Un număr mic de oameni din Silicon Valley modelează felul în care ne trăim viaţa, până acolo încât unii dintre cei care au contribuit la acest lucru s-au întors împotriva sistemului, avertizând că tot mai multe dintre alegerile pe care le facem zilnic nu provin din exercitarea liberului-arbitru, ci reflectă eficienţa metodelor de persusiune care stau în centrul designului tehnologiilor pe care le folosim.

În Redmond, Washington, un orășel de lângă Seattle, mai mulţi tineri de doar 20 și ceva de ani împart un apartament, ca parte a programului reSTART Life, care îi ajută să își recupereze viaţa după adicţia de tehnologie. Marshall Carpenter a ajuns aici la 25 de ani, după ce tatăl său a trebuit să îi spargă ușa de la cameră și să îl rupă fizic de tehnologie. Marshall petrecea 14-15 ore pe zi jucându-se pe calculator, cu Netflix mergând constant pe fundal, iar orice „pauză” era petrecută stând pe telefon. Colegul său, Charlie, și-a pierdut jobul din cauza adicţiei și a devenit suicidar. Peter, la 31 de ani, trăia o viaţă de homeless, blocat în mașina sa, petrecându-și tot timpul pe tabletă, dependent de pornografie, de jocul World of Warcraft și de comentatul violent la știrile și articolele online. Programul de reabilitare cuprinde mai multe terapii și mai multe faze, care includ: un program în 12 pași în stilul Alcoolicii Anonimi, despărţirea totală de tehnologie pentru cel puţin șase luni și căutarea unui loc de muncă. Toţi cei implicaţi în asemenea programe încep prin a reînvăţa să comunice, să asculte, să își recapete puterea de concentrare și sănătatea fizică. Adaptarea la o lume fără tehnologie, bazată pe traiul în comunitate și pe aptitudini sociale, este un scenariu de coșmar pentru toţi și chiar o imposibilitate, la început.

Desigur, veţi spune că acestea sunt excepţii, însă doar pentru că încă nu suntem conștienţi de profunzimea și dimensiunea efectelor negative pe care tehnologiile pe care le folosim le au asupra sănătăţii noastre psihice, asupra relaţiilor interumane și a societăţii care funcţionează pe baza acestor relaţii. De câte ori nu ne facem vinovaţi de petrecerea a mai mult timp verificând telefonul decât fiind alături de persoanele iubite? În medie, americanii pun mâna pe telefon de 2.617 ori pe zi. Pentru utilizatorii cu adevărat dedicaţi, numărul crește la 5.427 de ori, adică 225 de minute alcătuite doar din cât timp ne ia să facem un click sau să „tragem” ecranul spre dreapta. Statul ore în șir pe telefon în fiecare zi servește vreunui scop practic? Nu, și cu toate acestea 87% dintre persoanele care au un smartphone cu internet se trezesc și se culcă alături de acesta. Telefonul este primul lucru pe care punem mâna dimineaţa, ultimul lucru la care ne uităm seara.

Efectele (descoperite deocamdată) ale statului cu ochii într-un ecran înainte de culcare sunt, după cum urmează: perturbarea ritmului circadian, care duce la scăderea capacităţii imunitare cu până la 70%, ceea ce se traduce printr-un risc crescut de boli, precum diabet, obezitate, cancer intestinal, de prostată și la sân. Când Organizaţia Mondială a Sănătăţii clasează orice formă de lucru în tura de noapte ca un carcinogen probabil, atunci să îţi baţi joc de timpul de somn înseamnă să îţi baţi joc de propria persoană, explică Matthew Walker, neurolog și director al Centrului pentru Știinţa Somnului Uman la Universitatea din California. Aceasta, ca să nu mai spunem că tot mai mulţi părinţi ajung la doctor cu lipsa de atenţie a copiilor lor și cu rezultatele proaste la școală. Un studiu publicat anul acesta arată că faptul de a fi mereu parţial atenţi la ce facem pe telefon ne limitează sever abilitatea de a ne concentra în general. Și, ca să nu intrăm prea adânc în efectele psihologice, doar amintim că 52% dintre copiii între 9 și 11 ani care stau pe reţelele sociale recunosc că au mai puţină încredere în cum arată și simt că viaţa lor nu este prea interesantă, deși 60% dintre ei sunt conștienţi că prietenii lor prezintă o versiune falsă a lor pe internet. Alte efecte ale orelor petrecute pe telefon le puteţi vedea și în videoclipul de mai jos.

