De curând am urmărit o emisiune TV în care invitatele, profesoare și psihoterapeute, fiind întrebate despre idealul de feminitate în lumea contemporană, au lansat o opinie ce mi-a părut stranie: aceea potrivit căreia un astfel de ideal nu ar mai fi reperabil sau nu și-ar mai găsi rostul, astăzi…

Mărturisesc că nu am reușit să înţeleg o astfel de opinie, dar aș pune-o pe seama dorinţei invitatelor de a da un răspuns prompt și, din această pricină, mai puţin gândit. Episodul însă mi-a deschis perspectiva unor rememorări și reflecţii care sper să fie utile cititorului.

Omul, bolnav de utopie?

Natura umană vizează acele elemente caracteristice, în mod peren, oricărui om constituit normal din punct de vedere psihologic, indiferent unde s-a născut și când. Printre ele se află și predispoziţia de a-și modela și fixa idealuri pentru viaţa sa; fie privind fericirea, fie realizarea profesională, fie împlinirea unei vocaţii, fie mântuirea sufletului etc. Nu este posibil, pentru un om în formare, să nu gândească și anticipativ, să nu-și proiecteze, plecând de la perceperea realităţilor înconjurătoare, o viaţă mai bună prin realizarea idealului său, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Și, chiar dacă natura umană ar mai suporta modificări în trecerea prin epoci și civilizaţii, deocamdată nu este previzibil ca oamenii să înceteze să mai aibă idealuri. Aceasta nu înseamnă că suntem, din construcţie, nerealiști, visători incurabili sau mereu nemulţumiţi de lumea reală și prezentă. Pur și simplu, asta face omul prin căutarea sensului existenţial: ia ca reper o „stea a Nordului”, în funcţie de care se ghidează, precum navigatorii. El se orientează și după ceea ce consideră a fi dezirabil, nu doar după simpla înregistrare a prezentului; iar acest aspect îl și deosebește, printre altele, de regnul animal, care nu manifestă aceste capacităţi anticipative și prescriptive.

Idealul de cuplu este și el peren în universul mental și afectiv al omului, indiferent de formele și evoluţiile lui; de la melancolia originară a lui Adam, când, fiind singur printre creaturi, a avut acea năzuinţă și jinduire după perechea sa, Eva, până la forma suprimată, dar subînţeleasă a acestui ideal la acei fameni despre care Hristos declara că au ales în mod deliberat să trăiască singuri, în slujirea lui Dumnezeu (Matei 19:12).

Un copil schiţează primele trăsături ale acestui ideal, în imaginaţia lui, în funcţie de cuplul părinţilor, al bunicilor și/sau al altor persoane apropiate, pe care le observă nemijlocit. Uneori, trăsăturile se formează prin reacţia de recul la ceea ce nu aprobă și nu i se pare dezirabil în viaţa celor din jurul lui. Apoi adaugă elemente culturale, venite prin lărgirea orizontului său de cunoaștere, din filme, cărţi, desene animate, jocuri electronice, muzică etc. Pe măsură ce crește, ingrediente diverse se întreţes în idealul de cuplu la care aspiră: opiniile celor pe care îi apreciază, viaţa celor ce îi devin exemple vii de reușită, dar și influenţa insesizabilă a mentalităţilor epocii, a valorilor propriei clase sociale, a regulilor comunităţii la care aderă etc.

Astfel idealul de cuplu al tinerilor singuri poate să difere foarte mult, în funcţie de „compoziţia” formată în timp: una este să vezi viaţa de cuplu pornind de la povestea din Love story[1], alta – pornind de la Paul și Virginia[2], alta – de la Romeo și Julieta. Într-un fel privești așteptarea, răbdarea, fidelitatea luându-i ca reper pe Ulise și Penelopa, personajele lui Homer, iar altfel, dacă te orientezi după romanul Vă place Brahms?[3] sau după filmul Pretty Woman.

Așadar atenţie ce ingrediente punem în reţeta idealului de cuplu, pentru că ele ne vor influenţa felul de a privi lumea, de a ne confrunta cu viaţa, de a căuta fericirea!

Idealul lumesc

După cum singurătatea printre oameni a unui creștin nu este la fel ca singurătatea celor din lumea seculară, nici idealul lui de cuplu – din pricina sau datorită căruia este, adesea, singur – nu poate fi asemănător cu al acestora. În timp ce un copil al lui Dumnezeu își poartă singurătatea cu demnitate și cu sacrificii, înfrânări, suferinţe, cel lumesc răspunde că se află „între două relaţii”.

