„Problema noastră morală e indiferenţa omului faţă de sine. (…) Am ajuns să ne simţim și să ne tratăm ca pe niște mărfuri, până într-acolo unde potenţialităţile noastre ne sunt străine. (…) Suntem o turmă și credem că drumul pe care mergem trebuie să conducă spre un scop, căci vedem pe toată lumea pe același drum. Suntem în întuneric, dar ne facem curaj, pentru că îi auzim pe toţi cum fredonează aceeași melodie ca noi.” (Erich Fromm, Omul pentru sine[1])

Această problemă morală, pe care o identifica filosoful german Erich Fromm în secolul al XX-lea, s-a adâncit în societatea noastră consumeristă și, cum era de așteptat, a impregnat și lumea sentimentelor, dar și arealul valorilor și deciziilor ce ne trasează drumul în viaţă. Merită să privim mai atent și să identificăm rădăcinile amare ale acestei indiferenţe faţă de sine a omului de azi. Miza pare majoră: pervertirea procesului de autocunoaștere a omului îl îndepărtează pe acesta de șansa la fericire.

Celebra „nepotrivire de caracter”

Această explicaţie pentru deciziile de divorţ era cea mai la îndemână, încă din vremea vechiului regim, iar soţii aflau cu uimire că, în instanţă, nu putea fi invocată drept motiv valabil și rezonabil pentru divorţ. Evident, se presupune că, înainte de a se căsători, cei doi ar trebui să ajungă la a se cunoaște reciproc suficient de bine încât fiecare să se familiarizeze și cu caracterul celuilalt. Însă ce e de făcut atunci când nici fiecare în parte, înainte de a intra într-o relaţie, nu se cunoaște pe sine?!

Scuza nepotrivirii de caracter este invocată frecvent pentru că pare cea mai „elegantă”; nu se intră în detalii de comportament jenante, rușinoase, scandaloase, iar plasarea ei la mijlocul relaţiei disfuncţionale îi exonerează cumva, pe ambii parteneri, de învinuiri morale.

Însă, dacă privim dintr-o perspectivă morală mai profundă, a educaţiei și a autoeducaţiei, nepotrivirea de caracter îi incriminează pe ambii; chiar pentru felul în care s-au format în întreaga viaţă până la momentul divorţului, atât înainte de a se cunoaște, cât și în timpul convieţuirii. În primul rând, pentru că o convieţuire a doi oameni care se iubesc aduce cu sine multe conectări și rezonanţe care creează armonie și echilibru, care construiesc și reconstruiesc personalităţile celor doi, spre a se potrivi cât mai bine. În al doilea rând, pentru că se presupune că ei se cunosc pe ei înșiși destul de bine încât să nu mai aibă și să nu mai producă „surprize” în reacţii, atitudini și acţiuni. Pentru a fi oameni întregi, avem datoria de a ne autocunoaște și de a ne șlefui caracterul pe parcursul întregii existenţe, de a traduce în act tot potenţialul nostru bun, de calităţi, aptitudini, virtuţi, precum și de a-l diminua sau elimina pe cel negativ, distructiv, al defectelor sau viciilor.

Aici putem întrevedea problema potenţială a cuplurilor disfuncţionale, aceea care dormitează ascuns în ele, încă de la începutul relaţiei, iar uneori învinge chiar și dorinţa celor doi de a face lucrurile să meargă.

Instantanee din viaţa de cuplu

Iată câteva exemple de nepotriviri în cuplu, culese de-a lungul timpului, în diverse situaţii și medii sociale. Ele aveau toate un potenţial distructiv, chiar dacă se trecea peste ele la vremea respectivă.

1. El se pregătește să urmărească la televizor un interviu cu un reputat om de cultură, pe care îl apreciază. Revenind în cameră, constată că ea oprise televizorul, motivând: „Nu era nimic interesant, vorbea unul chel…”

2. Ea îi spune lui cu tristeţe, după mai mulţi ani de convieţuire: „Am ajuns la concluzia că viaţa e frumoasă și fără tine în ea.” El răspunde: „OK.”

3. Ea îl întreabă pe el de ce a folosit ambele lor burse studenţești pentru a cumpăra un casetofon, fără să o întrebe. El răspunde: „Credeam că asta îţi dorești și tu.”

4. Ea primește de la el buchete de flori și uită să le pună în vaze cu apă.

5. El spune că nu s-a dus la maternitate pentru a-și vedea copilul din cauză că „îi fac rău spitalele”.

6. El, aflat la a doua căsnicie, glumește la o masă cu prietenii: „Nevasta este ca mașina: trebuie schimbată o dată la zece ani.”

