În teoria haosului există ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „efectul fluturelui” – un eveniment aparent insignifiant declanşează o serie de alte evenimente care mai târziu capătă o importanţă majoră. Efectul fluturelui a fost folosit şi în afara domeniului ştiinţific ca metaforă pentru lucruri mici care au impact considerabil. În ceea ce priveşte bunătatea, puţine lucruri ar putea să demonstreze efectul fluturelui mai bine ca povestea lui Chris Mburu şi a Hildei Back.

Chris s-a născut în Kenya rurală a anilor ’60. Locuia într–o casă de pământ, fără electricitate sau apă curentă, pe care locatarii o susţineau deseori cu lemne din interior pentru a nu se dărâma peste ei. Părinţii lui nu–şi permiteau să–i cumpere rechizite sau îmbrăcăminte, aşa că nu aveau cum să–l trimită la şcoala gimnazială. Deşi inteligenţa lui era evidentă, viitorul îi părea rezervat muncii la câmp.

Avea mai puţin de 10 ani când o bursă pentru şcolarizare i–a schimbat traiectoria. Banii pe care îi primea lunar au fost folosiţi pentru a–şi cumpăra încălţăminte, îmbrăcăminte corespunzătoare şi rechizite. Lui Chris i–a plăcut extrem de mult la şcoală şi se descurca excelent. Bursa i–a permis să meargă la liceu şi mai apoi să ajungă bursier la facultate în capitala Nairobi.

Rezultatele academice de excepţie i–au adus o bursă Fullbright în SUA, la Universitatea Harvard. Atunci când a terminat Facultatea de Drept şi a devenit avocat pentru drepturile omului, a simţit nevoia de a-i arăta recunoştinţă celei care făcuse totul posibil pentru el. Tot ce ştia era că banii i–au venit de–a lungul timpului de la o doamnă din Suedia. Corespondase de câteva ori în trecut cu ea prin intermediul fundaţiei, dar pierduse orice legătură.

Aşa că a început să o caute insistent pentru a–i povesti cât de mult i–a schimbat ea viaţa. L-a contactat pe ambasadorul Suediei în Kenya şi l-a rugat să–l ajute în demersul lui. Acesta a rugat fundaţia să caute detaliile despre binefăcătoarea lui, căreia i s-a aflat atunci numele – Hilde Back. La scurt timp, Chris a decis să pună acest nume fundaţiei prin care intenţiona să ajute copii kenyeni în acelaşi mod în care Hilde îl ajutase pe el, după care a mers în Suedia să o cunoască. Ceea ce avea să întâlnească nu se potrivea însă deloc imaginii pe care şi–o crease el despre doamna Hilde.

„Când am cunoscut-o, am fost uimit de simplitatea ei. Am presupus mereu că era o doamnă bogată care căuta mijloace prin care să-şi cheltuiască banii. S-a dovedit a fi o persoană normală cu o viaţă obişnuită şi m-a şocat că ea nu îşi dădea seama că a făcut ceva important. Nu se vedea deloc o eroină, dar ea este ideea mea de bunică a lumii”[1], povesteşte Chris.

Doamna Hilde era o bătrânică simplă de peste 80 de ani, dintr–un mic orăşel din Suedia, care locuia singură de la 35 de ani. Fusese educatoare şi, din venitul ei, putea să doneze echivalentul a 15 dolari, aşa că i–a trimis lună de lună, ani de–a rândul, către fundaţia care se îngrijea de viitorul lui Chris. Ştia că nu putea să ajute mai mult, dar a fost consecventă în ajutorul acesta mic.

Pentru a–i arăta recunoştinţă până la capăt şi pentru a o ajuta să îşi dea seama cât de mult a contat pentru el, Chris a aranjat o călătorie către satul lui natal. Doamna Hilde a fost întâmpinată cu entuziasm de întregul sat şi a primit distincţia de bătrân onorabil al satului. În vechea filmare care s-a păstrat, doamna Hilde este vizibil emoţionată de primire şi de recunoştinţa lui Chris. Cei doi au rămas prieteni, iar Chris a vizitat–o deseori în următorii ani.

Povestea celor doi a ajuns la urechile unei regizoare de film, Jennifer Arnold, care a decis că are potenţialul de a motiva cât mai mulţi oameni să facă gesturi similare. Discutând cu doamna Hilde, a descoperit un amănunt pe care aceasta nu îl împărtăşise nimănui, nici măcar lui Chris. Modul în care lucrurile se completau a fost o revelaţie incredibilă pentru ea, aşa că i-a cerut permisiunea să introducă respectivele elemente în documentar.

Doamna Hilde nu era suedeză la origine, ci evreică. Familia ei fusese ajutată cu bani de un străin să scape din Germania nazistă, dar la graniţă doar ea a primit azil, pentru că era minoră. S-au despărţit în speranţa că se vor revedea, dar acest lucru nu s–a mai întâmplat. Părinţii ei au murit în lagăre de concentrare.

„Cred că este foarte important să ne pese de oamenii din alte culturi. Am fost cândva ajutată să scap de nazişti şi să fug în Suedia şi acesta este un lucru care lasă urme. Pe mine m–a influenţat foarte mult.”[2]

Activitatea pe care Chris o desfășura în acel moment ca avocat pentru drepturile omului la Organizaţia Naţiunilor Unite închidea cercul. Scopul lui era să cerceteze şi să prevină crimele în masă din diferite zone ale lumii. Datorită lui, mai mulţi oameni în aceeaşi situaţie cu a lui Hilde, în urmă cu peste 70 de ani, erau protejaţi sau ajutaţi. „Simt că este ceva care se ţese din două bucăţi în una. Sunt o persoană religioasă, cred într–un mare protector.”

Efectul activităţii lui din prezent rămâne în mare parte necunoscut ca impact în vieţile celor ajutaţi şi va fi descoperit poate peste câteva zeci de ani. Ce se ştie de acum este impactul pe care Chris îl are asupra copiilor din Kenya. Sute de copii sunt ajutaţi de Fundaţia „Hilde Back”, ce a căpătat notorietate prin filmul documentar A small act. Unul dintre elevii din documentar este acum student în SUA şi intenţionează să devină editor de film. Dacă va reuşi, nici efortul lui Jennifer de a aduce povestea la suprafaţă nu rămâne nerăsplătit.

Din Germania în Suedia, din Suedia în Kenya, din Kenya în SUA, din SUA în întreaga lume, povestea se leagă în mod neaşteptat pe parcursul a peste 80 de ani şi este departe de final. „Mulţi oameni cred că schimbarea lumii cere un act mare de tot. Dar, în realitate, lumea se schimbă printr–o multitudine de fapte mici.”[3]

Andreea Irimia este profesoară de informatică și educaţie tehnologică.