De multe ori în societatea noastră am întâlnit mentalitatea potrivit căreia un om singur poartă o vină pentru care este singur. Fie că era vorba despre femei/fete sau băieţi/bărbaţi, lumea îi privea cu suspiciune tocmai pentru că erau singuri. Li se adresau chiar reproșuri pentru lipsa grabei de a se căsători, de a face copii, de a „alege înainte de a culege”, de a împlini prin căsătorie ultima dorinţă a unor rude, după care ele ar fi putut muri liniștite etc.

Această presiune socială, în special de sorginte rurală, are drept rezultat, uneori, greșelile și alegerile nefericite ale celor „zoriţi” în acest fel, care renunţă la idealul lor ca să facă pe plac celor dragi, ca să intre în rândul lumii, ca să devină oameni mai „cu greutate”. Acești oameni singuri se simţeau mai puţin respectaţi pentru ceea ce erau prin ei înșiși. Atitudinea celor din jur transmitea mesajul că degeaba aveau ei rezultate profesionale, degeaba erau inteligenţi sau harnici, talentaţi, poligloţi, creativi etc., dacă erau singuri. Chiar se profita de pe urma lor, fie prin încălcarea diverselor reguli de politeţe, fie prin abuzuri la locul de muncă ori în alte contexte sociale (în legătură cu concediile, zilele de sărbătoare, promovările, excursiile în grup etc.)

Idealul de cuplu al unui creștin diferă, prin natura lui, de cel al unui om care nu-și pune problema transcendenţei și a relaţiei cu ea. De aceea creștinul autentic va fi nevoit să facă un slalom printre sfaturile și filosofiile de viaţă oferite de cei cu mentalitate lumească, fie și când ei îi vor binele cu orice preţ. Îmi amintesc cu dezamăgire și acum, după vreo 30 de ani, un asemenea „sfat” binevoitor și tainic pe care soţia onorabilă a unui profesor universitar îl oferea unei adolescente: „Dragă, eu toată viaţa am avut grijă ca, în privinţa bărbaţilor, să am bază și anexe. Ţine minte care e secretul ca s-o duci bine: bază și anexe!”

Apoi se întâmplă că specialiștii în terapii de cuplu, conform diverselor școli de psihologie la care aderă, dau sfaturi profesionale uneori aiuritoare, trădând filosofii de viaţă ce trebuie luate ca atare, pe nemestecate: „Pentru a înţelege relaţia maritală este important să recunoaștem fiecare fază de dezvoltare, cu crizele ei tipice, normale. Mai mult decât atât, în aceste frământări pentru găsirea soluţiilor adecvate se menţine vie relaţia maritală.”[4] Așadar, conform acestui stoicism „știinţific”, crizele sunt normale și chiar benefice, ca să menţină vie căsnicia!

Din cultura universală se mai abat asupra noastră și cugetări celebre, care-ţi prezintă tablouri sumbre sau ridicole; de pildă, proverbul „Căsătoria e ca o cetate: cei din afară vor să intre, iar cei dinăuntru vor să iasă din ea.”

Mai mult, se întâmplă uneori ca, dinspre cei apropiaţi și care au o viziune creștină, să vină sfaturi neînţelepte, rodul experienţei lor îndelungate în cupluri… nefuncţionale: „Vezi să nu știe el/ea chiar tot ce faci, să păstrezi un mister, acolo…”; „Eh, dragostea vine mai târziu, după ce faci pasul căsătoriei”; „Tu trebuie să ai mereu banul tău separat, de care să nu-i spui lui/ei”; „Dacă ai probleme cu el/ea, spune-mi mie mai întâi, că doar ești copilul meu.”

Dacă cineva se întreabă ce e greșit în aceste concepţii înseamnă că viaţa i-a scurtat aripile și idealul său de cuplu a eșuat asemenea îngerului dintr-o povestire a lui Gabriel García Márquez, pe care un ţăran îl priponise în curtea păsărilor, după criteriul ornitologic că și îngerul are pene.

Idealul creștin

Biblia cuprinde și în privinţa idealului de iubire, de convieţuire în cuplu, perle de înţelepciune. Încă din copilărie am reţinut ca dezirabil îndemnul: „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Efeseni 4:26). Într-adevăr, orice neînţelegere care se învechește se întărește și se amplifică, iar acest îndemn nu l-am întâlnit în altă parte. Un alt principiu de aur, care te învaţă cum să eviţi egoismul: „Este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele apostolilor 20:35). Biblia îţi arată că egoismul este singura formă de dragoste sinucigașă, care se sufocă pe ea însăși și îi îndepărtează pe cei ce te-ar fi putut iubi. Cântarea cântărilor ne sfătuiește și ea, cu înţelepciune: „Nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea!” (Cântarea cântărilor 2:7).

