Devon[1] are 12 ani și îi plac la nebunie dulciurile – de fiecare dată când are ocazia își dă toate alimentele nutritive din pachetul său de prânz la schimb pentru bomboane, fursecuri sau alte minunăţii cu zahăr, iar o bună parte din banii pe care îi câștigă făcând treburi prin casă îi cheltuie încercând să-și potolească poftele nesănătoase.

Părinţii lui se asigură că alimentaţia lui conţine cantitatea necesară de proteine și că mănâncă cel puţin o parte dintre legume. Nici nu permit consumul de băuturi zaharoase în casă, dar nu sunt conștienţi de cât zahăr consumă Devon de fapt, din moment ce își satisface poftele doar la școală sau în cadrul activităţilor de după școală. Cu toate acestea, Devon are o greutate normală. Iar când a petrecut două săptămâni la bunici s-a simţit bine, deși nu a mai avut acces la dulciuri, fiindcă bunicii lui locuiesc la ţară și se feresc de junk food. Însă, când a revenit acasă, a început iarăși să se înfrupte din dulciurile preferate. Devon nu își bate capul cu ce mănâncă sau cu câte kilograme are, aceste probleme nici măcar nu apar pe radarul unui preadolescent.

Kayla, de 15 ani, are și ea o pasiune pentru dulciuri. Deși este convinsă că mănâncă prea mult zahăr, nu pare să fie capabilă să își schimbe obiceiurile. Kayla mănâncă sănătos la micul dejun și în general când este în prezenţa altor persoane, dar mănâncă frecvent dulciuri în secret și este rușinată de cantităţile pe care le consumă. Când mănâncă dulciuri se simte „grozav și groaznic în același timp”, spune ea. Și simte că, deși își potolește pofta pentru o vreme, aceasta revine cu și mai multă forţă, așa că în final este blocată într-un cerc vicios, în care poftește, mănâncă și apoi se învinovăţește. Kayla este doar vag conștientă de acest ciclu, care începe să îi afecteze performanţele școlare, pe măsură ce mintea îi este tot mai concentrată pe mâncare și pe grija de a nu se îngrășa. Într-adevăr, Kayla are puţin mai multe kilograme decât ar trebui pentru înălţimea și forma corpului ei, dar nu este în niciun caz obeză. Cu toate acestea, la controlul medical anual, doctorul a avertizat-o că tensiunea este mai mare decât ar trebui și i-a pus întrebări despre ce mănâncă (Kayla s-a rușinat și nu a fost tocmai sinceră). Faţă de Devon, Kayla se gândește frecvent la ceea ce mănâncă și la problemele legate de greutate și își face griji că, pe măsură ce trece timpul, o să îi fie tot mai greu să își controleze poftele.

Natura dependenţelor alimentare

Ce este dependenţa alimentară? Oare Devon și Kayla se pot califica drept „dependenţi”? Aceste întrebări sunt mai complicate decât par. Datele sugerează că mare parte din ceea ce numim neoficial „dependenţă alimentară” nu s-ar califica drept comportament adictiv. În schimb, aceste pofte greu de controlat ar fi explicate mai corect în termenii unor procese psihologice complexe, combinate cu calităţile apetisante ale anumitor alimente și cu percepţiile sociale despre cantităţile și modurile cuvenite de consumare a alimentelor respective.[2] Cu toate acestea, cei care se identifică drept „dependenţi de mâncare” relatează multe dintre comportamentele depistate în diagnosticarea dependenţelor de substanţe. Iar, având în vedere că aceleași tipare de activare neuronală apar în dependenţa de substanţe și în mâncatul de tip adictiv, unii cercetători argumentează că anumite comportamente de supraconsum alimentar ar trebui totuși caracterizate drept adicţii.[3]

