, este esenţială în procesul de vindecare.
Zona de supravieţuire reprezintă mecanismele inconștiente prin care ne protejăm de suferinţa ce depășește capacitatea noastră conștientă de gestionare. Printre acestea se numără negarea, învinovăţirea altora, uitarea experienţei traumatice, ignorarea simptomelor sau un pozitivism excesiv prin negarea realităţii. Această zonă include și tendinţa de a ne concentra pe alţii ca mijloc de evadare din propriile probleme sau automartirizarea.
Zona traumatizantă păstrează amintirea traumei în structurile psihice, incluzând emoţii, reacţii și comportamente legate de vârsta la care trauma a fost trăită, reprezentând astfel un trecut care persistă în prezentul nostru inconștient și continuă să ne influenţeze comportamentul.
Vindecarea traumei prin iertare
Dacă trauma se poate manifesta prin depresie, anxietate, irascibilitate, insomnii ș.a.m.d., iertarea înlătură insomniile, ameliorează problemele cardiace, scade glicemia, îmbunătăţește starea de spirit, înfrumuseţează, eliberează și vindecă. Totuși, vindecarea precedă iertarea, sau iertarea este finalitatea vindecării. Nu poţi ierta până nu te vindeci sau până nu te ierţi pe tine. Iertarea implică recunoașterea problemei și dorinţa de rezolvare. Acesta este primul pas al vindecării.
Familia este locul în care vindecarea este asistată de blândeţe și empatie, este locul iertării celei mai ușoare. Simpatia pe care și-o poartă îndrăgostiţii în cuplu creează cel mai prielnic loc al vindecării.
Avem nevoie atât să fim iertaţi, cât și să iertăm. Capacitatea noastră de a oferi iertare este adesea influenţată de iertarea pe care o primim, reflectând principiul că iertarea primită poate să ne amplifice capacitatea de a iubi și de a ierta la rândul nostru. Persoanele care conștientizează și recunosc amploarea iertării primite tind să dezvolte o apreciere mai profundă pentru acest gest, considerându-l un dar preţios și nemeritat. Această conștientizare a propriilor greșeli și a iertării primite poate adânci și lărgi manifestarea iubirii prin actul iertării. Recunoașterea propriilor imperfecţiuni și experienţa iertării nasc un sentiment de umilinţă, regret și dorinţă de împăcare, ceea ce contribuie la dezvoltarea unei iubiri mai profunde și mai autentice.
În Predica de pe Munte, Iisus le spunea ascultătorilor Săi că nu este nimic extraordinar în a-i iubi sau a-i ierta pe cei din familia ta, pe cei care îţi fac bine. Așa fac și păgânii, așa reacţionează firescul, un firesc găsit chiar și în lumea animală. Adevărata măsură a iubirii se manifestă în capacitatea de a ierta în situaţii dificile, cum ar fi faţă de dușmani. Totuși, familia rămâne spaţiul unde învăţăm despre iertare și vindecare, unde ne este mai ușor să iertăm. Iubirea nu presupune găsirea unei persoane perfecte, ci acceptarea și trecerea peste greșelile celor dragi.
În relaţiile interumane, greșeala este inevitabilă, dar sănătatea unei relaţii nu se măsoară prin absenţa greșelilor, ci prin disponibilitatea de a le repara. Fundamentul pentru construirea și menţinerea relaţiilor sănătoase rezidă în „miracolul iertării”, în capacitatea de a depăși greșelile și de a continua relaţia într-un mod constructiv și iubitor.
Timpul nu le rezolvă pe toate
Timpul în sine nu vindecă traumele sau nu aduce iertarea automat; poate doar tempera supărarea și durerea. Traumele îngropate în subconștient necesită un efort psihic constant, chiar dacă inconștient, pentru a menţine aceste amintiri ascunse, iar acumularea acestor negări poate duce în cele din urmă la o criză emoţională intensă.
Memoria traumatizată rămâne fixată în trecut, blocând evoluţia și schimbarea. Pe de altă parte, o memorie sănătoasă se adaptează și evoluează odată cu trecerea timpului și cu experienţele vieţii. Iertarea nu înseamnă uitare, ci implică confruntarea, vindecarea și învăţarea din experienţe pentru a permite schimbarea. Uitarea ca rezultat al vindecării poate fi un semn al iertării, dar iertarea adevărată presupune recunoaștere și transformare.
