Purtăm cu noi povești triste sau drame al căror sens nu îl găsim. Cum ar fi dacă am descoperi că tocmai ele ne-au oferit șansa de a schimba vieţi în moduri în care alţii nu pot? Cori Salchert a descoperit în tragedia familiei ei sursa puterii de a avea grijă de copii cu boli terminale.

Moartea surorii ei, Amie, a urmărit-o pe Cori de-a lungul anilor. Amie se îmbolnăvise de meningită spinală pe când avea doar câteva luni și rămăsese cu retard mintal și handicap fizic în urma febrei ridicate. Părinţii au internat-o într-un centru special de îngrijire a copiilor atunci când nu i-au mai putut acorda îngrijirea necesară.

Când avea 11 ani, profitând de o ușă lăsată din greșeală deschisă, Amie s-a aventurat în curtea centrului medical. În apropiere se afla un teren de golf cu lac, în care Amie a intrat fără să își dea seama de pericol. A murit înecată în acel lac, neobservată la timp de cineva. Deseori Cori și-a imaginat-o pe Amie sufocându-se, singură și speriată, incapabilă să înţeleagă ce i se întâmplă. S-a întrebat unde a fost Dumnezeu atunci când sora ei a avut cea mai mare nevoie, iar lipsa unui răspuns a măcinat-o de-a lungul anilor.

Deseori Cori și-a imaginat-o pe Amie sufocându-se, singură și speriată, incapabilă să înţeleagă ce i se întâmplă. S-a întrebat unde a fost Dumnezeu atunci când sora ei a avut cea mai mare nevoie, iar lipsa unui răspuns a măcinat-o de-a lungul anilor.

Vindecarea a început abia la vârsta adultă, când Cori a auzit un imn creștin. Versurile vorbeau despre lucruri stricate care, deși nu pot fi reparate, dacă sunt aduse în faţa lui Dumnezeu, vor fi răscumpărate. S-a oprit din a întreba „De ce?” și a adus în rugăciunile ei durerea și deziluzia, așteptând ca acestea să fie răscumpărate. Răspunsul primit la cererea ei i-a depășit așteptările.

Cori a devenit asistentă medicală și a lucrat în mai multe secţii de-a lungul vremii. Cel mai ușor îi era să lucreze la maternitate, ea însăși având opt copii, deci știa foarte bine provocările. În timp, a văzut cât de mult suferă părinţii al căror bebeluș se naște mort sau care moare la scurtă vreme după naștere. Spre deosebire de celelalte asistente care fugeau cât mai repede de astfel de tragedii, Cori și-a dat seama că poate face experienţa părinţilor mai puţin traumatizantă. Nu putea repara ce era stricat, dar îi putea trata cu grijă și compasiune pe părinţii care își plângeau copiii.

A înfiinţat în orașul american Sheboygan o organizaţie care să îi ajute pe aceștia să treacă peste durerea pierderii. I se întâmpla uneori să aibă grijă de bebeluși ai căror părinţi erau prea copleșiţi de situaţie pentru a le fi alături atunci când mureau. Îi ţinea în braţe în ultimele clipe, pentru a nu muri singuri.

În vara anului 2012, Cori se îmbolnăvise de o boală autoimună și era în concediu medical atunci când a fost sunată de la spital. O fetiţă în stare foarte gravă fusese abandonată în spital și se știa că nu va trăi mai mult de câteva zile. Suferea de anencefalie, se născuse fără o mare parte din creier, era oarbă, nu auzea și nu răspundea decât la stimuli dureroși. I s-a propus lui Cori să o adopte, ca să nu moară singură. Fără să ezite, Cori a luat-o pe mica Emmalynn acasă. Ceilalţi opt copii ai ei au ajutat-o să aibă grijă de ea până la final. Fetiţa a trăit 50 de zile, mult mai mult decât se aștepta oricine de la un bebeluș cu o asemenea boală.

