Condescendenţa se află în unghiul mort al relaţiilor cu părinţii noștri în vârstă. Intenţiile bune, sentimentele de grijă sau compasiune, dialogul și înţelegerea reciprocă în relaţiile dintre adulţi și părinţii în vârstă sunt viciate de condescendenţă.
Este problema care tensionează relaţiile și, rămânând cel mai adesea nedetectată, alimentează frustrările care duc la concluzii de tipul: „Pur și simplu, nu mai putem comunica, nu ne mai putem înţelege, nu mai avem aceeași lungime de undă.”
Condescendenţa este foarte rar recunoscută ca o problemă a relaţiilor. De obicei, este mascată în hainele realismului și ale gândirii pragmatice. Considerată, spontan și nereflexiv, o adaptare firească la realitatea degradării capacităţii părinţilor de a ţine pasul cu schimbarea, condescendenţa este de fapt o preconcepţie nocivă care ne modelează din start atitudinile faţă de părinţi. Pentru că ne descurcăm mai bine decât ei în aspectele care ţin de noile tehnologii, pentru că suntem mai familiarizaţi decât ei cu ultimele tendinţe, tragem în subconștient concluzia că părinţii sunt rămași în urmă și că, pentru a ne purta bine cu ei, este necesar să-i tolerăm și să ne coborâm la nivelul ritmului lor de a procesa realităţile devenite simple rutine pentru noi. Această „coborâre” este condescendenţa – chiar și când nu este exprimată clar sau nu este identificată ori etichetată ca atare, ea ne rănește și ne jignește părinţii.
Pentru a ne iubi părinţii cu adevărat, pentru a-i respecta, pentru a-i preţui, pentru a-i integra cu adevărat în viaţa noastră așa cum pretindem faţă de noi înșine că vrem, trebuie să eliminăm condescendenţa. Putem să ne ajutăm părinţii să se actualizeze dintr-o postură reală de respect și preţuire. Și, oricât de contraintuitiv ar părea, aceasta nu ar fi o dovadă a superiorităţii noastre morale, ci o dovadă a capacităţii de a înţelege un al doilea pilon al relaţiilor cu părinţii: nu putem evita capcana condescendenţei dacă nu putem avea o imagine reală a valorii părinţilor, care derivă dintr-o experienţă de viaţă pe care noi încă nu o avem.
În realitate, ne este foarte greu să preţuim ceea ce nu cunoaștem. Să asculţi și să încerci să valorifici experienţa de viaţă, opiniile, gândurile și sfaturile părinţilor presupune capacitatea de a dialoga cu un alt referenţial, ceea ce se dovedește o sarcină grea pentru mulţi dintre cei mai tineri. Foarte puţini dintre cei care descoperă o mărturie a istoriei sunt capabili să-i înţeleagă valoarea și mesajul. Este nevoie de multă cunoaștere pentru a putea face cu folos tranziţia dinspre contemporaneitate înspre trecut. Senzaţia că trecutul este inferior și că toate lucrurile de care avem nevoie pentru a trăi inteligent se găsesc în prezent este o a doua preconcepţie care și-a dovedit în mod repetat superficialitatea. Dacă am reuși să apreciem potenţialitatea unei experienţe de viaţă pe care nu o cunoaștem și nu o înţelegem suficient, am fi mult mai pregătiţi să ne respectăm părinţii și să avem un schimb ideatic și emoţional mult mai bogat cu ei.
O a treia preconcepţie fatală pentru relaţiile noastre este convingerea că ne iubim părinţii în ciuda faptului că nu urmăm impulsurile practice firești ale acestei iubiri. Este ca și când cineva își declară credinţa în Dumnezeu, dar trăiește în cele mai multe aspecte ale vieţii ca unul fără Dumnezeu – nu neapărat din ipocrizie premeditată, ci din neputinţa de a negocia cu viaţa un mod de a trăi în acord cu credinţa în Dumnezeu. Ne regăsim adesea la fel de neputincioși în a transpune în forme concrete iubirea pe care simţim că le-o purtăm părinţilor noștri.
Observaţia mea este că toate cele trei preconcepţii analizate mai sus sunt într-o strânsă codependenţă. Iubirea incapabilă să se exprime pe sine, devalorizarea trecutului recent și implicit a părinţilor asociaţi cu el și condescendenţa formează un triumvirat ascuns în unghiul mort al relaţiilor cu părinţii. Multe dintre nefericitele și neașteptatele accidente rezultante ar putea fi anticipate și evitate dacă am elimina, printr-un efort conștient, aceste idei fixe dintre fundamentele pe care ne construim relaţiile cu părinţii noștri.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
Te-ar putea interesa și: COVID-19: Oglinda nouă în care ne privim părinţii