7. Într-o discuţie cu amicii despre cadourile de 8 Martie, el dă sugestia: „Eu rezolv altfel problema când nu am bani de cadou: provoc o ceartă înainte și mă împac cu ea după ce trece 8 Martie.”

8. Unul dintre ei mănâncă toate bomboanele rămase și răspunde surprizei celuilalt cu propria-i surpriză: „Nu știam că mai vrei și tu.”
9. Unul dintre cei doi vine acasă cu invitaţi, fără să-l prevină pe celălalt.

10. Unul dintre ei face planuri de vacanţă, de weekend, de excursii în comun, fără să se consulte cu celălalt.

11. Unul dintre ei întârzie în vizite de unul singur, fără să-l anunţe pe celălalt.
12. Fiecare se plânge de rudele celuilalt, în public.

13. Ea sau el nu arată mulţumire sau apreciere pentru cadourile primite.

14. Ea sau el face glume pe seama celuilalt, exagerând sau mistificând ceva doar pentru a-și amuza amicii.

Când aceste instantanee adâncesc un comportament greșit în cuplu, relaţia celor doi se erodează inevitabil. Oare ce s-ar putea face pentru a repara sau a ameliora situaţia?

Rădăcina nepotrivirilor

Scriitorul francez Alphonse Allais avea o formulare paradoxală care ne lămurește cazurile cel mai simplu de clasificat. El scria: „Cei doi se iubeau și totul ar fi fost minunat, …de n-ar fi fost caracterul urât al celor doi.” Caracterul reprezintă acel complex de trăsături de bază, stabile, definitorii pentru personalitatea noastră, iar el se formează sau se deformează întreaga viaţă, prin educaţie și experienţă, ca răspuns la stimulii mediului social. Așadar, dacă avem de-a face cu un caracter rău croit, plin de defecte ori vicii sau cu unele greu de suportat, atunci am identificat sursa problemelor în cuplu.

Însă mai sunt cazurile în care cei doi nu au un caracter urât, dar pur și simplu nu se potrivesc, nu sunt pe aceeași lungime de undă, ori interacţiunea lor scoate la iveală exact ce e mai rău, în loc de a-i îmbunătăţi pe ambii și a-i converti la o convieţuire mulţumitoare. Acesta este cazul în care efortul de autocunoaștere și autoșlefuire poate contribui la cunoașterea reciprocă și la șlefuirea reciprocă în viaţa de cuplu. Aici este miza care ne arată cum ne putem crește șansele la o viaţă afectivă armonioasă, făcând ceea ce stă în puterea noastră.

Mai întâi, e nevoie de discernământ pentru a respinge prejudecăţi și pseudo-înţelepciuni care circulă și care mai mult ne încurcă, de tipul: „Oamenii nu se schimbă niciodată!”; „O viaţă ai, mai bine să regreţi ce nu ai făcut decât ce ai făcut!”; „Trăiește tu și lasă-i și pe alţii să trăiască!”; „Important e să știi ce vrei!”; „Mai bine o zi vultur decât o sută de ani cioară!” etc.

Apoi e necesar să conștientizăm un fenomen păgubos tot mai frecvent în lumea înconjurătoare: un cerc vicios în care intră de obicei tinerii, dar în care pot rămâne captivi toată viaţa, din ignoranţă, comoditate sau egoism. Dacă ei nu practică preţioasa introspecţie, absolut necesară la adolescenţă, prin care și-ar putea ajusta personalitatea la mediul lor social pentru a avea interacţiuni cât mai reușite și a se face cunoscuţi, acceptaţi, preţuiţi pentru ceea ce sunt, atunci ei se plictisesc cu ei înșiși și se simt singuri; prin urmare, se îndreaptă orbește către diversele grupuri și interacţiuni fără prealabila cunoaștere de sine și au parte de eșec, respingere, incomunicare; acestea îi împing la autoizolare, pentru a se proteja de nereușite și dezamăgiri; însă, fără a se introspecta și a-și învăţa lecţiile, ajung din nou să se plictisească sau să sufere de singurătate și se aruncă iar în interacţiuni cu o lume în care nu știu ce să caute și ce li se potrivește, pentru că nu se cunosc și nu s-au șlefuit pe ei înșiși, mai întâi. Acest baleiaj între retragere și avânt orbesc va duce probabil la depresie, în cele din urmă.