Moartea lui Emmalynn a fost dureroasă, dar în scurt timp familia a decis să ajute alţi bebeluși. Așa l-au cunoscut pe Charlie, a cărui familie nu îl abandonase, dar care nu putea avea grijă de el, starea lui fiind prea mult pentru membrii familiei lui. La doar patru luni, Charlie a intrat în familia lui Cori. Situaţia lui era puţin diferită, nu se afla în stare terminală, dar boala îi limita drastic viaţa. Charlie era în permanenţă conectat la aparate pentru a supravieţui. Perspectiva unei greșeli fatale pentru micuţ a speriat-o teribil pe Cori și era gata să renunţe. Și-a spus apoi că este ceva normal să îi fie frică, atâta timp cât aceasta nu o paralizează.

Și-a spus apoi că este ceva normal să îi fie frică, atâta timp cât aceasta nu o paralizează.

Familia Salchert a făcut tot posibilul ca Charlie să participe la evenimentele familiei și să meargă împreună în toate excursiile. Și în cazul lui Charlie situaţia a evoluat mult mai bine decât se așteptau toţi. Deși pentru boala lui durata de viaţă nu depășește doi ani, Charlie a împlinit vara trecută cinci. Cori știe că, deși prelungirea vieţii lui este un dar, nu îl poate avea pentru cât timp își dorește ea. „Va muri, nu pot schimba asta. Dar putem avea un impact asupra modului în care trăiește, iar impactul pentru Charlie e acela că va fi iubit până în clipa în care va muri.”

În timp ce îl aveau pe Charlie, familia a mai ajutat alţi patru bebeluși cu boli terminale. În anul 2015, Cori l-a cunoscut pe Samuel, un adolescent de 13 ani care suferea de o boală ce îi provoca degenerarea creierului. Deși nu era bebeluș, Cori nu a putut să-și limiteze ajutorul la o anumită vârstă. Își doreau mult să îl poată adopta, nu puteau să îl lase să moară de unul singur în spital. Nu l-au putut adopta atunci, pentru că aveau alte obligaţii de plasament, iar în casă nu mai era loc.

Doi ani mai târziu, Cori și soţul ei, Mark, au reușit să facă mai mult loc în casă, pentru a-l adopta pe Samuel. La pronunţarea adopţiei, făcută mai simplă datorită unui judecător care a venit la spital, Samuel a zâmbit larg, iar toţi cei prezenţi au aplaudat de bucurie. Acești prieteni minunaţi le sunt mereu alături, gata să le sară în ajutor. Din nefericire, Samuel a murit la doar câteva săptămâni de la adopţie, dar și-a petrecut ultimele clipe înconjurat de o familie a lui.

„Câte un copil pe rând”, spune Cori. „Nu am scopul de a schimba lumea, dar voi umbla smerită cu Dumnezeul meu atâtea zile câte îmi va da și sunt încrezătoare că El știe foarte bine ce poate face cu credinţa constantă a unei mame, a tatălui și a unei familii doritoare să facă acel lucru de care un copil are nevoie.”

Cori mărturisește că ceea ce face ea și familia ei este cumplit de greu și sunt situaţii în care se simt copleșiţi. Au fost destule momentele în care și-a neglijat propriii copii pentru că trebuia să aibă grijă de Charlie. Îi ajută să treacă peste probleme comunicarea, plimbările împreună și credinţa că fac voia lui Dumnezeu. Celor care nu înţeleg cum găsește bucurie în ceea ce face pentru copiii muribunzi, care de multe ori nici nu răspund în vreun fel dragostei arătate, Cori le răspunde: „Ce dar este să fii parte din viaţa acestor bebeluși, să ai abilitatea de a le diminua suferinţa, de a-i preţui și a-i iubi!”

„Câte un copil pe rând”, spune Cori. „Nu am scopul de a schimba lumea, dar voi umbla smerită cu Dumnezeul meu atâtea zile câte îmi va da și sunt încrezătoare că El știe foarte bine ce poate face cu credinţa constantă a unei mame, a tatălui și a unei familii doritoare să facă acel lucru de care un copil are nevoie.” Se teme de moartea lui Charlie și nu se poate obișnui cu ideea, dar știe mai bine decât știa când se întreba de ce a murit Amie că suferinţa schimbă inima. „Inimile noastre sunt ca ferestrele cu vitralii. Sunt făcute din sticlă spartă, care a fost forjată împreună, și sunt mai puternice și mai frumoase pentru că au fost sparte.”