Posibilitatea de a rescrie total regulile după care ne organizăm viaţa a incitat dintotdeauna imaginaţia oamenilor. Însă, cel mai adesea, scenariile reordonării s-au materializat cel mult în paginile vreunui volum filosofic, rămânând mai mereu simple utopii. Există, desigur, și excepţii.

Multe dintre tentativele de a reconstrui valoric societatea au fost politice (vezi utopia comunismului, care a reușit să rupă bariera idee-realitate, cu rezultate catastrofale). Și există și încercări notabile sociale, cum a fost revoluţia sexuală din America anilor ‘70, ale cărei efecte încă se resimt la nivel cultural. Unul dintre ecourile acestei schimbări de paradigmă socială a căpătat volum odată cu apariţia internetului și, recent, a comunicării prin social media. Este vorba despre ideea că monogamia nu mai are nicio valoare pentru societatea de astăzi și că refuzul de a-i constata inadecvarea la nevoile oamenilor ne face nefericiţi.

„Nu există nicio soluţie”

Un promotor foarte popular al acestei idei este filosoful acomodaţionist Alain de Botton. În romanul Ce se întâmplă în iubire, Botton sugerează că există o contradicţie fundamentală între dragoste și monogamie și că impunerea monogamiei ca deziderat social este un act de cruzime pe care societatea ne învaţă să îl înfăptuim tocmai în dreptul celei mai dragi persoane. „S-ar părea că avem de-a face cu ceva ce nu este nicidecum dragoste, ci mai degrabă o formă de posesivitate reducţionistă și ipocrită, o dorinţă de a-l face pe celălalt fericit dacă, și numai dacă, acea fericire mă include și pe mine”, spunea Botton.

În contextul în care valoarea monogamiei a fost, spune el, impusă societăţii prin intermediul religiei, mai exact al creștinismului (în Occident), și în condiţiile în care contracepţia a separat deja relaţiile sexuale de sarcină, nu este oare la fel de „absurd să presupunem că cineva ar trebui să facă sex numai și numai cu persoana pe care o iubește, ca și cum partenerii dintr-un cuplu ar trebui să joace tenis de masă sau să meargă la jogging strict împreună?” se întreabă Botton.

Pentru autor, viaţa romantică (din lipsă de alt cuvânt mai bun) este frontul unui război între două nevoi legitime, dar ireconciliabile: cea de aventură și cea de siguranţă. Omul ar fi prins iremediabil între cele două, supus fatalismului ca „nici ahtiatului după iubire, nici soţului fidel” să nu îi iasă bine. „Nu există nicio soluţie”, tranșează Botton.

În privinţa acestei viziuni, Botton are și un omolog feminin, pe psihanalista Esther Perel, care invita într-o carte foarte apreciată la Regândirea infidelităţii (este chiar titlul cărţii). Înrâurirea de idei a celor doi l-a făcut pe Botton să aprecieze cartea lui Perel drept „o pledoarie strălucitor de inteligentă pentru complexitate, înţelegere și – ca întotdeauna – bunătate”.

Regândirea infidelităţii

Esther Perel pleacă de la constatarea că proporţia femeilor căsătorite care mărturisesc că își înșală soţii a crescut, în ultimii 27 de ani, cu circa 40%, în timp ce proporţia bărbaţilor care pot spune același lucru a rămas neschimbată. De fapt, mai multe femei își înșală partenerii decât oricând altcândva în istorie, spunea autoarea, care mărturisea că și-a început documentarea pentru carte șocată fiind de lejeritatea cu care mai multe prietene căsătorite de-ale ei i-au spus că au aventuri extraconjugale. Unele dintre femei își descriau infidelitatea ca pe un act subversiv sau creativ, un protest faţă de o instituţie pe care au început să o perceapă ca fiind sufocantă și oprimantă și o cale prin care nu doreau să își distrugă căsnicia, ci, din contră, să și-o păstreze.

În generaţiile anterioare, spunea Perel, femeile aflate într-o astfel de situaţie ar fi divorţat probabil, însă astăzi tot mai puţine femei sunt dispuse să își abandoneze căsniciile și familiile clădite ani sau chiar decenii în șir. Tot mai puţine sunt dispuse și să poarte stigmatul unei relaţii „deschise” sau să treacă prin efortul negocierii unui aranjament mai complex.

Soluţia pe care o vede Perel nu este (ca și în cazul lui Botton) clar conturată. „Aspectul la care lucrez este să îi ajut pe oameni să navigheze prin complexităţile și provocările relaţiilor moderne acasă și la muncă”, spunea Perel. „Cred că, pentru ca vieţile femeilor să se schimbe, e nevoie ca bărbaţii să aibă șansa de a regândi ce înseamnă azi identitatea unui bărbat. În direcţia aceasta mă duc.”