Cele mai bune informaţii pe care le avem despre adicţia alimentară se referă la alimentele bogate în zahăr sau grăsimi. Deși aceste două categorii alimentare nu sunt adictive în sine, atributele care le fac să fie apetisante, cuplate cu restricţiile sociale care încurajează un tipar de consum de tip abţinere-supraconsum, stimulează particularităţile comportamentale și neuronale care pot fi diagnosticate într-o dependenţă.[4] Neconcordanţele care apar în datele empirice indică faptul că este prematur să aplicăm modelul dependenţei clasice consumului de alimente[5], dar, chiar și așa, apariţia tiparelor de consum caracteristice unei clasice clasice este revelatoare. Aceste tipare au fost corelate nu doar cu obezitatea și cu problemele de sănătate aferente, ci și cu probleme mintale, cum este depresia.[6] Ceea ce le face obiectul eforturilor de îmbunătăţire a sănătăţii publice[7], în mod special în ce îi privește pe adolescenţi.

Termenii „dependenţă alimentară” și „obezitate” apar deseori interconectaţi în literatura populară și în presă, ceea ce a dus la împământenirea impresiei că toate persoanele obeze se luptă cu dependenţa de mâncare. Ceea ce nu este adevărat. Persoanele care au o dependenţă alimentară pot avea o greutate normală sau pot fi chiar subponderale.[8]

Și, în timp ce este adevărat că persoanele obeze au probleme de păstrare a unui echilibru între caloriile ingerate și caloriile consumate, se estimează că doar un sfert dintre acestea îndeplinesc criteriile folosite de Scala Yale a Dependenţei Alimentare (YFAS) pentru depistarea cazurilor de adicţie alimentară.[9] Aceste persoane, mai precis, sunt expuse riscului de a deveni obeze cronic și, prin urmare, mai dificil de tratat. Copiii care dezvoltă un tipar de consum alimentar adictiv sunt cei mai expuși, având în vedere că tiparele alimentare instalate în copilărie ţin toată viaţa, iar efectele negative cumulate ale unei alimentaţii proaste vor crea probleme pe tot parcursul vieţii. Studiile care au analizat momentul instalării obezităţii indică spre perioada de dezvoltare timpurie a persoanei, unele rezultate sprijinind chiar ideea că există o influenţă prenatală asupra obezităţii.[10]

În efortul de a-i identifica pe copiii care riscă să dezvolte o dependenţă alimentară, cercetătorii au conceput o versiune YFAS pentru copii.[11] Aceasta include următorii indicatori:

1. „Dacă nu găsesc o mâncare care îmi place, mă voi strădui să fac rost de ea (de exemplu, voi ruga un prieten să mi-o aducă, voi căuta un tonomat, voi furișa mâncarea când nu mă vede nimeni)”.

2. „Mănânc atât de mult, încât după aceea nu mă simt bine. Mă simt atât de rău, încât nu mai fac lucrurile care îmi plac (de exemplu, să mă joc sau să ies cu prietenii).”

3. „Când nu mănânc anumite lucruri, mă întristez sau mi-e rău.”

4. „Felul în care mănânc îmi cauzează probleme (de exemplu, probleme la școală, probleme cu prietenii sau cu părinţii).”

Pe baza indicatorilor din YFAS-C, Devon nu pare să fie dependent de mâncare, deși ar fi de dorit să își ajusteze unele obiceiuri pentru a preveni probleme pe viitor. Kayla, pe de altă parte, are un risc ridicat – deja are probleme de sănătate asociate alimentaţiei, iar stările ei emoţionale sunt legate direct de aceasta, motiv pentru care se și teme să nu cumva să piardă controlul asupra consumului. Indiciile de acest gen ar trebui să servească drept semnale pentru părinţi și profesori că tiparele de consum alimentar la copii reflectă probleme emoţionale sau psihologice mai adânci, care trebuie rezolvate, și să îi ajute să realizeze că nu vor rezolva problema dacă doar le ţin o predică adolescenţilor și copiilor despre cum ar trebui să își schimbe obiceiurile.