Concluzia este că acum avem o nouă lentilă prin care nu doar că privim lumea, ci o și interpretăm, o înţelegem, de la viaţa prietenilor noștri la politica externă. Iar acest lucru poate avea consecinţe profunde și îngrijorătoare, mai ales când te gândești că mai mult de jumătate dintre aplicaţiile pe care ne pierdem vremea sunt realizate de doar doi mamuţi – Facebook și Google. Și mai ales când persoane precum unul dintre fondatorii Facebookului (care între timp s-a retras) declară deschis că aplicaţia a fost de la început gândită să „exploateze o vulnerabilitate în psihologia umană”.

Sean Parker a intrat în echipa iniţială Facebook în 2004, la cinci luni după ce aplicaţia se lansase doar în cadrul restrâns al studenţilor de la Universitatea Harvard. După spusele lui Zuckerberg, rolul lui Parker a fost fundamental în transformarea unui proiect de colegiu într-o companie reală. Acest rol l-a făcut pe Parker miliardar în dolari. Astăzi își folosește averea în cadrul Fundaţiei Parker și a Institutului Parker pentru Imunoterapie în Tratarea Cancerului, iniţiative care sprijină „schimbări de sistem la scară largă” în beneficiul sistemului public de sănătate, a angajamentului civic și altele. Despre primele zile ale Facebookului, Parker mărturisește că nici el nu înţelegea consecinţele muncii sale, mai ales în condiţiile în care reţeaua a ajuns să fie utilizată de două miliarde de oameni, o cifră pe care nu și-o închipuia nimeni la data respectivă. Dar recunoaște că la originea reţelei de socializare a stat un singur obiectiv: „Cum să consumăm cât mai mult din timpul tău și cât mai mult din atenţia ta.” Această gândire a stat la baza întregului design adictiv al Facebookului, și apoi al Twitterului, Snapchatului, Instagramului, după cum vom vedea.

Îţi schimbă efectiv relaţia cu societatea, a noastră unii cu alţii. Cel mai probabil interferează cu productivitatea în feluri bizare și numai Dumnezeu știe cum afectează creierele copiilor noștri. (Sean Parker)

Iar el este departe de a fi singurul om plecat din Silicon Valley care a ajuns să regrete munca depusă pentru dezvoltarea tehnologiilor folosite astăzi. The Guardian le-a dedicat un articol-mamut celor mai importante figuri care s-au întors împotriva sistemului, în principal din cauza felului în care reţelele la care au lucrat le-au influenţat masiv viaţa personală.

Cei care au creat butonul like

Când și-a cumpărat un iPhone nou, Justin Rosenstein și-a pus o aplicaţie de control parental care nu îl lasă să descarce alte aplicaţii. Pe calculator, sistemul de operare îi blochează accesul la Reddit și la Snapchat – aplicaţie pe care o compară cu heroina –, și are limite impuse pentru timpul petrecut pe Facebook. La un deceniu după ce a creat butonul like, Rosenstein face acum parte dintr-o „bandă de eretici”, cum îi numește Paul Lewis în The Guardian, care au plecat din Silicon Valley și atrag atenţia asupra consecinţelor unui internet construit în jurul economiei de publicitate.

Este foarte important pentru noi să vorbim despre aceste lucruri acum, pentru că s-ar putea să fim ultima generaţie care își poate aminti cum era viaţa înainte. (Leah Pearlman)

„Este ceva foarte comun pentru oameni să dezvolte lucruri cu cele mai bune intenţii, ca apoi acestea să aibă consecinţe negative neintenţionate”, spune Rosenstein. Butonul like trebuia să asigure climatul pozitiv și optimist pentru întreaga platformă, cât și angajamentul utilizatorilor în relaţii unii cu ceilalţi. Astăzi, Rosenstein îl descrie drept „un clinchet luminos de pseudoplăcere”, „o doză de endorfine” pe care utilizatorul o primește când se simte validat social, în timp ce Facebookul strânge informaţii preţioase despre preferinţele utilizatorilor, care ar putea fi vândute către diverse companii. Nu e de mirare că ideea a fost repede copiată de Twitter, de Instagram și de nenumătate alte aplicaţii și site-uri web.

