Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea (Proverbele 22,6).

O amintire tot mai vie mă vizitează uneori, când mă gândesc ce mult datorez bunicilor mei dragi, în formarea mea ca om, pentru educaţia lor religioasă de un bun simţ sănătos, ţărănesc, cu acea încredere neclintită în Dumnezeu pe care o pot insufla numai sufletele curate ca de copii, păstrate astfel în trupuri ce ajung la vârste venerabile.

Amintirea mea este dintr-o vară în care aveam şase ani şi mă aflam la bunica din partea tatălui. Tocmai ajunseserăm sub poalele pădurii, unde bunica avea multă treabă pe o bucată de pământ cultivată de ea, când a realizat că uitase să hrănească puişorii de găină închişi pe prispa casei. M-am oferit să mă întorc singură pentru a-i hrăni şi, deşi bunica ezita să mă lase, la insistenţele mele temerare şi presată de treburi, a acceptat.

Am plecat spre sat, dar, la trecerea peste pârâu, m-a întâmpinat un grup gălăgios de copii ce pregăteau un baraj de pescuit; văzându-mă străină, de la oraş, singură şi mai micuţă, au început să mă alunge cu pietre, încercând să mă determine să fug şi strigând să nu mai trec pe la pârâul „lor”. Reacţia mea i-a surprins atât pe ei, cât şi pe mine: pur şi simplu, am refuzat să o iau la fugă şi, încasând câteva lovituri de pietre pe gambe şi glezne, am continuat mersul la pas până m-am îndepărtat, cu toate că durerea era foarte ascuţită.

Abia când hrăneam cu mălai puişorii am plâns, ca şi cum sperietura m-ar fi ajuns din urmă, în sfârşit; mă gândeam cum mă voi întoarce pe acelaşi traseu… Când am ajuns din nou la pârâu, m-am rugat lui Dumnezeu aşa cum mă învăţaseră bunicii mei şi, mirare mare: deşi erau la câţiva metri de mine, copiii cu pricina nu m-au mai văzut, am traversat de parcă aş fi fost invizibilă! Abia mai târziu am realizat întâmplarea asta miraculoasă şi puterea rugăciunii, purtându-le recunoştinţă dragilor mei bunici că m-au învăţat cum pot să fiu curajoasă: nu să nu simt vreo teamă, ci să mă bazez totdeauna pe ajutorul divin, chiar împotriva aparenţelor ostile şi piedicilor ce par insurmontabile.

Meditând la rolul membrilor unei familii în armonizarea ei interioară, cred că, mai mult decât părinţii – adesea confiscaţi de alergarea zilnică –, bunicii sunt cei chemaţi să cultive în sufletul copiilor dragostea de Dumnezeu şi credinţa neclintită în El, chibzuinţa de a cerceta lumea şi curajul de a înfrunta viaţa. Educaţia asta e un privilegiu (conştientizat sau nu) pentru oricine o primeşte în copilărie, fie că rămâne fidel ei, fie că, asemenea fiului risipitor, trece prin ocolul amar al lumii, ca să revină la ceea ce era mai preţios decât întreaga lume. Azi, cu ochii adultului, o consider o adevărată investiţie în dezvoltarea spirituală a oricărui individ, căci nu poţi deveni om întreg fără refacerea legăturii tale cu Dumnezeu.

Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.