Oricât de dramatică ar fi prăbușirea unei vieţi, dragostea lui Dumnezeu o poate vindeca – acesta a fost mesajul simplu și frapant cu care o comunitate creștină a întâmpinat valul de infracţionalitate din cel mai violent cartier al orașului.

Reintegrarea în societate a persoanelor cu antecedente penale e un proces anevoios, care poate fi scurtcircuitat în multe dintre etapele sale. După ce poarta închisorii s-a închis, iar fostul deţinut respiră aerul îmbătător al libertăţii, confruntarea cu viaţa reală – care și-a modificat între timp contururile – se poate dovedi destul de tăioasă.

În prima noapte de după eliberare, Cornel, un bărbat de 30 de ani, a dormit afară, lângă Centrul de plasament temporar pentru copiii orfani „Vatra”, din Chișinău. Era foarte frig și lapoviţă. Cornel se întorsese la singura casă pe care o știa, doar că nimeni nu l-a primit înăuntru – era vineri seara, iar administratorii centrului erau plecaţi. Tamara Pisarenco, managerul instituţiei, care l-a găzduit două luni după eliberare, se teme că bărbatul va alege din nou calea infracţiunii, așa cum fac mulţi alţii în situaţia sa: „Acolo (în penitenciar – n.r.), cel puţin mănâncă şi nu-l plouă.”[1]

Vance Webster, eliberat din închisoare la 42 de ani, are deja trei ani de când își caută un loc de muncă. A fost închis de la 16 ani pentru tâlhărie și omor, infracţiuni spre care l-a împins banda în care a devenit membru în adolescenţă. După eliberare, Vance a participat la peste 80 de interviuri pentru angajare și a fost angajat doar șapte luni, până când s-a aflat că nu bifase în cererea de angajare caseta care îi cerea să precizeze dacă a comis o infracţiune în ultimii șapte ani. Cu speranţa de a-și reface viaţa aproape pierdută, probabil că Vance s-ar fi lăsat ademenit din nou de trecutul său infracţional dacă nu ar fi găsit la timp o mână întinsă[2].

Navigând printre turbulenţe

Dintre cei peste 40.000 de deţinuţi britanici care au sentinţe sub doi ani, 60% recidivează după primul an de libertate[3]. Rata reîncarcerării este ridicată și în SUA: cinci din șase deţinuţi eliberaţi au fost arestaţi cel puţin o dată în primii nouă ani de la eliberare[4].

Chiar dacă România „joacă în liga mică la capitolul infracţionalitate în Europa”[5] (locul 10 în UE la infracţiunea de omor, iar rata infracţiunii de vătămare corporală este cea mai mică din UE), nu stăm bine la capitolul recidivă infracţională. Cu un procent de recidivă de cel puţin 60%[6], măsurile eficiente de reinserţie socială a celor eliberaţi din penitenciar se lasă încă așteptate.

Optimismul este un element-cheie care determină alegerile foștilor deţinuţi, iar prima lună în libertate este una foarte importantă, în care „se așază fundaţia pentru întregul lor parcurs de liberare”[7].

Nimic nu este simplu în primele luni, spune sociologul Andra Istrate, subliniind că fostul deţinut trece printr-o perioadă de acomodare, în care se reînvaţă treptat cu elementele vieţii din libertate, cu sunetele, cu spaţiile largi, cu activităţile simple, precum mersul cu autobuzul. Dacă are o familie, aceasta va prelua întreaga responsabilitate care vine odată cu eliberarea, pentru că statul nu se mai implică în viaţa foștilor deţinuţi. Un loc de muncă reprezintă unul dintre factorii majori care duc la diminuarea recidivei[8]. Dacă în trei luni de la eliberare nu își poate asigura o stabilitate financiară, fostul deţinut este „pierdut” înapoi în hăţișul vieţii infracţionale[9].

După ce ies din închisoare, „mulţi sunt de o vulnerabilitate aproape infantilă”[10]. Profesorul Ioan Durnescu e de părere că ne-am axat prea mult pe o întrebare căreia nu-i știm nici acum răspunsurile – De ce comit oamenii infracţiuni? –, când întrebarea mai bună este: De ce renunţă oamenii la cariera infracţională?. Răspunsul pe care îl dă profesorul este că infractorii renunţă la activităţile ilegale atunci când obţin ceva bun în viaţa lor, ceva destul de valoros încât asumarea riscului de a fi reîncarceraţi să nu mai constituie o opţiune. Au ce oferi bisericile sau organizaţiile creștine astfel încât implicarea lor să contribuie la reintegrarea cu succes în societate a foștilor deţinuţi?

Prima și a doua șansă

„Nu salvez oamenii. Dumnezeu îi salvează. Dar le pot arăta direcţia corectă. Pot să le spun: «Există o ușă. Cred că, dacă ai trece prin ea, ai fi mai fericit decât ești»”[11], spune preotul Gregory Boyle, omul care a schimbat destinul multor mii de foști deţinuţi sau tineri cu risc infracţional sporit.

Încă de la primul proiect în care s-a implicat – deschiderea unei școli –, preotul Boyle a simţit că atitudinea comunităţii pe care o păstorește începe să se schimbe: oamenii și-au reevaluat atitudinea ermetică, renunţând să mai traseze graniţe între „cei buni” și „cei răi” și întrebându-se mai degrabă ce ar face Iisus pentru aceste categorii vulnerabile[12].