Acţiuni de prevenţie la nivel de școală

Eficienţa strategiilor pentru prevenirea și tratarea dependenţelor alimentare depinde de acurateţea definiţiilor date tulburării, care trebuie să fie compatibile criteriilor clinice. „Dependenţa alimentară” nu apare în Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale (DSM-5)[12], deși conceptul este folosit în parametrii clinici (de exemplu, în YFAS-C). Cu toate acestea, în cea mai recentă ediţie a DSM-5, tulburarea mâncatului compulsiv (binge eating disorder – BED) a fost adăugată drept categorie de diagnostic, fiind definită ca o patologie alimentară marcată de episoade de supraconsum urmate de sentimentul pierderii controlului.[13] În raport cu această definiţie, Kayla îndeplinește criteriile pentru BED, deși nu este clar dacă este și dependentă de mâncare.

În ultimii ani, studiile despre dependenţele alimentare, realizate pe oameni și animale, au prins avânt, dar puţine dintre ele s-au concentrat pe adicţia alimentară în sine (spre deosebire de BED) la copii și adolescenţi.[14] În timp ce o parte dintre indivizii care suferă de BED se angajează în comportamente din spectrul adictiv (de exemplu, inabilitatea de a se controla, deși cunosc consecinţele, sau faptul că suferă de sevraj când întrerup consumul), alţii nu îndeplinesc criteriile pentru adicţie.[15]

Prin urmare, deși Kayla dă semne de BED, determinarea frecvenţei episoadelor de mâncat compulsiv este importantă pentru a stabili dacă chiar suferă de BED sau nu. Conform DMS-5, acestea ar trebui să apară în medie o dată pe săptămână, pentru cel puţin trei luni la rând, pentru a se califica drept BED. Ceea ce nu este totuna cu supraconsumul, care este mai puţin grav, mai rar și nu este corelat cu probleme fiziologice și psihice.[16]

În ciuda subtilităţilor și complexităţii identificării diferenţelor dintre dependenţa alimentară, BED și tiparele de consum nesănătoase, dar neadictive, părinţii și personalul școlilor au de jucat un rol important în modelarea alegerilor pe care tinerii le fac cu privire la ce mănâncă. Pe lângă deciziile alimentare sănătoase ale părinţilor, școlile care au cantină ar putea contribui mult dacă ar servi meniuri mai sănătoase, iar în automate ar înlocui produsele obișnuite cu variante care să aibă un conţinut mai scăzut de carbohidraţi, zahăr și grăsimi sau chiar să nu aibă deloc. O trecere în revistă recentă a literaturii din domeniu arată că implementarea politicilor de comercializare a băuturilor și alimentelor mai sănătoase (în afara meniurilor servite la școală) chiar duce la un consum crescut al acestor variante.[17]

De asemenea, cercetările sugerează că există un grad semnificativ de continuitate a obezităţii din copilărie spre vârsta adultă, motiv pentru care programele școlare care să promoveze un stil de viaţă sănătos, care să întărească obiceiurile sănătoase sau să le corecteze pe cele nesănătoase învăţate de copii în familie ar trebui să fie prezente în gimnaziu și să continue la liceu și chiar la facultate. În mediul online există resurse excelente care să ajute părinţii și școlile în acest demers. În mod special, programul Rudd Roots Parents, al Centrului Yale Rudd pentru Politici Alimentare și Obezitate (http://ruddrootsparents.org/school-food), care este adresat părinţilor, este un instrument important pentru abordarea subiectului în familie; Mișcarea Cantinelor Smart, a Centrului de Economie Comportamentală în Nutriţia Copilului, de la Universitatea Cornell (http://smarterlunchrooms.org) și Programul Școlilor Sănătoase, al Alianţei pentru o Generaţie mai Sănătoasă (https://schools.healthiergeneration.org), sunt alte câteva exemple.

