O viaţă împlinită e construită pe temelia credinţei și a dorinţei de a imita caracterul lui Dumnezeu, într-o lume conceptualizată în jurul adevărului.
Căldura de aproape 40 de grade ne storsese de puteri. Cu respiraţia înceată, nici nu ne mai mișcam, nici nu mai priveam către alţii. În liniștea din jurul mormântului, am auzit câteva cuvinte: „A trăit o viaţă împlinită.“
În acea toridă domolire chiar și a dorinţei de a gândi, afirmaţia a trecut probabil neobservată. În fond, era doar unul dintre instantaneele generoase din iconoteca procesiunii de înhumare.
„A trăit o viaţă împlinită.“
Câţiva ani mai târziu, stăteam la o masă rotundă cu colegii de liceu care răspunseseră invitaţiei de a ne revedea după două decenii de la absolvire. Dintre toate perioadele vieţii mele, liceul s-a metamorfozat într-unul dintre cele mai populate și mai vii albume cu amintiri. De aceea nu mi-era greu să întorc ultima pagină cunoscută și să le privesc chipurile, prin comparaţie.
Nu știu de ce – și nici nu am încercat să aflu –, dar unul dintre noi era reprezentat de fratele său. A vorbit ultimul: „S-a realizat…“, au fost cuvintele în care am simţit că aduna esenţa mesajului despre fratele său.
„A reușit“, „o duce bine“, „a făcut ceva în viaţă“ sunt recunoașterile lapidare capabile să instaleze tihna în sufletele noastre – niște peceţi cu valoare simbolică pe care sperăm să le căpătăm pe dosarul sumar pe care ni-l întocmesc arhivarii de ocazie. Chiar și atunci când în interior ne percepem sufletul mai degrabă ca pe o casă părintească părăsită și invadată de pir, care trăiește doar în lumina visului asociat cu ea.
Acesta este doar un indiciu în plus că tezaurizăm orice sprijin pentru visul care nu se dă bătut: că viaţa noastră va lega până la final toate zalele unei istorii care se cere repovestită și este ascultată cu nesaţ. Dar ce presupune o asemenea poveste? Cum ar trebui ea scrisă? Acestea sunt întrebările despre care mulţi simţim că nu-și găsesc niciodată răspunsul final.
Unul dintre motivele pentru care se întâmplă așa este că idealul „vieţii împlinite“ evocă în noi atmosfere la fel de diverse precum amintirile sau proiecţiile imaginaţiei noastre.
Conceptul de viaţă împlinită este transpus într-o mulţime de tablouri diferite, nu rareori antagonice. Pentru unii, el presupune succes sau bani, pentru alţii – o familie stabilă și fericită, pentru unii înseamnă libertate, autonomie și spirit boem, pentru alţii – austeritate și izolare, până la monasticism.
Unii preferă culorile pastelate și armonioase, alţii le caută pe cele aprinse și contrastante. În ceea ce mă privește, dacă nu am timp să mut tot mormanul de pietre, întotdeauna încerc să mut măcar o piatră în plus faţă de cât simt că pot – acesta este probabil unul dintre motivele pentru care de multe ori m-am surprins gândindu-mă la cum aș putea aduce împreună standarde eterogene sau chiar contradictorii ale vieţii împlinite. Nu compulsiv, ci raţional și maximalist.
Mulţi ne dorim o viaţă simplă, dar și realizări fulminante.
Cred însă că mulţi dintre noi avem constant asemenea impulsuri, chiar dacă nu suntem maximaliști. Paradoxurile ne atrag așa cum seminţele aruncate pe câmp atrag păsările. Mulţi ne dorim o viaţă simplă, dar și realizări fulminante; belșug, dar și modestie; timp pentru familie, dar și pentru toate celelalte proiecte; șansa de a schimba lumea, recunoaștere, dar și cât mai mult timp liber și tihnă; spiritualitate, dar și independenţă faţă de graniţele ei ș.a.m.d.
Din aceste dorinţe adesea neconcordante se nasc nu doar marile noastre frământări și frustrări, ci și atracţia faţă de poveștile de succes ale celor care aparent au găsit secretul unor asemenea relaţii simbiotice improbabile. Visăm cu ochii deschiși și din această pricină viaţa reală pare ternă, insuficientă și nesatisfăcătoare.
Poveștile motivaţionale însă nu sunt scrise în timp real, ci retrospectiv. Iar eroii își sortează culorile cu care își aștern viaţa pe pânză.