Acest ultim îndemn arată cum trebuie să ne raportăm la idealul de cuplu, dintr-o perspectivă creștină. El trebuie să se formeze, în minte și în suflet, ca un cadru al criteriilor esenţiale pentru ca partenerul de viaţă să fie pe placul lui Dumnezeu și al nostru și să apară la momentul ales de El, nu de noi. De multe ori, acest cadru nici nu cuprinde multe aspecte pozitive, calităţi, ci mai degrabă criterii de excludere; asta pentru că ne e mai ușor, într-o lume precară, să știm ce nu am dori decât ce am dori. În plus, Providenţa poate lucra în favoarea noastră numai atunci când „cadrul” respectiv nu este încărcat cu detalii puerile, neînţelepte („vreau să aibă ochii verzi”, „vreau să fie înalt” etc.), sau cu termene constrângătoare („până la 25 de ani să mă căsătoresc”).

Modalitatea cea mai frecventă de a greși chemând dragostea, forţând-o să vină, este de a alege calea mistică a semnelor și a revelaţiilor indubitabile, care vin, de fapt, numai din orgoliul de a ne considera speciali, cu merite speciale („vreau o minune în viaţa mea / să mai pot schimba ceva”). Asta nu înseamnă că minunile nu se petrec, uneori. Mulţi dintre noi au fost martorii unor minuni, însă ele nu se produc la cererea noastră plină de orgoliu, pentru că, pur și simplu, nu au destinatar: nu există un Dumnezeu al orgolioșilor.

Un creștin autentic va înţelege, în cele din urmă, că viaţa este a lui, dar priceperea de a o conduce nu este și nu poate fi a lui. De aceea, dacă își va încredinţa cât mai de timpuriu viaţa în mâinile Lui, va câștiga timp, chiar decenii. Dacă nu-L va considera doar un sfetnic ori un copilot al călătoriei prin lume, ci Domnul vieţii sale, atunci va putea să aștepte minuni la fiecare pas și chiar le va detecta. Altfel, chiar de s-ar produce în faţa sa spectacole cosmice, nu va observa nimic și nu va găsi mulţumire în soarta ce i-a fost dată.

Creștinul care este singur se va putea bucura de ceea ce-i oferă drumul pe care-l parcurge de unul singur și va ajunge la mângâierea de a ști că Dumnezeu îl cunoaște mai bine decât se cunoaște el însuși; ca atare, ceea ce i se întâmplă urmărește cel mai mare bine pentru el, chiar atunci când nu înţelege cum se produce asta și când nu se produce conform așteptărilor sale. Abia atunci va deveni special, pentru că numai în ochii Lui suntem speciali, nu și în ochii lumii sau în ai noștri.

Rolul pe care idealul de cuplu îl poate juca în viaţa noastră este unul ordonator al întregii existenţe pământești, pentru că majoritatea covârșitoare a oamenilor își doresc să fie fericiţi aici, pe acest pământ, și anume prin iubirea de cuplu. De aceea este atât de important ce anume așezăm în această imagine a cuplului în care ne proiectăm, de aceea șansa ca el să fie viabil este să-l încredinţăm spre cercetare Divinităţii. În plus, există un rol social mai amplu al idealului de cuplu și, implicit, de familie: modelarea societăţii, în măsura în care „societatea este alcătuită din familii și este ceea ce capii de familie o fac să fie”.

Există o diferenţă vizibilă între un om lumesc singur și un copil al lui Dumnezeu care e singur: primul devine disfuncţional, se simte nedreptăţit, se supără pe Cer, se îndepărtează de oameni, se întunecă ori renunţă la echilibrul moral, baleiază între ceea ce numesc deșertăciune și pustietate: fie inflaţia de fapte și gesturi fără sorţi de izbândă, fie renunţarea paralizantă la orice iniţiativă; în schimb, al doilea afișează fără efort o seninătate a fiinţei, o mină calmă, echilibrată, de împăcare cu ceea ce îi este dat să trăiască, fie și greu, fie și eroic, uneori.

Am întâlnit asemenea oameni minunaţi și tonici, care degajau o demnitate și o discreţie a vieţii lor singuratice, dar nu însingurate, pentru că îl aveau pe El în centrul ei. Chiar când nu am discutat despre idealuri, mi-am putut da seama ce frumos este idealul lor de iubire, din toată atitudinea lor faţă de lume și viaţă, din zâmbetul lor, din blândeţea așteptării, din felul în care vorbesc, privesc, râd sau plâng. Dacă îi întâlniţi, întrebaţi-i despre idealul pe care îl poartă, discret, în suflet; dezvăluindu-l, ar putea înfrumuseţa lumea.