Leah Pearlman, care a fost manager de produs în echipa care a creat butonul like, nu mai vrea să știe nimic de reţeaua de socializare. Și-a angajat o persoană care să se ocupe de contul său de Facebook și și-a instalat un plug-in care elimină news feed-ul. „Este foarte important pentru noi să vorbim despre aceste lucruri acum, pentru că s-ar putea să fim ultima generaţie care își poate aminti cum era viaţa înainte”, spune ea.

Cel care a creat mecanismul de refresh

Loren Brichter are doar 32 de ani și el este cel care a creat mecanismul prin care trebuie să „tragi în jos” pagina aplicaţiei pentru a obţine informaţii noi. La momentul respectiv, în 2009, el încerca să rezolve o problemă: cum să facă buton de refresh când nu mai exista loc în aplicaţia pe care o dezvoltase pentru acel buton. Anul următor, Twitter i-a cumpărat startupul, integrând mecanismul în propria aplicaţie. Iar de atunci, acţiunea de a „trage în jos” de ecran pentru un refresh a devenit atât de intuitivă pentru cele mai multe aplicaţii, încât nici nu ne-am gândi că s-ar fi putut face altfel.

Mi-am petrecut multe ore, săptămâni, luni și chiar ani gândindu-mă dacă ceva din ce am făcut a avut vreun efect net pozitiv asupra umanităţii. (Loren Brichter)

La început, Brichter a fost uimit de longevitatea ideii, pentru că acum aplicaţiile pot face update-uri automate, fără să mai necesite o acţiune din partea utilizatorului. „Ar putea lejer să iasă la pensie”, spune Brichter, dacă nu ar împlini și o funcţie psihologică – când tragi în jos de pagină este ca atunci când joci la păcănele, nu știi ce îţi intră, dar este mereu o surpriză care te face să te întorci la aplicaţie. „Mi-am petrecut multe ore, săptămâni, luni și chiar ani gândindu-mă dacă ceva din ce am făcut a avut vreun efect net pozitiv asupra umanităţii”, spune Brichter, care și el și-a blocat anumite pagini web, și-a anulat notificările și încearcă să folosească telefonul strict pentru comunicare directă. „Smartphone-urile sunt folositoare. Dar sunt adictive. Metodele de refresh sunt adictive. Twitterul este adictiv. Nu sunt lucruri ok. Când lucram la ele, nu eram destul de matur să mă gândesc la asta. Acum sunt puţin mai matur și regret părţile negative… Acum am doi copii și regret fiecare minut pe care nu îl petrec cu ei pentru că telefonul m-a prins în mreje”, spune Brichter.

Cel care învaţă companiile să facă produse cu design adictiv

Alte particularităţi ale aplicaţiilor pe care le folosim chiar au fost create cu intenţia de a ne face să consumăm cât mai mult timp și bani cu ele. Nir Eyal, autorul cărţii Hooked: How to Build Habit-Forming Products, și-a petrecut mulţi ani de consiliere în firmele IT, contribuind la dezvoltarea unor produse gândite cu scopul de a-i ţine pe oameni prinși în ele. El îi contrazice pe cei care susţin că ceea ce au creat a fost un accident și explică cum diverse șiretlicuri psihologice subtile pot fi folosite pentru a-i determina pe oameni să își formeze obiceiuri noi, cum ar fi oferirea unor recompense în jocuri și aplicaţii, care să creeze o nouă nevoie ce trebuie satisfăcută.

