Dr. Denise Dunzweiller, de la Universitatea Walla Walla, din nord-vestul Statelor Unite, s-a afirmat ca promotor pasionat al educaţiei incluzive, termen tehnic pentru sisteme de învăţământ care îi educă pe copiii cu deficienţe printre ceilalţi copii, în școli obișnuite, nu în clase speciale. Interesul pentru educaţia incluzivă nu a avut, totuși, un punct de plecare teoretic sau filosofic, ci unul cât se poate de personal.

Într-un fel, totul a pornit de la fiul dumneavoastră.

Așa este, de la Seth. Când s-a născut, a durat prea mult până a sosit doctorul. Eram în La Sierra, California. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru spitalul Universităţii Loma Linda. A fost trimis un elicopter la spitalul aflat în apropiere de La Sierra. Seth a fost luat și dus la secţia de neonatologie a spitalului Universităţii Loma Linda.

Nu era o malformaţie ereditară.

A fost un accident. A suferit de lipsă de oxigen pentru că doctorul a sosit mai târziu. Până a venit el, Seth a înghiţit secreţii de bilă, numite meconiu. Plămânii lui s-au umplut și n-a mai putut respira. A făcut icter, avea convulsii. Au fost chemaţi paramedicii de la Loma Linda. Au reușit să-l resusciteze și să-l ducă la Loma Linda. A stat acolo cam trei săptămâni. Era într-o stare critică. Nu știam dacă o să supravieţuiască. După trei săptămâni, mi s-a spus că putem să-l luăm acasă.

Am învăţat la spital cum să-l îngrijim. I se administra fenobarbital pentru convulsii. Avea insuficienţă respiratorie. A trebuit să învăţăm multe lucruri. Doctorii ne-au spus că nu va putea merge la școală, nu va putea traversa strada de unul singur. Când avea doar trei săptămâni, ne-au spus toate aceste lucruri teribile. Eram șocată ca proaspătă mamă și proaspătă profesoară.

În plus, eram de curând și credincioasă. Am fost copleșită. După ce s-a născut Seth, viaţa mi s-a schimbat în foarte multe feluri. Pe parcursul primilor cinci ani ai lui Seth, soţul m-a părăsit, am divorţat. Am trăit șase ani ca într-un pustiu. Mă simţeam înstrăinată de prieteni, de biserică, inclusiv de Dumnezeu. Timp de cinci-șase ani, nu am comunicat nici cu biserica, nici cu Dumnezeu.

După aceea, Dumnezeu a scos în calea mea un pastor. Când Seth avea zece ani, am început iar să frecventăm biserica Santa Rosa. N-am avut un motiv anume. Am simţit că trebuie să merg la biserică. Am vorbit cu pastorul. Eu eram retrasă, stăteam într-un colţ și nu-mi doream decât să ies cât mai repede cu fiul meu. El m-a întrebat ce m-a adus la biserică. I-am răspuns că habar n-aveam. I-am spus că părăsisem biserica de vreo cinci ani și că rătăcisem prin deșert. I-am repetat că nu știu de ce am venit și că s-ar putea să nu mai vin săptămâna următoare. El mi-a spus că știe de ce am venit. Mi-a spus că avuseseră o săptămână de rugăciune continuă tocmai pentru cei care părăsiseră biserica în toată regiunea de nord a Californiei. Se rugaseră ca acele persoane să se întoarcă în biserica lor. Am fost uimită! A fost începutul reluării relaţiei mele cu Dumnezeu.

Am urmat studii biblice timp de două săptămâni cu un pastor invitat în biserica noastră. Motivul a fost că Seth văzuse o agendă cu peisaje frumoase din Ţara Sfântă. A vrut să participe în fiecare seară ca să poată primi acea agendă la finalul celor două săptămâni. S-au făcut mai multe apeluri. După ultimul apel, m-am așezat și am deschis ochii. Când m-am uitat, fiul meu era în faţă. El s-a botezat la 14 ani, iar eu m-am rebotezat. De atunci încoace, Dumnezeu este totul pentru mine și pentru Seth.

Să ne întoarcem la timpul prezent.

Seth are acum 36 de ani. E foarte chipeș. Traversează singur strada și poate să facă multe alte lucruri. Doctorii s-au înșelat. Totul se datorează prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui. Dumnezeu l-a transformat așa cum doctorii nu credeau că va fi posibil. Ei au judecat prin prisma altor copii pe care îi trataseră. Încă nu scrie foarte bine, nici nu citește prea mult. Însă folosește calculatorul și citește cărţi mai mici. A avut diverse locuri de muncă. A lucrat în restaurante fast-food. A lucrat și pentru o companie care expedia covoare în diverse locuri din lume.

Dr. Denise Dunzweiller și fiul ei, Seth.

În prezent, se instruiește în producţia de îmbrăcăminte la o școală unde lucrează împreună cu persoane care au suferit leziuni grave ale creierului. Seth are și el aceeași problemă. Însă el poate să mă sune la telefon și putem vorbi. Conversăm și pe Skype. Schiază pe pârtie. Îi plac mult sporturile. Călărește, joacă baschet, înoată pe sub apă. Are o viaţă minunată.

