Dacă adevărul este că Schimbarea ne este dată spre folosinţă atâta timp cât continuăm să muncim pentru ea?
Într-o zi, la capătul spiralei parcurse frustrant de rapid, descoperim că totul s-a pierdut. A început cu un moment de relaxare, o clipă de pierdere a concentrării, un gând că excepţia nu poate fi atât de gravă, o senzaţie că trebuie să rămânem flexibili, o bănuială că putem să ne bucurăm de vechile plăceri fără să punem în pericol edificiul schimbării personale. Apoi a intervenit ceva – o perioadă foarte stresantă, un conflict major, o criză… Întotdeauna intervine ceva. În final, ajunși din nou (aproape) la baza muntelui de escaladat, stăm paralizaţi de descurajare sau vinovăţie doar pentru a descoperi că spirala nu e parcursă încă total. Putem ajunge și mai jos decât simţim că suntem.
Și atunci ne încearcă revolta. Cum e posibil, după ce am trudit, strângând din dinţi luni sau ani pentru a construi un sine mai bun, ca noul „eu“ să nu îmi aparţină? Întrebarea îi transformă pe unii în hedoniști, pe alţii în cinici. Adevărul e greu de suportat, comentează de pe margine cei care nu au ajuns încă acolo.
Dar dacă adevărul este altul decât cel pe care credem că l-am înţeles în mijlocul dezamăgirii? Dacă adevărul este că Schimbarea ne este dată spre folosinţă atâta timp cât continuăm să muncim pentru ea? Nu așa ne arată și experienţa? Fie că e vorba de un corp sănătos, de o minte agilă, de un spirit bun sau de o inimă credincioasă, le putem avea doar atâta timp cât ne dăm interesul pentru ele. Cel care ni le-a dat nu le vrea înapoi. Am demonstrat noi înșine de atâtea ori că singurii care ne pot priva de Schimbare suntem noi, convinși de șoaptele care ne îndeamnă să renunţăm la ceea ce am construit, pentru iluzia fericirii aduse de lipsa de responsabilitate, proprietate sau ţinte înalte.
Și atunci de ce să ne revoltăm că schimbarea rămâne doar câtă vreme luptăm pentru ea? E ca și cum ne-am revolta împotriva gravitaţiei. Nu are sens ca, din pricina imposibilităţii schimbării unei legi universale, să renunţăm la posibilitatea schimbării personale. Nu sunt oare cuprinse în același pachet cu legităţile care ne îngreunează schimbarea și cele care o susţin? Și atunci nu cumva perspectiva asupra vieţii și asupra schimbării ne-o alegem singuri?
Tabloul nu e greu de cuprins cu privirea. Sunt doar două posibile alegeri. Există un drum cu o singură ţintă finală – omul deplin –, care vine cu dificultăţile ţinerii în frâu a impulsurilor noastre (ne)firești, cu consecvenţă, perseverenţă și cu renunţarea la autosuficienţă. Este drumul pe care devenim ucenicii Maestrului care a promis că, la capătul drumului, toate schimbările pentru care am muncit vor deveni pentru totdeauna ale noastre.
Există însă și un doilea drum, al tuturor posibilităţilor, permanent promovat, actualizat și reinventat, care promite că e mai scurt, mai ușor și mai distractiv. Ni se promite continuu că drumul acesta ne va duce oriunde vrem și că, dacă vor exista costuri, îi putem păcăli pe alţii să le plătească.
Dezbaterea alegerii bune e departe de a fi încheiată. E coadă la intersecţii și oamenii schimbă haotic drumurile. Unii au ajuns să creadă că ajungi unde trebuie pe oricare dintre drumuri, alţii pretind că Drumul bun e o combinaţie a celor două. Între timp, oamenii aleargă înainte și înapoi, cu multe de luat, de dat, de dus, de adus, de văzut, de uitat. Ne plângem că ne lipsesc mijloacele sau răgazul pentru a afla adevărul. În ceea ce-L privește pe Singurul despre care s-a spus că îl știe, mulţi nu mai cred că există. Câţiva totuși au dovezile lor că schimbarea pe care o trăiesc e darul Lui pentru ei. Și, ca unii care au învăţat să-l ceară și să-l primească în fiecare zi, simt că nu mai au de ce să se îndoiască.