În 2017, ceva s-a întâmplat. Eyal s-a suit pe scena unei importante conferinţe și a început să vorbească despre faptul că acest gen de manipulare tehnologică ar fi totuși cumva imorală sau dăunătoare, spunându-le celor prezenţi că ar trebui să aibă grijă să nu abuzeze de designul persuasiv și să treacă linia spre coerciţie. Eyal și-a terminat discursul cu o serie de ponturi despre cum să reziști tehnologiei, mărturisind că în locuinţa proprie a montat un ceas la router care taie accesul la internet la o anumită oră în fiecare zi. „Ideea este să ne aducem aminte că încă deţinem controlul”, spune el.

Cel care a părăsit Google-ul și a devenit un „turnător”

Tristan Harris nu este de acord. Fostul angajat de la Google crede că nu suntem deloc atât de liberi cum credem, cât timp suntem parte din sistem. Harris, fost student la Universitatea Stanford, a studiat psihologia comportamentală sub același profesor ca Eyal și a devenit cel mai vocal critic al liderilor din Silicon Valley. Mai întâi, a încercat să aducă schimbarea din interior, pe când era manager de produs la Google, punând în circulaţie un memo despre minimalizarea distragerii atenţiei și respectarea timpului utilizatorilor. După ce documentul a circulat viral și a ajuns pe la 5.000 de angajaţi, Harris spune că a fost „promovat” în echipa de etică, adică într-un colţ unde avea mult de citit și cam atât.

Harris și-a folosit timpul pentru a studia cum tehnologiile exploatează diverse vulnerabilităţi umane, de la LinkedIn, la YouTube, Netflix, Snapchat și Facebook, care este deja notoriu la capitolul exploatare și manipulare. În 2014, Facebook a publicat detalii despre un experiment vast, realizat în colaborare cu Universitatea din Cornell și Universitatea din California, prin care a manipulat informaţii postate pe paginile principale a 689.000 de utilizatori pentru a vedea dacă le pot schimba emoţiile printr-un „efect de contagiune”. Concluziile au fost pe măsura așteptărilor, dar studiul a iscat un mare scandal, generând mari întrebări despre etica și legalitatea lui. „Oare ar putea CIA să incite o revoluţie în Sudan, promovând o emoţie de nemulţumire prin postări pe Facebook?”, se întreba atunci Clay Johnson, managerul campaniei online a președintelui Obama, la alegerile din 2008. Întrebarea sa a primit un răspuns anul acesta, când Mark Zuckerberg și-a cerut scuze pentru că a luat în derâdere potenţialul reţelei sale de a influenţa campania electorală din 2016, manipulată de conturi cu adresă în Rusia. În final, Facebook a promis să își revizuiască metodele de cercetare.

Nu cunosc nicio problemă mai urgentă ca aceasta. Ne schimbă democraţia, ne schimbă abilitatea de a purta conversaţii și a avea relaţiile pe care ni le dorim. (Tristan Harris)

Dar, în cazul în care primul experiment nu a fost destul de înfiorător, anul acesta presa din Australia a dat detalii dintr-un document intern, cu care directorii Facebook locali s-ar fi lăudat unei bănci că pot monitoriza în timp real postări și fotografii și pot identifica și influenţa momentele în care oamenii au o anumită stare de spirit. Era un document pregătit pe liceeni, studenţi și tineri muncitori din Australia și Noua Zeelandă, mai exact pe mai mult de șase milioane de utilizatori. În primă fază, compania și-a cerut scuze și a spus că va demara o anchetă și va lua măsuri disciplinare. În a doua fază, Facebook a spus că articolul din presă este manipulator și că ar fi fost vorba iarăși de o cercetare făcută de Facebook și împărtășită companiei respective, pentru a o ajuta să înţeleagă cum se exprimă oamenii, adică potenţialii ei viitori clienţi. În ultimă fază, Facebook a promis din nou să își corecteze metodele de cercetare.

Pentru Harris este evident că aceste companii au acces la informaţii granulare, la un profil tot mai complex și exact al utilizatorului, pe care îl pot manipula apoi cu like-uri care vin în anumite momente și cu publicitate parcă făcută la croitor. Ce se întâmplă când aceste informaţii sunt vândute celui care plătește mai mult? „Nu cunosc nicio problemă mai urgentă ca aceasta. Ne schimbă democraţia, ne schimbă abilitatea de a purta conversaţii și a avea relaţiile pe care ni le dorim”, este mesajul pe care Harris îl transmite oricui ascultă. Cu toate acestea, nici el nu crede că vreunul dintre fondatorii acestor companii a pornit cu scopul unic de a crea produse adictive, ci la momentul respectiv a răspuns cât mai eficient unei economii bazate pe publicitate, experimentând cu tehnici de captare a atenţiei într-un peisaj tot mai competitiv.