Chiar și atunci când sunt foarte sinceri cu ei înșiși, își construiesc retrospectiv povestea utilizând filtre, iar explicaţiile și interpretările lor nu mai sunt complete și mai ales pe deplin repetabile în povestea altcuiva.
Cu toate acestea, merită să ne lăsăm inspiraţi. Inerţia, inactivitatea, pesimismul, sau un soi de realism care ne împiedică să încercăm, sunt probabil mai rele decât încercarea de a include tot ce vedem la alţii în propria călătorie spre împlinire. Avem nevoie de o analiză critică a poveștilor de succes, dar și de curajul de a încerca mereu lucruri noi.
***
Cum să ne selectăm deci culorile cu care vom picta cel mai important tablou din viaţa noastră? Cum să decidem ce să includem și ce nu, cum să evităm sau să corectăm greșelile și cum să ajungem la capăt cu un sentiment de împlinire?
Prin alegeri. Paleta de culori este infinită. Nu le vom putea integra niciodată pe toate. Trebuie să alegem raţional și precaut, dar și suficient de curajos și va trebui să o facem anticipând cât de mult ne vor plăcea alegerile noastre peste 20, 30 sau 50 de ani.
Cum să ne selectăm deci culorile cu care vom picta cel mai important tablou din viaţa noastră?
Mai întâi, va trebui să decidem dacă ne interesează sau nu ce fel de tablou vom lăsa moștenire celor care ne urmează. Apoi va trebui să decidem ce să conteze cel mai mult în final și ierarhia nuanţelor.
Ce va domina? Curăţia vieţii morale, senine, spirituale? Pasiunea iubirii pentru cei cu care ne-am împărţit viaţa? Determinarea sacrificiului pentru un ţel, o slujbă, o descoperire? Aventura călătoriei de explorare a frumuseţilor lumii? Care este reţeta după care vom combina culorile, astfel încât tabloul final să fie armonios și să devină un motiv de inspiraţie pentru alţii?
Nu există o reţetă sau standarde universal acceptate. Totul capătă formă și sens prin alegerile noastre, pe care le facem inspiraţi de reperele pe care tot noi ni le alegem dintre cele accesibile prin naștere, mediu sau formare.
În încercarea de a ne isprăvi cu bine opera, descoperim că e nevoie să credem pe cineva. Și că trebuie să alegem pe cine credem.
Fie că ne place o asemenea înrămare, fie că nu, cu toţii trăim prin credinţa în ceea ce alegem – o carte sfântă, o filosofie seculară, un mentor… Toate cărţile pe care le citim, toţi oamenii cu care interacţionăm, toate experienţele pe care le trăim devin izvoare de „adevăr“. Înseamnă aceasta că există tot atâtea adevăruri câţi oameni trăiesc pe pământ?
Dacă există Dumnezeu, aceasta este o condiţie suficientă ca adevărul absolut să existe, de asemenea. Și, dacă existenţa lui Dumnezeu nu poate fi în mod absolut demonstrată sau negată, ne găsim din nou (unde altundeva decât) în faţa unei alegeri.
Dacă alegem să credem în existenţa Lui, toate celelalte alegeri ale noastre vor fi determinate de această alegere primordială. Vom căuta adevărul care vine de la Dumnezeu pentru a ne ordona culorile din propriul tablou în funcţie de estetica morală pe care o deprindem de la El.
Într-o lume conceptualizată astfel, „viaţa împlinită“ e construită pe temelia credinţei și a dorinţei de a imita caracterul lui Dumnezeu. Centralitatea slujirii celor din jur capătă preeminenţă, după sinteza înţeleaptă a lui Iisus: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău.
Realizările de orice fel sau pasiunile personale nu sunt excluse, nici măcar marginalizate, dar sunt transformate de priorităţile pe care alegerea de a crede în Dumnezeu le aduce cu sine. Tabloul nostru nu este haotic, nici nu-și caută apartenenţa la un curent artistic. Chiar dacă poartă urmele unui proces lung și complex al creaţiei, este coerent și își declară inechivoc mesajul. Convingător și inspirator.
Norel Iacob (42 de ani) are studii de licenţă și masterat în teologie și a lucrat în ultimele două decenii ca pastor, profesor, realizator radio-TV și redactor-șef al revistei Semnele timpului și al platformei online de limbă engleză ST.network.