Așa a pus Boyle bazele viitoarei organizaţii, care avea să devină refugiul în care „oamenii nu au parte doar de a doua șansă, ci se pot bucura de prima lor șansă”[13].

În 1992, Gregory Boyle a fondat Homeboys Industries, un program destinat cu precădere tinerilor – celor recent eliberaţi din închisoare și foștilor membri ai bandelor de stradă. Programul a fost posibil datorită implicării comunităţii de creștini din parohia catolică Dolores Mission Church, din cartierul hispanic Boyle Heights, unul dintre cele mai violente din Los Angeles.

Homeboys Industries a devenit cel mai amplu program de acest gen din SUA, scopul acestuia fiind de a crea o alternativă pozitivă la ideea reeducării infractorilor în regimul carceral din SUA. Anual, aproximativ 12.000 de persoane beneficiază aici de o gamă largă de servicii, de la îndepărtarea tatuajelor, terapie și consiliere, inclusiv juridică, la cursuri de formare profesională, programe de renunţare la droguri și cursuri de parenting. Centrul are patru terapeuţi angajaţi și primește ajutor voluntar de la alţi 47 (dintre care doi psihiatri).

Succesul programului este demonstrat de lista de așteptare a potenţialilor beneficiari, care arată că șirul celor ce solicită ajutor depășește cu mult oferta. Programul durează 18 luni și combină educaţia, consilierea și munca, oferindu-le celor înscriși posibilitatea de a-și asigura un loc de muncă, adesea primul din viaţa lor. Organizaţia administrează mai multe afaceri cu baze sociale, oferind sute de locuri de muncă sub mottoul: „Nimic nu oprește un glonţ mai bine decât un job.”[14]

De la lansarea, în 2014, a programului, campusul Homeboy Industries din Los Angeles a fost vizitat de peste 400 de organizaţii din întreaga lume, care vin să înveţe cum să rupă ciclul recidivei, să abordeze în mod eficient consecinţele colaterale ale încarcerării și cum să mobilizeze oamenii să lupte pentru dreptate socială[15].

Deși a ajutat zeci de mii de oameni, fondatorul Homeboy Industries știe că efortul său este doar o picătură într-un ocean: în Los Angeles există 1.100 de bande, cu 120.000 de membri, iar în California, rata recidivei infracţionale este de 70%. Tocmai de aceea Homeboy Industries reprezintă simultan un ajutor concret, dar și un simbol, spune Boyle, explicând că, în toţi acești ani în care a funcţionat, în ciuda unor crize financiare intimidante, organizaţia a fost un semn de întrebare adresat orașului: Ce-ar fi dacă am investi în recuperarea infractorilor, mai degrabă decât în sancţionarea lor?[16].

O filosofie a schimbării

„Bunătatea este singura forţă care există”[17] – iată crezul preotului Boyle, care este convins că a primit chemarea de a-i ajuta pe cei ce nu mai pot găsi pe cont propriu drumul spre lumină.

Iar crezul său este completat de încă un principiu: „Un fost membru al unei bande care își găsește un loc de muncă poate recidiva sau nu. Unul care este educat poate recidiva sau nu. Dar am ajuns la concluzia de nezdruncinat că o persoană vindecată nu se mai întoarce niciodată în închisoare.”[18]

Pentru Inez Calcido, drumul spre vindecare s-a creionat odată cu prima întrebare caldă ce i s-a adresat după ce a călcat pragul Homeboy Industries: Cu ce te pot ajuta?. Inez, care a comis primul ei jaf armat împreună cu mama și a gustat violenţa din primii ei ani de viaţă, abia așteaptă să-i întrebe același lucru pe cei care vor căuta ajutor la organizaţia unde va lucra, după finalizarea studiilor, ca psiholog.

Miguel Lugo a trecut prin toate închisorile cunoscute ale Californiei, fără vreo speranţă de reabilitare. Homeboy Industries a fost pentru el ușa de ieșire dintr-o lume a violenţei. O lume în care nu te pregătești pentru viitor, pentru că ţi se spune că nu ai unul, spune Miguel, care acum este proprietarul unei case și tată dedicat celor șase copii ai săi.

Gregory Boyle nu pare surprins de aceste rezultate, pentru că a verificat de-a lungul timpului ingredientele reabilitării celor mai ruinate vieţi: un mediu nou, o comunitate unită și, mai ales, „bunătatea extravagantă” cu care sunt înconjuraţi cei care exersează, poticnindu-se uneori, primii lor pași spre normalitate.

Inegalitatea, devianţa și lipsa sunt atât de impregnate în ţesătura societăţii moderne, încât par imposibil de decupat vreodată de acolo. Însă o lume mai bună nu se construiește doar din gesturi eroice, ci din cărămizile pe care le așezăm zilnic la fundaţia ei. Iar în tot acest demers, care uneori întârzie să-și arate succesul, bunătatea rămâne cel mai puternic, mai puţin costisitor și mai subevaluat agent al schimbării umane. Cel puţin până când un urmaș al lui Hristos îi redescoperă forţa, făcând-o să reverbereze dincolo de graniţele propriei vieţi.