Încă de mici suntem îndemnaţi să nu ne dăm bătuţi, să mergem mai departe și să ne „urmăm calea”; de pe băncile școlii ni se inoculează ideea că renunţarea este personajul negativ, sinonim cu eșecul, o dovadă a lașităţii sau a incapacităţii de a ne duce la bun sfârșit misiunea.
În viziunea majorităţii, cine renunţă se declară învins. În viaţă sunt totuși drumuri pe care pornim neinspiraţi, proiecte ce devin incompatibile cu așteptările iniţiale, obiective faţă de care ne pierdem interesul, oameni care se distanţează cu sau fără voia noastră. Sunt situaţii când „a ne da bătuţi” depășește înţelesul clasic de a fi pierzători.
Există o înţelepciune în retragerea onorabilă din împrejurările care nu ne mai ajută să creștem și să fim fericiţi. Eclesiastul spune că fiecare lucru își are vremea lui: păstrarea își are vremea ei și lepădarea își are vremea ei.
Astfel, uneori chiar și renunţarea (la locuri, scopuri, roluri sau relaţii) este alternativa sănătoasă, și nu inamicul numărul unu al perseverenţei. Alteori însă este mai simplu pentru cineva să se complacă într-o anume situaţie și să rămână pasiv în faţa schimbării, sub pretextul că nu vrea să abandoneze o luptă deja începută.
Decizia de a nu lua nicio decizie
Motivele care duc la ideea că „merge și așa” variază de la teamă, orgoliu și comoditate până la nevoia de conformism, lipsa viziunii sau lipsa resurselor necesare pentru a bate în retragere, atunci când retragerea ne salvează.
Dar decizia de a nu lua nicio decizie nu garantează succesul. Dacă nu abandonăm cursa la jumătatea unui drum plasat sub semnul întrebării nu înseamnă neapărat că vom ajunge departe.
Deseori, renunţarea, și nu persistenţa, ne rezervă cele mai plăcute surprize. Cum știm că a venit sau nu vremea ei?
Testul sentimentelor și frica de eșec
Deși sentimentele sunt schimbătoare, iar emoţiile ne mai joacă și feste, starea de spirit nu poate fi ignorată în momentul luării unei decizii. Știm sigur că o hotărâre care ne răpește pacea și ne condamnă la nopţi întregi de somn agitat nu are cum să fie cea potrivită.
În același timp, știm că o decizie bună nu ne obligă să trăim cu o piatră pe inimă, blamându-i pe alţii pentru povara purtată.
Când vine vorba de alegeri, responsabilii suntem noi. Să nu lăsăm, deci, împrejurările sau obișnuinţa să ne saboteze parcursul, doar pentru că am pornit pe un drum și vrem să-i respectăm cu obstinaţie traseul; doar pentru că ne-am pregătit pentru o meserie și vrem să o practicăm până la capăt sau pentru că am investit într-un proiect și îl vrem, cu orice preţ, transformat în realitate.
Într-un articol din 2013 publicat pe platforma medium.com, autorul Stef Lewandowski, specialist în IT și antreprenor, povestește despre perioada în care conducea o mică afacere. În acele vremuri, simplul fapt de a relata altora chestiuni legate de muncă îl făcea să fie stresat și nervos, ceea ce nu se întâmpla când vorbea despre activităţile din timpul liber sau despre alte aspecte private. Dimpotrivă, atunci era vesel, entuziast și prietenos.
Un indicator simplu care îţi transmite că a venit timpul să pui punct unui lucru este legat de conștientizarea simţămintelor care te încearcă atunci când vorbești despre el, precizează Lewandowski.
Mai presus de emoţii și de sentimente
Pe de altă parte, nu ne putem ghida doar după sentimente. Nu este suficient ca un lucru să ne facă plăcere, pentru a-l accepta, și să ne displacă, pentru a-l respinge; importante sunt și principiile, acele pietre de încercare destul de nepopulare astăzi, când suntem conduși mai mult de scopuri pragmatice decât de motivaţii etice.