Iertarea egoistă
Iertarea bazată pe uitare poate fi încadrată în zona iertărilor egoiste. Ea nu contribuie la vindecarea traumei. Când nu iertăm, ne prejudiciem propria stare de bine, pierdem pacea și bucuria și ne degradăm calităţile personale. Pe de altă parte, iertarea oferită din motive egoiste aduce sentimente de autoapreciere – admir ce am putut deveni alegând iubirea.
Iertarea în relaţiile de cuplu ar trebui să fie altruistă, nu un act pentru propriul beneficiu. Iertarea este un gest altruist. Ierţi pentru cel iertat. Iertarea este o alegere intenţionată, conștientă. Iertarea se cere, se oferă, se verbalizează. Nu există iertare din inerţie.
Iertarea din egoism cuprinde o gamă largă de motive. Iertăm pentru a ne hrăni simţământul de superioritate, iertăm pentru a ne elibera, iertăm pentru a ne răzbuna, iertăm pentru a ne afirma superioritatea ce nu poate fi deranjată de micimea aproapelui nostru ș.a.m.d.
Iertarea de origine divină este cu totul alta. Iertăm pentru cel pe care îl iertăm. Iertăm ca dovadă de empatie și iubire. Iertăm pentru a-l ajuta să se despovăreze de vinovăţie. De aceea, iertarea trebuie întotdeauna verbalizată, oferită în dar prin comunicare. Îi comunicăm verbal iertarea, dar i-o comunicăm și prin comportamentele viitoare.
De ce uneori preferăm să nu iertăm?
Există o tendinţă în natura umană de a se simţi superioară atunci când iartă pe cineva. Decizia de a nu ierta pe cineva duce la o falsă impresie de control. De fapt, oamenii sunt iertaţi chiar dacă noi nu-i iertăm. Iertarea nu îl eliberează atât de mult pe celălalt, cât pe noi înșine de povara resentimentelor și a supărării. Când alegem să iertăm, descoperim că noi suntem cei care beneficiază cel mai mult.
Adesea, refuzul de a ierta vine din dorinţa de a rămâne în rolul de victimă, din rezistenţa la schimbare și din tendinţa de a da vina pe cel care a greșit. Această abordare poate fi folosită manipulativ, oferind un avantaj în anumite situaţii, inclusiv în relaţiile de cuplu, unde adoptarea rolului de victimă poate fi folosită pentru a controla sau a influenţa partenerul.
Pe de altă parte, cei care refuză să ierte se pot prăbuși în amărăciune și cinism, încercând să „îndrept[e] lumea” dintr-o perspectivă egoistă. Această abordare nu va aduce schimbări pozitive în lume, ci servește doar ca vehicul pentru egoism și autojustificare.
Iertare, împăcare și vindecare
Vindecarea implică adesea împăcare, dar aceasta nu trebuie să se realizeze cu orice preţ sau fără a recunoaște costurile implicate. Deși iertarea duce la împăcare, uneori împăcarea nu este posibilă. Iertarea reprezintă doar prima etapă a împăcării; cealaltă jumătate depinde de partener, care trebuie să accepte iertarea, să o ofere sau să se ierte pe sine. Semnul autentic al iertării este transformarea și căinţa. În situaţii în care abuzatorul refuză să se schimbe și comportamentele abuzive continuă, rămânerea împreună poate fi periculoasă.
Pe de altă parte, împăcarea fără iertare este la fel de dăunătoare. Nimic bun nu iese din sentimente reprimate. Vindecarea și împăcarea necesită dialog, negociere, empatie și dorinţă de rezolvare. Faptul de a trece cu vederea nu face altceva decât să ducă la acumularea de nemulţumiri și de frustrări și la îndepărtare. Străini laolaltă.
Vindecarea traumei
Vindecarea unei traume implică adesea retrăirea experienţei traumatice în condiţii controlate și la momentul adecvat. Aceasta înseamnă să reactivăm memoria implicită, acum cu resursele emoţionale și psihologice ale unui adult, pentru a procesa și a simţi emoţiile originale trăite în timpul traumei, acceptând și îmbrăţișând realitatea evenimentelor. Fiind un proces gradual și delicat, vindecarea necesită răbdare și timp, permiţându-i persoanei în cauză să se confrunte cu trauma într-un mod sigur și terapeutic.
Ștefăniţă Poenariu vorbește despre modul în care aducem cu noi în familie „trecutul îngheţat” al traumelor. De la supravieţuire la vindecare, drumul nu este simplu. Confruntarea cu trecutul, iertarea și împăcarea cu sinele ori cu ceilalţi sunt dimensiunile terapeutice care ne eliberează.