Însă cunoașterea de sine și șlefuirea de sine reprezintă salvarea din cercul vicios în care intră toţi cei care, din comoditate, ignoranţă sau egoism, aleargă în viaţă după fantasma dorinţelor, după împlinirea capriciilor, confundându-și impulsurile intense cu idealul de viaţă. Dacă cineva este comod, ignorant sau egoist, aceasta nu înseamnă că se cunoaște mai bine, „din prima”, că „știe ce vrea” și nu se mai complică pierzând vremea cu autoeducarea și formarea personalităţii. Lui doar i se pare că i se potrivește ceea ce-și dorește cu tărie. Dar aceasta este simplă gândire deziderativă; îi convine să creadă că i se potrivește numai pentru că pofta sa este aprigă, ori pentru că se agaţă de ea ca de o salvare din dezolarea propriei vieţi. Și, chiar dacă dorinţa sau pofta intensă i s-ar împlini, nu ar ajunge la fericire cu ceva ce, de fapt, nu i se potrivește. De pildă, dacă admiratoarele lui Rudolf Valentino sau ale lui Elvis Presley care s-au sinucis la vestea morţii idolului lor ar fi trăit miracolul ca ei să le întâlnească, ar fi avut parte de un fiasco, foarte previzibil, de altfel. Totuși ele au considerat că viaţa nu mai merită trăită dacă idolul lor nu mai este viu.

Șlefuirea unui caracter frumos ne dă șansa la relaţii cât mai mulţumitoare, pentru că numai așa putem rezona cu calităţile unui alt caracter frumos.

Dezamăgirile apar acolo unde au încolţit mai întâi niște amăgiri. Iar amăgirile încolţesc pe terenul necunoașterii autentice a propriei persoane, iar apoi a necunoașterii a ceea ce ni s-ar potrivi și ne-ar aduce mulţumirea. În plus, șlefuirea de sine se cuvine să însoţească autocunoașterea și este absolut necesară, dacă vrem să avem parte de o comunicare sufletească de calitate cu ceilalţi. Nu-i putem păcăli decât temporar, simulând calităţi sau aptitudini cerute, dar care ne lipsesc, ori comportamente care s-ar potrivi pentru a obţine efectul scontat. Însă relaţia de cuplu, prin proba timpului, scoate la iveală simulacrul.

Se poate și ca o precaritate caracterială a unuia sau a ambilor să fie compensată, completată, prin bunăvoinţă și iubire, iar cuplul să funcţioneze acceptabil. Există totuși loc pentru mai mult și merită să tindem către acest ideal. Însă fericirea aceea paradisiacă – „Made in Heaven”, cum se spune – mai presupune ceva pe lângă cunoașterea și șlefuirea de sine. Către acest ingredient ne vom îndrepta acum atenţia.

Chiar există marca „Made in Heaven”?

Pentru un necredincios, aceasta este doar o expresie întâlnită în cultura de masă. Pentru un credincios autentic la început de drum, marca aceasta este o posibilitate teoretică. Ea devine o potenţialitate foarte promiţătoare pentru un credincios care își încredinţează viaţa lui Dumnezeu și Îi spune: „Preia Tu, Doamne, conducerea, căci numai Tu mă cunoști pe deplin și știi ce și cine mi se potrivește!”. Însă, în marea Sa îndurare, Dumnezeu mai face cunoscută această marcă și celor care nu mai sunt la început de drum, care au greșit mergând după iluzii sau dorinţe și proiecte nerealiste, dar care și-au venit în fire, asemenea unor fii risipitori cu anii lor; care I-au predat Lui cârma și au fost dispuși să îndrepte în ei înșiși ce era de îndreptat.

Miracolele acestea s-au produs și se produc. Totuși despre ele nu vom afla de la știri, din traininguri de dezvoltare personală, din cursuri de psihoterapie, poate nici din terapii de cuplu.

Însă ele sunt la îndemâna noastră, dacă ne luăm un răgaz să stăm de vorbă cu cei ce ne declară, cu senin în suflet, că li s-au întâmplat. Uneori, ei au darul de a-și împărtăși public povestea, precum celebrii soţi Richard și Sabina Wurmbrand; alteori, ei rămân anonimi pentru marea masă, dar pot însenina vieţile celor care i-au cunoscut și au învăţat din povestea lor, precum dragii și regretaţii mei bunici.

Însă, pentru cei care nu acordă nicio șansă mărcii „Made in Heaven” în viaţa proprie, miracolul nu se va produce, iar viaţa nu-și va revela pe deplin farmecul imponderabil, care ne poartă pe deasupra neajunsurilor, necazurilor, îmbătrânirii, bolii sau morţii. Pentru ei, nici măcar versurile lui Ion Minulescu nu vor avea vreun tâlc: „În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână, / Un bătrân și o bătrână / – Două jucării stricate – / Merg ţinându-se de mână…”.[2]

Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea “Titu Maiorescu”.