E foarte aventuros!

Da, da. Învaţă bine din interacţiunea cu mediul. L-am luat peste tot cu mine când m-am mutat.

E o fire optimistă? E fericit?

Absolut. Ştie să se bucure de viaţă. El încă locuiește în Tennessee, unde l-am lăsat.

N-am stat departe de el decât atunci când a trebuit să plec să lucrez în Filipine. N-am vrut să-l scot din zona lui de confort, de la școală, de la serviciu, de lângă cei pe care îi iubea. Doi tineri, care sunt ca și cum ar fi copiii mei, ca o soră și un frate pentru Seth, locuiesc împreună cu el de cinci ani. A făcut lucruri uimitoare de când am plecat. Faptul că are o „soră” și un „frate” alături de el, și nu doar o mamă, l-a făcut să devină mai independent. Este activ în biserică.

Să discutăm mai pe larg conceptul de educaţie incluzivă.

Profesorii trebuie să fie instruiţi cum să le predea tuturor elevilor din clasă. Dacă sunt elevi cu dificultăţi de învăţare, profesorul trebuie să știe cum să lucreze cu ei. Dacă sunt elevi supradotaţi, profesorul trebuie să știe cum să lucreze și cu ei.

Așadar cuprindeţi ambele extreme.

Și pe toţi ceilalţi. Profesorul trebuie să poată împlini nevoile tuturor elevilor din clasă.

Ideea este de a renunţa la predarea în clase speciale pentru elevii cu dizabilităţi și de a-i integra în clase „normale”?

Exact. Cercetările ne-au arătat și continuă să ne arate că elevii cu nevoi speciale care urmează cursurile într-o clasă obișnuită fac progrese mai mari în ce privește socializarea și schimbările comportamentale și au rezultate comparabile cu ceilalţi în plan şcolar. Dacă îi luăm și îi trimitem într-o clasă specială, ei învaţă să interacţioneze cu alte persoane cu alte nevoi speciale. Învaţă comportamentele lor, dar nu învaţă nimic care să-i pregătească pentru lumea reală. Și elevii „normali” au de câștigat. Învaţă să-i accepte pe cei care sunt diferiţi de ei. Manifestă mai multă compasiune și devin mai competenţi. E important și să știi cum să te porţi.

Nu e suficient să fii milos. E necesar și să fii informat.

Performanţele lor școlare cresc și ele. Explicaţia este că ei le predau colegilor lor ceea ce ei știu deja. Când le predau colegilor, informaţiile sunt actualizate cu ușurinţă.

Aţi avut un rol-cheie în adoptarea acestui concept de către sistemul educaţional adventist.

Am făcut parte dintr-o comisie de 13 persoane care a lucrat doi ani și a conceput un program de incluziune. Îl puteţi găsi pe internet sau în multe alte locuri. În același timp, acest tip de educaţie se răspândește tot mai mult în Statele Unite. Școlile publice au început să fie interesate de educaţia incluzivă nu pentru că e cea mai bună metodă, nici pentru că așa e creștinește. Iisus ne învaţă să-i includem pe toţi și să-i acceptăm pe toţi. El n-a exclus pe nimeni de la educaţia Sa creștină. Dar motivaţia autorităţilor este banul. Educaţia specială este foarte scumpă în Statele Unite. Educatorii speciali sunt tot mai greu de găsit, deoarece sarcina lor este foarte dificilă. Mulţi sunt epuizaţi și renunţă.

Eu nu lucrez în educaţie, dar am impresia că școlile publice moderne au fost gândite ca o bandă de asamblare. Poate am folosit o expresie cam dură. Parcă ar avea de-a face cu componente standardizate care trebuie să fie asamblate într-o manieră standardizată. Produsul final trebuie să fie standardizat.

Aveţi perfectă dreptate. Școlile au luat fiinţă în era industrializării. Aţi exprimat foarte bine care a fost ideea. Au fost adoptate proceduri specifice industrializării. Luăm elementele astea și obţinem un anumit produs final. Cam așa a fost sistemul de învăţământ foarte multă vreme. A fost o mare luptă ca sistemul educaţional să accepte o schimbare. Este contra curentului. Iisus a făcut același lucru.

Poate că unii dintre cei care ne urmăresc au copii cu dizabilităţi. Din experienţa dumneavoastră – aţi fost șocată, îndurerată, treptat aţi acceptat realitatea și aţi găsit resurse –, aţi vrea să vă adresaţi părinţilor cu copii cu deficienţe?

Nu m-am gândit la această oportunitate. Aș avea multe să le spun. În primul rând, iubiţi-L pe Dumnezeu. Având dragostea lui Dumnezeu, puteţi face orice. Absolut orice.

Acesta trebuie să fie numărul unu pentru toată viaţa. Dacă ai o relaţie cu Dumnezeu, poţi trăi mai ușor cu un copil cu dizabilităţi.