În faţa unei alegeri, sistemul de valori ne ajută să definim opţiunile și să cântărim argumentele, ne avertizează dacă este sau nu cazul să facem un mare pas în spate.
Spre exemplu, dacă punem preţ pe iertare, vom fi dispuși să acordăm o șansă în plus omului care ne-a greșit, chiar dacă sentimentele ne transmit opusul. Dacă apreciem corectitudinea, vom sancţiona derapajele unor acţiuni și comportamente incorecte, chiar dacă vehemenţa ne costă unele beneficii. Dacă ţinem la convingerile noastre, ne vom retrage atunci când nu le mai putem exprima în mod liber, chiar dacă asta înseamnă schimbarea definitivă a macazului.
Maleabilitatea deciziilor morale
La modul ideal, valorile ar trebui să ne modeleze zilnic deciziile, oferindu-ne suficiente indicii pentru a ști când, cum și unde să punem punct situaţiilor deficitare din punct de vedere moral, și nu numai.
Nu doar relativismul sistemului de valori favorizează mersul din inerţie, ci și absenţa unui plan B, sentimentul că suntem blocaţi pe un drum fără întoarcere.
Un studiu publicat în 2019 conchide însă că oamenii își ajustează credinţele și, implicit, comportamentul în funcţie de obiectivele urmărite. Altfel spus, ne adaptăm valorile la context, și nu invers, iar această practică crește tendinţa de a ne complăcea într-o situaţie care nu este neapărat benefică pe termen lung.
Nu doar relativismul sistemului de valori favorizează mersul din inerţie, ci și absenţa unui plan B, sentimentul că suntem blocaţi pe un drum fără întoarcere.
Din fericire, lipsa unei perspective nu înseamnă și lipsa altor opţiuni. Pentru că, în timp ce noi ne lovim de un zid, în jurul nostru se petrece viaţa, cu posibilităţile ei multiple. Contemplarea zidului ne îngustează perspectiva, dar detașarea de situaţie ne ajută să găsim soluţii.
Strategia „totul sau nimic”, ca răspuns la frica de eșec
De câte ori nu se întâmplă să avansăm în virtutea principiului bulgărelui de zăpadă? Să mergem încolonaţi, după cum se și spune, „cu turma”? Pornim cu pași timizi într-o direcţie și apoi ne lăsăm purtaţi de val. Lăsăm automatismele să creioneze viitorul, în vreme ce oportunităţile ne fac cu mâna din mers.
O modalitate de a evita pierderea oportunităţilor este să nu ne limităm la un singur plan, să nu punem toate ouăle în același coș, cum zic americanii. Strategia „totul sau nimic” îi lasă adesea falimentari pe cei ce o folosesc.
Uneori, confortul gândului de a avea o plasă de siguranţă slăbește motivaţia și interesul faţă de planul A.
Pe de altă parte, nici relaxarea dată de existenţa variantelor de compromis nu este întotdeauna de bun augur. Conform unui studiu întreprins la Universitatea din Wisconsin, campusul Madison, persoanele care își fac planuri de rezervă depun mai puţine eforturi pentru atingerea ţelurilor principale decât cei setaţi pe o aspiraţie fundamentală (absolvirea facultăţii, promovarea la locul de muncă, dezvoltarea personală ș.a.m.d.).
Uneori, confortul gândului de a avea o plasă de siguranţă slăbește motivaţia și interesul faţă de planul A.
„Planurile de rezervă au, cu siguranţă, avantaje importante”, afirmă Jihae Shin, coordonatoarea studiului anterior menţionat. „Unul dintre ele este confortul psihic. Oamenii spun: «Chiar dacă dau greș, o să fiu în regulă, pentru că am varianta X sau Y la dispoziţie.» În plus, planurile de rezervă reduc incertitudinea situaţiei. Un alt avantaj este că, dacă eșuezi, nu trebuie să te gândești la eșec; poţi implementa rapid planul de rezervă. Cu toate acestea, costurile realizării planurilor de rezervă nu au fost examinate anterior și credem că atât recunoașterea lor, cât și recunoașterea beneficiilor pot duce la luarea unor decizii mai bine informate.”