Se adaugă puţină știinţă

La întrebarea: „Este sau nu este monogam omul?” răspund și surse din lumea știinţifică. Eliza Vlădescu face un scurt periplu interdisciplinar pentru a obţine un răspuns și a aduce la masa discuţiilor sociologi evoluţioniști, antropologi, biologi și istorici care spun, la unison, că monogamia este o descoperire recentă a omului și că, la bază, omul este, în realitate poligam.

Mai există și alte opinii însă, cum ar fi cele obţinute în urma studiilor care arată că creierul uman este construit pentru a susţine conexiuni intime pe termen lung „iar aceasta se observă prin prezenţa și efectele oxitocinei, care se mai numește și «hormonul monogamiei». Cercetările au arătat că un nivel crescut de oxitocină duce la scăderea interacţiunilor sexuale și la creșterea celor de afecţiune, iar atunci când hormonul este blocat are loc inversul: interacţiuni sexuale fără acte de afecţiune.”

În 2014, o echipă de cercetători de la Universitatea din Pennsylvania a analizat o specie de maimuţe care s-a dovedit a fi genetic monogamă. (Monogamia genetică, adică lipsa împerecherii în afara cuplului, este foarte rar întâlnită la animale.) Autorul studiului, Eduardo Fernandez-Duque, afirmă că încercarea sa de a evalua monogamia genetică este prima de acest fel pentru primate și a patra realizată pentru specii de mamifere care trăiesc în perechi. În urma analizelor genetice, concluzia a fost că maimuţele sunt complet fidele și că niciunul dintre pui nu provine din relaţii sexuale din afara cuplurilor. Duque și-a exprimat surprinderea faţă de rezultate, afirmând că „monogamia genetică este foarte rară. Nu am fi fost surprinși dacă ar fi existat cel puţin un pui din relaţii din afara cuplurilor, dar nu a fost niciunul.”

Discursuri populare, dar generalizatoare

Mulţi rezonează astăzi cu discursuri pesimiste precum cel al lui Botton și cu discursuri feministe precum cel al lui Perel pentru că trăiesc cu impresia că acestea sunt singurele radiografii sigure ale societăţii în care trăim. Și, pentru că au o doză notabilă de insight, adică par că au depistat cele mai ignorate subtilităţi ale modului în care ne trăim relaţiile, aceste discursuri câștigă încrederea cititorilor dispuși să recurgă la generalizare ca să compenseze pentru zonele pe care discursurile celor doi intelectuali le lasă descoperite sau neargumentate.

Tabloul lui Botton, de pildă, în care iubirea este zugrăvită ca o sclavă la cheremul nevoilor noastre de aventură și de siguranţă, este unul în care nu încap iubiri nereciproce, iubiri sacrificiale, care există totuși și pe care le vedem în jurul nostru. Mai mult, merită cercetat dacă nu cumva această iubire înrobită altor nevoi este o iubire-instrument, una care nu este o valoare în sine, ci un construct temporar prin care ne producem satisfacţie și de care ne descotorosim atunci când nu mai livrează după așteptări.

La fel, merită să ne întrebăm dacă nu cumva Botton și Perel croșetează pe marginea unei îndoieli fundamentale care ne-a parvenit ca moștenire a revoluţiei sexuale de acum jumătate de secol. Un dubiu cu privire la cât de siguri sunt pilonii pe care se sprijiniseră până atunci relaţiile romantice.

Prin numeroasele ei efecte – unele tratate pe îndelete aici –, revoluţia sexuală a generat exact opusul a ceea ce a dorit să promoveze. Iar societatea a luat, în consecinţă, niște măsuri care nu se reflectă încă la nivel filosofic, dar se văd limpede în fapte.

Mișcarea free love nu a reușit să fundamenteze o societate în care iubirea este eliberată de constrângeri, ci o societate constrânsă să iubească liber. Cultura promiscuităţii sexuale și ravagiile care i-au urmat au contrazis flagrant promisiunile utopice ale unei societăţi reconstruite în jurul plăcerii confundate cu iubirea – un parcurs despre care am scris detaliat aici. Însă, spre surprinderea sociologilor, ca și cum un pendul ar fi început traseul invers, noua societate (generaţia milenială, mai exact) pare complet neimpresionată de etosul libertin care a zăpăcit generaţia părinţilor lor.