În al doilea rând, iubiţi-vă copilul indiferent de situaţie. Copiii sunt copii. Unii copii pe care îi numim „normali” nu sunt niciodată normali. Nu prea știm sigur ce înseamnă „normal”. Fie că aveţi un copil cu dizabilităţi, fie un copil dotat sau un copil cu probleme de comportament, trebuie să-l iubiţi necondiţionat. S-ar putea să nu vă placă ceea ce face uneori și trebuie să învăţaţi diferenţa dintre cine este și ceea ce face. Însă trebuie să-l iubiţi tot timpul așa cum este. Dumnezeu vă va da puterea să faceţi acest lucru. Eu am învăţat că trebuie să mă educ mai bine. Eu aveam nevoie să înţeleg cine era acea mogâldeaţă. Era foarte diferit de orice alt copil pe care îl știusem.

E important să studiem. E bine să aveţi un prieten, un grup de prieteni și o carte din care să citiţi. Dacă aveţi prieteni care s-au confruntat cu aceeași problemă, dacă citiţi despre astfel de experienţe, vă va fi mai ușor, pentru că veţi constata că nu sunteţi singurii în așa situaţie.

Eu m-am simţit foarte singură în primii șase ani din viaţa fiului meu. Credeam că niciun cunoscut nu mă înţelege. Ne acceptau pe mine și pe fiul meu, dar erau foarte distanţi. Nu ne înţelegeau și nu puteam apela la ajutorul lor. E bine să găsiţi pe cineva.

Vă recomand să studiaţi despre dizabilitatea pe care o are copilul. În felul acesta, veţi putea să-l ajutaţi pe copil când e acasă. Dacă aveţi un copil într-o școală specială, discutaţi cu educatorul, cum lucrează cu el, care este evoluţia copilului, ce puteţi lucra acasă cu el.

Îi înţeleg foarte bine pe părinţi. E o aventură minunată să crești un copil cu dizabilităţi.

Viaţa mea s-a schimbat total. Privind în urmă, după 36 de ani, nu mi-aș dori să fi fost altfel. Fac exact ceea ce ar trebui să fac, sunt exact unde ar trebui să fiu. Pot spune același lucru și despre Seth. Totul se datorează lui Dumnezeu, care m-a iubit în momentele dificile, care m-a ajutat să urmez nişte studii şi să învăţ. Eu încerc să fac același lucru pentru Seth. Povestea vieţii mele este una fericită. Dacă m-aţi fi întrebat acum 25-30 de ani, aș fi avut o altă părere.

Timpul schimbă perspectiva.

Cu siguranţă. La fel face și dragostea.

Mi-aţi trezit interesul. Poate într-o zi o să merg în Tennessee, la Southern Adventist University, ca să-l intervievez pe Seth și să aud și versiunea lui.

Ar fi extraordinar.

Să schimbăm puţin direcţia. Când ne-aţi povestit drumul dumneavoastră în viaţă, aţi spus că v-aţi simţit foarte singură pentru o vreme. Adevărul este că nu știm cum să ne purtăm cu părinţii care au astfel de probleme. Ne-ar plăcea să facem ceva pentru ei. Însă ne simţim neputincioși. Ce ar trebui să facem?

E o întrebare excelentă. În primul rând, trebuie să încurajăm aceste familii. Putem întâlni astfel de persoane la biserică, probabil ascunse într-un colţ. E bine să le salutăm și să le arătăm iubire în biserică, deşi poate că au un copil care aleargă de nebun sau zace absent într-un scaun cu rotile. În primul rând, trebuie să-i iubim. Să-i invităm și la noi acasă. Trebuie să fim conștienţi că se vor petrece niște schimbări în familia noastră pe care nu le-am mai trăit. Însă trebuie să ne apropiem de astfel de familii, care se simt foarte izolate. Trebuie să le facem să se simtă ca acasă. Când le invităm la noi, trebuie să o facem de mai multe ori. Eu refuzam primele patru-cinci invitaţii. Trebuie să le fim alături, să discutăm cu ele, să le întrebăm despre copilul lor, să aflăm ce dizabilitate are. E bine să ne documentăm și să aflăm mai multe lucruri ca să le împărtășim familiei. Regula de bază este împrietenirea.

Vom avea prieteni diferiţi de toţi ceilalţi. În primul rând, ei sunt oameni. Copiii cu dizabilităţi sunt în primul rând copii. Dizabilitatea nu eclipsează faptul că sunt copii. Îi apreciam pe cei care veneau și mă întrebau despre Seth. Dacă sunteţi la un eveniment social unde participă și o familie cu un copil cu dizabilităţi, fiţi prietenoși așa cum aţi fi cu oricine altcineva. Faceţi cunoștinţă, prezentaţi-vă, întrebaţi-i despre întreaga lor familie, despre viaţa lor – așa cum faceţi dumneavoastră cu mine chiar acum.

Oamenii se simt bine să vorbească, le face bine să se audă spunând ceea ce gândesc și simt. Mai întâi trebuie să capete încredere ca să-și exprime sentimentele. Lucrul acesta necesită timp. Trebuie să îi iubim și să recunoaștem că sunt oameni, mai presus de orice.

Vă mulţumesc foarte mult!