Dorinţele imposibile și renunţarea
Pe lângă valori, sentimente și apariţia unor oportunităţi preferabile, în cumpănirea traiectoriei noastre trebuie să ţinem cont și de șansele de reușită, acceptând faptul că renunţarea devine legitimă în momentul în care posibilitatea de a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus tinde spre zero.
„Prin respingerea unui obiectiv de neatins, o persoană poate evita eșecurile repetate și consecinţele negative avute asupra minţii și trupului”, notează Wrosch și Miller în jurnalul Asociaţiei pentru Știinţe Psihologice.
Un studiu din 2001 arată că femeile trecute de 40 de ani care au renunţat la dorinţa de a avea copii, în urma multor încercări eșuate, sunt mai puţin expuse riscului de a face depresie decât femeile din aceeași categorie de vârstă care experimentează o situaţie identică, dar continuă să își urmărească insistent scopul.
Așa-numitul goal disengagement este util și adaptativ, spun specialiștii, căci ne ajută să reinvestim energia, concentrarea și străduinţele în contul unor obiective realiste, posibil de atins.
Pericol de cădere. „Reconfigurarea traseului”
Renunţarea devine ispititoare și atunci când – după ce atingem un ţel important – înţelegem că menţinerea noii situaţii necesită sacrificii, compromisuri sau eforturi pe care nu suntem dispuși să le facem ori atunci când ne pierdem interesul pentru realizarea unui obiectiv, ceea ce se întâmplă când muncim, de pildă, pentru a ocupa o funcţie de conducere, dar conștientizăm ulterior că presiunea ar fi uriașă, sau când visăm să ne mutăm pe un alt continent, dar legăturile de familie se dovedesc a fi mai puternice etc.
Într-o astfel de împrejurare, nu este nimic greșit a spune „Stop!”.
Într-o astfel de împrejurare, nu este nimic greșit a spune „Stop!”. Flexibilitatea reprezintă unul dintre mecanismele care ne ţin antrenaţi într-un proces continuu de adaptare la provocările vieţii și ne permit să luăm decizii echilibrate.
Întrebări și răspunsuri potrivite
Când vrem să reconfigurăm traseul, trebuie să luăm în calcul ceea ce ne face nouă bine, dar și ceea ce le face bine oamenilor apropiaţi, celor cu care ne aflăm într-o relaţie de interdependenţă. Spre exemplu, sunt mame care consideră ca a rămâne într-o relaţie toxică, poate chiar abuzivă, este un preţ corect de plătit pentru ca cei mici să aibă un tată. Copiii, în acest caz, sunt victime colaterale ale deciziei de a nu renunţa la un angajament șubred, cu o palidă aparenţă de normalitate.
Indiferent de contextul în care ne aflăm, hotărârea de a ne opri din drum și a o lua de la capăt nu este simplă deloc. Pentru a ne fi mai ușor să ajungem la un răspuns edificator, putem începe prin a ne adresa câteva întrebări, printre care:
- Ce ne dorim cu adevărat să se întâmple?
- Care sunt opţiunile pe care ne putem baza?
- Care sunt resursele cu ajutorul cărora putem construi?
- Care sunt limitele de care trebuie să ţinem cont?
- Ce riscuri suntem dispuși să ne asumăm?
- Cum ne afectează decizia finală (pe noi și pe cei din jurul nostru)?
- Ce ne sfătuiesc persoanele care ne cunosc cel mai bine?
- Cum putem evita apariţia regretelor?
Tot în Eclesiastul citim că „mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui”.
Uneori, sfârșitul, chiar dacă nu se întâmplă după cum l-am anticipat, este portiţa salvatoare care ne descoperă un drum alternativ (altfel intangibil, neglijat sau desconsiderat); ne descoperă o cale nouă pentru ziua de mâine. Din acest punct de vedere putem spune că renunţarea nu este pierdere, ci câștig.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