E doar capitalism

„Se cheamă capitalism”, spune Chris Marcellino, fost inginer la Apple, parte din echipa care a introdus alertele în timp real pentru iPhone. Acum, că își reface viaţa profesională ca neurochirurg, știe că tehnologiile pot afecta aceleași căi neuronale ca jocurile de noroc și ca abuzul de droguri. „Sunt aceleași circuite care îi fac pe oameni să caute mâncare, confort, căldură, sex.” Totul se bazează pe comportamentul de răspuns la recompense, care activează eliberarea de dopamină. Însă susţine în continuare că nu este nimic rău în sine să vrei să aduci utilizatorul înapoi, este doar capitalism.

Și este adevărat. Facebook și Google vor spune că le dau oamenilor ceea ce vor. Dar la fel pot spune și producătorii de ţigări și dealerii de arme și droguri, iar lor nu le dăm ocazia și își facă publicitate. Aceasta este concluzia unui fost investitor al celor două companii, care acum spune că misiunile originare ale companiilor au fost distorsionate de sumele uriașe de bani pe care le fac din publicitate. Însă aceste companii au crescut prea repede și prea mult pentru a putea renunţa la modelul de business care le-a făcut atât de profitabile și care este totodată de vină pentru atâtea consecinţe negative. Singurul răspuns ar fi ca ele să fie supuse reglementărilor statului în ce privește publicitatea, la fel ca producătorii de tabac.

Industria IT este cea mai mare, cea mai standardizată și cea mai centralizată formă de controlare a atenţiei umane din istoria umanităţii. (James Williams)

Iar aici discuţia se împotmolește rău. Economia care funcţionează pe captarea atenţiei trebuie să își arate adevărata faţă fără echivoc prin intermediul acestor tehnologii. Scopul ei este să facă circ, senzaţie, să ne ţină distrași și distraţi, să privilegieze impulsurile noastre și să ne adoarmă intenţiile reale și raţiunea. În timp, toate acestea ne schimbă modul de a gândi, de a interpreta lumea, nu doar politica, și de a reacţiona corect. Oricine poate spune asta. Cine o poate dovedi? Dacă se întâmplă, vom fi măcar în stare să recunoaștem că s-a întâmplat? Și cui i-ar păsa? Recent, Uniunea Europeană a amendat Google cu 2,5 miliarde de dolari pentru violarea legilor antimonopol… acţionarii au dat din umeri și utilizatorii la fel, unii pentru că sunt interesaţi doar de maximizarea profitului, iar ceilalţi pentru că sunt intraţi în horă, ca hamsterii pe rotiţă. Cine își mai închipuie să folosească internetul fără Google? Avem iar un caz de companii prea mari ca să cadă.

Industria IT este „cea mai mare, cea mai standardizată și cea mai centralizată formă de controlare a atenţiei umane din istoria umanităţii”, crede James Williams, fost strateg la Google, care a construit sistemul metric pentru afacerea publicitară globală a companiei. Williams a părăsit Google anul trecut și acum își dă doctoratul la Universitatea Oxford, pe etica designului persuasiv. O să mă repet spunând că peste 52% din totalul aplicaţiilor pe care le folosim sunt deţinute de Google și de Facebook. Citind cu rezervele de rigoare cartea Cinci milenii de manipulare, scrisă de profesorul Bogdan Teodorescu, nu este o exagerare să spun că cel mai probabil nu au existat niciodată asemenea instrumente de manipulare în masă. Iar dacă nu credeţi în posibilitatea unui viitor distopic și totul vă sună mai degrabă ca o exagerare, vă invit să citiţi despre felul în care China folosește deja Big Data și sistemul de recompense într-o aplicaţie pentru un control total, dar subtil, al cetăţenilor.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.