Relaţiile pozitive susţin obiceiurile alimentare sănătoase

Relaţiile pot fi de asemenea un factor important pentru încurajarea obiceiurilor alimentare sănătoase. În mod asemănător, relaţia copil-părinte și cea elev-profesor sunt vehicule importante de schimbare și o sursă aparte de sprijin pentru tineri. Prin crearea unui mediu pozitiv acasă, în clasă, dar și în afara clasei, părinţii și profesorii pot facilita dezvoltarea unui comportament pozitiv la tineri. Cercetările arată că, atunci când se simt conectaţi la familia și la școala lor, elevii sunt mai puţin înclinaţi să participe la tot felul de comportamente riscante și nesănătoase[18], performanţele școlare fiind de asemenea identificate ca un factor protector împotriva tulburărilor alimentare.[19] Prin urmare, alături de rolul părinţilor, influenţa unui profesor este dublă – cultivă sentimentele de apartenenţă la comunitate și încurajează performanţele școlare, ambii factori având legături demonstrate cu obiceiurile alimentare pozitive. Centrul pentru Prevenţia și Controlul Bolilor oferă un document excelent despre cultivarea sentimentului de comunitate în școli (www.cdc.gov/healthyyouth/protective/pdf/connectedness.pdf).

Ţinând cont de cât de mult timp petrec tinerii la școală, rolul profesorilor nu poate fi diminuat. În plus, nu întotdeauna părinţii sunt suficient informaţi sau instruiţi, caz în care rolul profesorului este și mai mare. Un profesor de încredere poate intermedia legătura dintre psihologii școlii și asistenţii medicali, ambele profesii jucând un rol vital în identificarea și tratarea tulburărilor alimentare. Profesorii ar trebui oricum să includă în programa școlară informaţii despre tulburările alimentare (și poate chiar un screening tip YFAS-C, pe care l-am descris mai sus, ce poate fi evaluat și de psihologi și de asistenţii medicali). Conducerea școlii ar putea să gândească și să organizeze ateliere care să se concentreze pe dezvoltarea abilităţilor, cum ar fi comunicarea, rezolvarea problemelor, managementul stresului (sau să le includă formal în programa școlară). Deși probabil că există diferenţe importante între adolescenţii cu dependenţe alimentare (cum există, de altfel, în cazul oricărei alte dependenţe), cercetările recente sugerează că impulsivitatea este un factor care poate explica legătura dintre comportamentele adictive și consecinţe, precum un indice de masă corporală crescut.[20] Deși preliminarii, aceste informaţii sugerează că identificarea timpurie a simptomelor corelate cu dependenţa alimentară, precum impulsivitatea, ar fi de folos.

În final, într-un parteneriat de dorit cu părinţii, școlile ar trebui să se gândească să le ofere elevilor și familiilor lor o listă de profesioniști a căror specializare să includă ajutorarea tinerilor care se luptă cu orice fel de tulburare alimentară. Un loc bun de unde se poate începe documentarea despre patologiile alimentare este site-ul Asociaţiei Naţionale pentru Tulburări Alimentare[21], din Statele Unite.

Strategii

Experţii în sănătate mintală, atât din interiorul, cât și din afara sistemului educaţional, pot implementa diverse strategii pentru a se adresa patologiilor alimentare la copii și adolescenţi. Obezitatea infantilă și obezitatea în adolescenţă au fost corelate cu obezitatea părinţilor. Prin urmare, tinerii beneficiază cel mai mult atunci când programele de gestionare a greutăţii sunt gândite pentru întreaga familie. Psihologii și consilierii educaţionali ar trebui ca ori de câte ori este posibil să includă familiile în intervenţii, iar profesorii să includă familiile elevilor în programele generale despre sănătate și nutriţie. Și, deși tema acestui articol este dependenţa de mâncare, principiile unei alimentaţii sănătoase se aplică general, așa că implicarea familiei ar trebui să fie o abordare eficientă.[22]

