Cartea O mie să cadă este, dincolo de istoria emoţionantă a unei familii care trăiește suferinţele și ororile celui de-al Doilea Război Mondial, o radiografie a creștinismului care rezistă în vremuri în care compromisul pare singura cale de supravieţuire.
Susie Hasel Mundy, autoarea cărţii, este și personaj al acestei istorii de familie, singurul care are cele mai puţine amintiri ale anilor din Germania hitleristă. Născută în anii războiului, Susie se va baza pe amintirile fraţilor mai mari și pe relatările și înregistrările făcute de părinţii ei pentru a descrie experienţele neobișnuite, pe cât de grele, pe atât de încurajatoare, prin care trece familia Hasel.
O familie ca multe altele, pe care războiul o va smulge din rutina și relativa predictibilitate cotidiană, pentru a o face martoră a suferinţelor și ororilor din prima linie a frontului, precum și din spatele lui. Credinţa în Dumnezeu devine unicul refugiu al acestei familii, iar ea este răsplătită printr-un șir de minuni care se întâmplă în acești ani de degringoladă.
„Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua (…). O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia” (Psalmii 91:5-6).
În 1939, plicurile cu antet oficial aduse de lucrătorii poștali înseamnă, cel mai adesea, un singur lucru. Franz Hasel primește și el un astfel de plic. Are 40 de ani și 3 copii (al patrulea se va naște în timpul războiului), a luptat deja în Primul Război Mondial și ordinul de încorporare vine ca o surpriză de proporţii.
Totuși va fi mobilizat în Compania de Pionieri 699, una dintre trupele de elită ale lui Hitler, a cărei misiune constă în construirea de poduri pe linia frontului. Versetele biblice pe care Franz le citește cu familia în momentele de închinare ce preced despărţirea devin un motto luminos pentru lunile și anii în care vor fi despărţiţi, fără a ști dacă se vor mai reuni vreodată: „Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua (…). O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia” (Psalmii 91:5-6).
Faţă în faţă cu pericolele unui război care va secera zeci de milioane de vieţi, mesajul promisiunii biblice trebuie să fi reverberat într-un mod special în inimile lor, dar soţii Hasel nu mizează totul pe făgăduinţă, ci pe Acela care a făcut-o.
Credinţa lor este dintr-un aluat autentic, una care tolerează suferinţele, lipsurile și dezamăgirile și furnizează suficient curaj pentru decizii care par cu totul nesăbuite în vreme de război.
Așa cum e hotărârea de a respecta dieta biblică ori sabatul, inclusiv în situaţii de criză – o astfel de performanţă este de-a dreptul bulversantă chiar și pentru colonelul american care-l interoghează pe Franz la sfârșitul războiului și care admite că, deși este evreu, nu și-a imaginat că viaţa de militar și păzirea sabatului ar putea fi compatibile.
Ca și cum aceste alegeri nu i-ar fi îngreunat îndeajuns situaţia, Franz își riscă viaţa mergând să avertizeze evreii despre iminentele razii ale trupelor SS, încearcă să salveze viaţa unui evreu recuperat dintr-o groapă cu cadavre și aruncă pe furiș de mâncare prizonierilor de război. În cele din urmă, se descotorosește în secret de revolver, pentru a nu fi tentat să ucidă într-un moment critic, în care viaţa i-ar fi ameninţată.
Un șir de decizii care par să-i reducă dramatic șansele de a se întoarce cu bine într-o zi la familia lui; Franz însuși se întreabă dacă nu cumva își va pierde viaţa în acest război mai degrabă din cauza tovarășilor săi decât din cauza dușmanilor.
Acasă, Helene se luptă cu inamici care par să o copleșească: îndoctrinarea copiilor cu ideologia nazistă, lipsa de hrană, bombardamentele care au loc noapte de noapte, evacuarea din oraș, ameninţările tot mai numeroase primite pentru că respinge înscrierea în Partidul Nazist, reţinerea de către naziști a soldei lui Franz și, în cele din urmă, convocarea la cartierul general al Gestapoului, pentru că refuză să-și trimită copiii la școală sâmbăta.
Credinţa, rugăciunea și curajul de a lua decizii rapide și dificile – acestea sunt armele cu care Helene întâmpină momentele de criză intensă, fără să știe dacă le va supravieţui sau dacă va reuși să-și păstreze copiii lângă ea, astfel încât moartea sau finalul războiului să-i găsească împreună.
În vremuri de restriște, în care pericolul adulmecă din fiecare colţ, iar hazardul pare să decidă cine trăiește și cine moare și în care, aparent, inflexibilitatea faţă de compromisuri aduce speranţa supravieţuirii la cote foarte joase, familia Hasel devine mărturia vie a purtării iubitoare de grijă a unui Dumnezeu căruia Îi pasă.
Tragedia adusă de război se împletește cu dovezi ale intervenţiei supranaturale – unele cu adevărat frapante, altele care îmbracă straiele unui șir de „coincidenţe” cărora credinţa le găsește o altă obârșie, mai înaltă.
Într-un fel, O mie să cadă este o poveste de iubire care depășește cercul cald al familiei, legându-i pe oameni de Dumnezeu într-un mod chiar mai intim decât sunt alipiţi unul de celălalt.
Rugăciunea lui Helene de a fi ajutată să ia deciziile corecte legate de copii, nu pe cele care augmentează, teoretic vorbind, șansele de a-i păstra lângă ea, trădează exerciţiul unei afecţiuni care se poate dărui celor dragi pe deplin, tocmai pentru că ei au fost încredinţaţi Celui care are resurse infinite de a iubi.
Ceea ce merită subliniat, de asemenea, este că personajele cărţii nu se cantonează într-o respectare mecanică a unor principii de altfel sănătoase, ci menţin o legătură autentică cu Autorul lor. Într-un fel sau altul, reușesc să Îi distingă glasul chiar și în vacarmul războiului, fiind călăuziţi în momente de cumpănă spre locuri sigure, oameni potriviţi și alegeri care se dovedesc providenţiale privite retrospectiv.
Cartea lui Susie Hasel Mundy a fost scrisă, potrivit mărturisirii autoarei, ca o încurajare pentru cei care vor fi martori ai evenimentelor sfârșitului anunţat de Scriptură. Istoria familiei Hasel este o chemare la ucenicie pentru toţi cei care au uitat, sub aripa vremurilor de prosperitate, că ţărâna nu este destinaţia noastră finală.
Un mesaj de îmbărbătare pentru cei chinuiţi de teama de viitor și de necunoscut, pentru cei care se îndoiesc că vor putea trăi așa cum le dictează conștiinţa sub ameninţarea constrângerii și a persecuţiei. O pledoarie pentru verificarea onestă a temeliei credinţei noastre și pentru o cunoaștere mai profundă a Celui de care se leagă speranţa noastră de înveșnicire.
Cei care citesc istoria tulburătoare a acestei familii creștine până la final (de fapt e și greu să abandonezi cartea îndată ce intri în atmosfera ei) au o nouă confirmare a faptului că orice happy-end al poveștilor de aici are nevoie să fie rescris cu o altă peniţă, într-o altă lume, din care a fost excavată orice rămășiţă a răului.
Pentru cei care și-au ancorat speranţa în acest viitor, O mie să cadă rămâne o mărturie a faptului că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28), chiar și atunci, chiar și acolo unde ochiul vede doar ambiguitate și incertitudine.
Citește și: „Femeia cu cartea” | Slăbiciunea care descătușează puterea lui Dumnezeu
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
