Orice sacrificiu, văzut din afară, este greu de înţeles. Cu atât mai greu însă este de înţeles cum un sacrificiu poate fi pentru cel care îl realizează o alegere care să îi aducă bucurie. În această categorie cel mai uşor ar putea fi incluse, desigur, mamele. Pentru ele, sacrificiile nu par să fie vreodată prea multe sau prea grele. Şi mai uimitoare sunt acele mame care cresc copiii nedoriţi ai altora şi îi iubesc cu toată tăria cu care îşi iubesc propriii copii. Una dintre aceste femei este Lou Xiaoying, o femeie simplă din China, care a ales să salveze ceea ce alţii abandonaseră.

Lou şi soţul ei, Li Zin, au trăit dintotdeauna din reciclarea de gunoaie, iar viaţa nu le-a fost niciodată uşoară. De dimineaţă până seara colindau străzile provinciei Zhejiang, o zonă rurală din estul Chinei, pentru a găsi gunoaie pe care mai apoi să le vândă. În anul 1972, Lou a găsit pentru prima dată în gunoi ceva ce cu siguranţă nu avea ce să caute acolo: o fetiţă. Stătea acolo, peste gunoaie, abandonată.

Nu a putut să o lase să moară, aşa că a luat-o cu ea acasă. Nu le-a fost uşor să o crească, dar bucuria depăşea dificultăţile. Şi-a dat seama că îi plăcea foarte mult să aibă grijă de copii. Şi, pentru că îi iubea, nu avea să se oprească la unul singur.

În anul 1979, statul chinez a promulgat o lege care a schimbat radical viaţa lui Lou, a lui Li Zin şi a milioane de chinezi. Pentru a limita creşterea populaţiei, statul le-a interzis familiilor să aibă mai mult de un copil. De-a lungul anilor, deşi legea avea destule excepţii care permiteau şi al doilea copil, dacă primul era fată – așa cum era cazul în aproape jumătate dintre familiile chineze –, efectele au fost devastatoare. Conform unor estimări, mai mult de 400 de milioane de copii nu s-au mai născut ca urmare a acestei politici, iar numărul celor ucişi sau abandonaţi este trecut sub tăcere.

Printre gunoaie i-a găsit Lou şi pe următorii copii. Îi era greu să înţeleagă cum cineva putea să facă aşa ceva, dar a ales să nu judece. I-a luat acasă şi i-a crescut cum a putut, în ciuda sărăciei. Majoritatea erau fete, mulţi părinţi le abandonau pentru a mai avea o şansă la un moştenitor. Între timp li se născuse şi lor o fată, iar casa, şi-aşa minusculă, devenea neîncăpătoare.

Atunci când a ajuns la cel de-al patrulea copil salvat, Lou şi-a dat seama că nu mai avea cum să îi crească pe toţi cei pe care îi găsea. Aşa că a apelat la oamenii din comunitate pe care îi ştia, oameni care, la fel ca ea, nu puteau să trateze o viaţă ca pe un gunoi.

De-a lungul timpului, numărul copiilor din gunoaie a crescut, dar niciodată Lou nu a luat în considerare varianta de a-i lăsa acolo. „Mi-am dat seama că, dacă avem suficientă putere să strângem gunoaie, cum să nu putem «recicla» ceva atât de important ca o viaţă umană?” Acest gând a ajutat-o să salveze timp de patru decenii mai bine de 30 de copii.

Povestea lui Lou a ieşit la iveală abia spre sfârşitul vieţii ei, în 2012, când una dintre fetele adoptate a scris unui ziar. Zhang Juju, fata ei în vârstă de 33 de ani, le-a scris jurnaliştilor pentru a obţine sprijinul financiar care să îi permită să achite cheltuielile pentru spitalizarea mamei ei. Lou avea 88 de ani, rinichii şi inima începuseră să îi cedeze, iar tratamentele erau mult prea costisitoare pentru veniturile ei limitate.

Jurnaliştii au găsit-o pe Lou pe patul de spital ajutată de fetele ei şi de nepoţi. Printre ei se afla şi Zhang Qilin, un băieţel de şapte ani, ultimul pe care Lou a reuşit să îl salveze. Avea 82 de ani când l-a găsit, tot între gunoaie, fiindcă femeia încă mai recicla pentru a supravieţui. Deşi îi era greu să aibă grijă chiar și de ea însăși, iar soţul ei murise în urmă cu 10 ani, Lou nu l-a putut lăsa acolo. „Era atât de drăgălaş şi de neajutorat… A trebuit să îl iau acasă cu mine.” I-a pus un nume care în chineză este folosit pentru a desemna „un lucru rar şi preţios”.

Pe patul de spital, grija ei s-a îndreptat spre micul ei băiat adoptat, pentru care dorea să strângă bani pentru a-l da la şcoală. Nu reuşise să le ofere această şansă primelor trei fiice, dar pentru ultimele două a făcut eforturi şi a reuşit să le ţină la liceu. Prin urmare, ultima ei dorinţă a fost ca Zhang Qilin să meargă și el la şcoală. „Nu mai am multe zile de trăit, dar ceea ce îmi doresc cel mai mult este ca el să meargă la şcoală. În felul acesta, când voi muri, nu voi mai avea vreun regret rămas.”

Aşa cum era de aşteptat, povestea lui Lou i-a impresionat pe mulţi chinezi. Ba chiar a făcut înconjurul lumii. Dorinţa ei a fost îndeplinită de oameni care au donat pentru şcolarizarea lui Zhang şi pentru cheltuielile ei de spitalizare.

Mai mult, exemplul ei i-a motivat şi pe alţii să continue misiunea vieţii ei, într-o Chină modernă în care poveşti ca ale copiilor lui Lou nu sunt nici pe departe singulare. Pentru că, aşa cum spunea ea, „aceşti copii au nevoie de iubire şi de grijă. Sunt toţi vieţi umane preţioase.”