Atentatul de la Paris ridică multe semne de întrebare cu privire la capacitatea de a controla celulele teroriste, dar şi cu privire la rolul pe care religia îl joacă în acest context. Tendinţa de a asocia islamul cu violenţa vine aproape în mod firesc. Este însă justificată această percepţie?

Religia atacatorilor este pusă pe tapet și oferă un motiv suplimentar de amplificare a islamofobiei. La scurt timp după atentat, moschei musulmane au fost ţinta unor atacuri de răzbunare. Extremismul naște un alt extremism. Gestul apare și pe fondul reînvierii stereotipului blamării unei singure religii ca fiind predispusă la violenţă (în speţă, cea islamică). Se uită prea ușor că Anders Breivik, norvegianul care a provocat carnagiul de la Oslo, nu era musulman, acesta fiind doar un exemplu care arată că fenomenul terorist este complex și nu poate fi redus doar la componenta sa religioasă.

Religia în spaţiul public, o problemă spinoasă

Evenimentul tragic din Hexagon a readus în atenţia publică relaţia dintre religie și societatea civilă. În Franţa, insistenţa pe ideea că statul este laic și, prin urmare, că religia trebuie redusă la spaţiul privat a fost concretizată prin interdicţia privind purtarea vestimentaţiei specifice islamice. În consecinţă, burqa a devenit subiect de satiră, dar și de acuzaţii la adresa fundamentaliștilor religioși.

Concepţia despre statul laic, asociată unui anumit mod de a înţelege libertatea de exprimare, a stat la baza modului în care revista Charlie Hebdo a abordat islamul, fără menajamente, în temeiul stilului francez de a construi relaţia dintre cele două sfere de existenţă. „Trăiesc sub autoritatea legii franceze. Nu trăiesc după Coran”, declara în 2012 directorul publicaţiei franceze. „Acum, cele două lumi s-au ciocnit într-o tragedie”, au comentat jurnaliștii de la Christian Today.

Mobilul religios al crimei

Elementele asociate atentatului duc în mod inevitabil la identificarea mizei religioase ca principala responsabilă pentru declanșarea operaţiunii criminale. Atentatorii au acţionat în numele lui Allah (strigătul Allah Akbar!, „Allah este răzbunat”, este concludent în această privinţă) și, oricât s-ar încerca, disocierea religiei de actul terorist este sortită eșecului.

Este un fapt pe care îl confirmă și directorul unei organizaţii cu preocupări în domeniul religiei, Lapido Media, pentru care „religia nu constă în ceea ce spui, ci în ceea ce faci. Dacă împuști oameni nevinovaţi  în numele lui Dumnezeu, este un act religios și nu poate fi negat acest aspect”.

Religia este un pericol public?

Sub imperiul emoţiilor declanșate de imaginile atentatului, se poate ușor concluziona că religia (în special cea islamică) este incompatibilă cu mersul societăţii actuale. Însă un raport recent lansat de Lapido și Open University aduce anumite nuanţe, susţinând că rolul religiei este „ambivalent”.

Raportul „Religie, securitate și incertitudini globale” a constatat că, în timp ce religia este adesea portretizată de mass-media ca fiind factorul determinant în declanșarea și întreţinerea unui conflict, realitatea este că ea funcţionează în asociere cu alţi factori. Cel politic apare cu preponderenţă. Grupările islamiste precum Statul Islamic sau Boko Haram sunt aduse ca argumente pentru ideea că religia este nocivă în societatea modernă. Acum a venit și atentatul de la Paris pentru a întări această percepţie. Caroline Rooney, profesor de studii privind Africa și Orientul Mijlociu, la Universitatea din Kent, susţine în raport că „problemele apar atunci când religia funcţionează în tandem cu alţi factori, mai ales cei politici”. Dincolo de substratul religios al radicalismului islamic, aspectul politic este cel care alimentează determinarea și spiritul de sacrificiu de care teroriștii dau dovadă. Miza acţiunilor lor radicale se circumscriu parteneriatului dintre politică și religie.

Și autoarea Karen Armstrong (care are preocupări legate de istoria comparativă a religiilor) susţine în The Guardian că ideea asocierii violenţei cu o anumită religie nu are suport, ea putând fi încadrată în sfera miturilor. Chiar dacă evenimentele istorice par să o contrazică, scriitoarea britanică insistă asupra faptului că nu religia în sine generează răul, ci combinarea acesteia cu un domeniu mai discreditat al vieţii sociale: politica.

Islamul, o religie violentă?

În ciuda unor observaţii de acest gen, tendinţa stereotipizării și generalizării rămâne. „Nu mi se pare corect să se vorbească în general despre musulmani, cum nu a fost corect să fie judecat creştinismul pe baza metodelor utilizate de Cesare Borgia”, a comentat scriitorul Umberto Eco. Totuși islamul este disociat cu dificultate de actele incontrolabile ale fundamentaliștilor, oricât de mult se străduiesc unii să nuanţeze problema. De aceea nici nu mai surprinde faptul că, la nivelul opiniei publice, perceperea islamului ca pericol public este destul de răspândită, cu atât mai mult cu cât este întreţinută prin mesaje ale unor persoane cu notorietate.

De exemplu, evanghelistul Franklin Graham, fiul celebrului predicator Billy Graham, a numit islamul o „religie a războiului”. Nu a ezitat să îi includă în aceeași categorie pe toţi musulmanii, fără diferenţe de ordin ideologic. „Acesta este islamul. Nu a fost deturnat de radicali. Aceasta este credinţa, aceasta este religia”, a comentat liderul evanghelic, dând astfel glas unei percepţii populare în anumite medii. Statisticile nu fac decât să exprime această percepţie. Conform unui sondaj din 2010, 40% din publicul american crede că islamul încurajează violenţa în rândul adepţilor. Pe „bătrânul continent”, situaţia este similară. Majoritatea germanilor (57%) consideră islamul o ameninţare. Un sondaj de acum doi ani din Franţa releva ceva asemănător. Cetăţenii francezi au declarat în proporţie de 43% că islamul este o ameninţare la adresa identităţii naţionale.

Arta de a privi în profunzime

Dincolo de aspectele strict umane ale orientării extremiste, există un element care este prea puţin luat în calcul și care are rolul de a întreţine atmosfera de conflict. Este vorba despre „o profeţie autoîmplinită (self-fulfilling prophecy), care de fapt creează, întărește sau exacerbează tensiunile și conflictele”, susţine raportul Lapido. Este vorba de un tip de convingere care poate fi concretizat deoarece impune un comportament în acord cu o premisă presupusă a fi deja adevărată. Astfel starea de tensiune poate fi alimentată în mod artificial fiindcă se pleacă de la o supoziţie eronată.

Presa joacă un rol determinant în ilustrarea islamului ca potenţial inamic. Nu întâmplător uneori mass-media este arătată cu degetul pentru modul în care se raportează la evenimentele cu un grad crescut de sensibilitate și care au miză religioasă. Astfel se alimentează o tensiune care ar fi putut fi evitată. Este ceea ce conduce cu pași siguri la iniţierea unui efect de domino. Cazul francez, din păcate, este ilustrarea tragică a acestei situaţii.

Există însă posibilitatea unei evadări din această traiectorie descendentă. Potrivit Lapido Media, religia este nu doar o parte a problemei, ci poate fi chiar o parte a soluţiei. Avem „oportunitatea extraordinară de a demonstra că dragostea este mai puternică decât moartea”. Este perspectiva care ar putea așeza lucrurile în normalitatate lor.