O altă strategie pentru tratarea obiceiurilor alimentare nesănătoase vizează influenţele psihologice din substrat, cum ar fi stresul, care afectează procesele fiziologice implicate în procesul de hrănire.[23] Pe lângă schimbările biologice inerente adolescenţei, copiii aflaţi în această perioadă trec prin schimbări majore de mediu, atât în familie, cât și în afara familiei. Spre exemplu, în această perioadă tinerii trec prin dezvoltarea identităţii de sine, schimbarea colegilor și descoperirea interesului pentru relaţii intime, ceea ce face ca școala să fie locul perfect în care să înveţe strategii eficiente de combatere a stresului. Adolescenţii se pot refugia în mâncărurile grase și zaharoase atunci când sunt năpădiţi de sentimente de nesiguranţă și respingere din partea colegilor. Din cauză că aceste alimente activează circuitele neuronale ale recompensei/satisfacţiei, este foarte ușor să se formeze obiceiuri puternice care vor cere eforturi conștiente pentru a le combate.

S-a sugerat că mâncatul compulsiv îi ajută pe tineri să scape de gândurile negative pe care le au despre ei înșiși.[24] Prin urmare, îndepărtarea stresorilor zilnici, cu o atenţie sporită în perioadele de tranziţie, va ajuta la promovarea unui stil de viaţă sănătos și la prevenirea formării obiceiurilor alimentare proaste.

Pe internet sunt disponibile multe resurse care prezintă tehnici de reducere a stresului; părinţii și cei care lucrează cu tinerii s-ar putea să găsească de un real ajutor resursele oferite de San Francisco Unified School District[25], pentru că pot fi adaptate începând cu grădiniţa și până în clasa a XII-a. Pentru vârste mai mari, Universitatea din Michigan[26] oferă o varietate de sfaturi și strategii pentru studenţi, părinţi și profesori.

Cercetările arată că, deși terapia cognitiv-comportamentală poate să trateze cu succes BED și să prevină gândurile negative despre alimentaţie și greutate, psihoterapia de grup s-ar putea dovedi la fel de eficientă pentru tratarea persoanelor supraponderale care îndeplinesc criteriile de diagnosticare cu BED.[27] Și, deși sunt probleme medicale diferite, BED și dependenţa alimentară se suprapun destul de mult[28] pentru a crede că aceste strategii oferă soluţii rezonabile și pentru problema dependenţei alimentare. Pentru unele persoane, opţiunile de autoajutorare ar putea fi suficiente, dar pentru altele terapia ar putea fi cea care scoate la iveală și rezolvă factorii psihologici și emoţionali ai comportamentului nociv. Strategiile de slăbire nu sunt suficiente pentru tratarea BED, având în vedere că persoanele care suferă de această tulburare s-ar putea să nici nu aibă probleme cu greutatea, iar tulburarea poate să implice probleme psihice, cum ar fi depresia, lipsa speranţei sau distorsionarea imaginii de sine. La fel, și pentru dependenţa alimentară intervenţiile axate specific pe slăbit cel mai probabil sunt mai puţin eficiente decât abordările multilaterale.

Concluzii

Deși multe studii știinţifice despre tratarea patologiilor alimentare au identificat strategii cu rezultate pe termen scurt, mult mai puţine au examinat rezultatele pe termen lung pentru persoanele cu o istorie lungă de supraconsum alimentar. Cu toate acestea, într-un mic studiu calitativ despre femei care și-au depășit tulburările alimentare, cercetătorii au observat că o parte fundamentală din povestea lor de recuperare a constituit-o credinţa personală și apartenenţa la comunitate.[29] Aceasta sugerează că, la fel ca în cazul oricărei alte dependenţe, atunci când există o comunitate de sprijin și strategiile integrează credinţa și spiritualitatea, se poate obţine o reabilitare de succes. O astfel de abordare multilaterală pentru promovarea sănătăţii este de un deosebit folos atunci când atenţia copiilor și adolescenţilor este îndreptată spre versetul din 1 Corinteni 10:31: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.”[30]