Potrivit unei analize a sociologului american Nicholas Wolfinger, publicată pe site-ul Institutului de Studii privind Familia, dintre generaţiile care sunt astăzi în viaţă, cea a milenialilor a reieșit a fi cea mai fidelă partenerului de viaţă.

Americanii cu vârste de peste 55 de ani au avut o incidenţă mai mare a adulterului decât persoanele mai tinere de 55 de ani. Mai precis, persoanele născute între 1940 și 1959, care au în prezent între 60 și 79 de ani, au fost cele care au raportat cele mai mari rate ale activităţii sexuale extramaritale.

Shirley Zussman, consilier pe probleme sexuale, cu peste 50 de ani de experienţă în domeniu, afirma în urmă cu trei ani că atitudinea generaţiilor actuale faţă de relaţiile sexuale se schimbă. „Sexul ocazional nu mai e la fel de căutat frenetic azi cum era în anii ’60.”

Iar o cercetare monumentală, realizată de o echipă de psihologi coordonată de dr. Jean Twenge, profesor la Universitatea de Stat din California, campusul San Diego, a confirmat spusele lui Zussman arătând că procentul tinerilor inactivi sexual este mai mare astăzi (deși nu majoritar) decât era pe vremea când generaţia anilor ’60 era tânără.

Dintre tinerii mileniali (născuţi între 1990 și 1994) cu vârste între 20 și 24 de ani, circa 15% au declarat că, de când au devenit adulţi (au împlinit 18 ani), nu au avut raporturi sexuale. Segmentul acestora este mai mare decât dublul celor 6 procente înregistrate în rândul tinerilor de 20-24 de ani născuţi între 1965 și 1969. Modificarea procentuală este cu atât mai semnificativă cu cât a fost calculată pe un eșantion de 26.707 adulţi americani, comparând datele actuale cu cele obţinute în cadrul General Social Survey.

Și mai interesantă este însă o statistică publicată de Lindsay Labrecque și Mark A. Whisman, de la Universitatea din Colorado, Boulder, care a descoperit că, deși procentul americanilor care consideră că relaţiile sexuale extraconjugale sunt „întotdeauna un lucru greșit” a scăzut între anii 2000 și 2016, aceiași respondenţi raportau un număr în scădere a relaţiilor extramaritale, în aceeași perioadă. Cu alte cuvinte, deși milenialii sunt mai deschiși, filosofic, faţă de adulter, sunt mai puţin predispuși să recurgă la el.

Cheia nu e în descătușarea dorinţelor, ci în stăpânirea lor

Poate că generaţia milenială a înţeles un adevăr fundamental pe care părinţii ei l-au pus sub semnul întrebării, cu preţul propriei fericiri: în ciuda impulsurilor spre promiscuitate, nu promiscuitatea sexuală este cheia fericirii autentice. Și aici cred că greșesc avocaţii „iubirii libere” mai vechi sau mai noi: ei devin sclavii propriilor impulsuri, care ajung să le dicteze morala.

Cum ar suna un jurământ de căsătorie actualizat după modelul iubirii „libere”? „Promit să te iubesc atât cât mă vor ajuta propriile emoţii. Dragostea mea va dura tot atât cât va dura apetitul meu sexual. Îţi jur solemn să îţi rămân alături tot timpul de dinaintea întâlnirii mele cu o altă persoană care să îmi incite simţul aventurii și să mă facă dispus(ă) să încerc altă formă de stabilitate.” Creștinismul propune o versiune mult mai demnă, una în care ambii parteneri sunt la adăpost de intemperiile produse de emoţiile lor și în care niciunul nu este la cheremul capriciilor. Nu că sentimentele ar fi excluse (istoria a cunoscut și extrema aceasta), ci ele sunt subordonate unui element superior lor: angajamentul.

Demnitatea acestei viziuni este construită după un tipar care aduce satisfacţie pe termen lung tocmai pentru că nu satisfacţia este obiectivul principal. (Timothy Keller explica frumos în faţa angajaţilor Google care este obiectivul principal.) Atunci când jurământul iubirii „și la bine, și la greu” se face auzit în timpul slujbei de căsătorie, iar cei doi promit să își rămână alături, chiar și „la sărăcie și la boală” , ei pun între ei și toate necunoscutele din viitor o certitudine pe care o pot controla deplin: fie ce-o fi, noi să rămânem împreună. Cum memorabil spunea Hannah Arendt: „Remediul la problema imprevizibilităţii, la haosul incertitudinii din viitor, este cuprins de capacitatea de a face și de a respecta promisiuni.”

Alina Kartman
Cu peste 10 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.