Străzi pavate cu sticlă spartă, mașini incendiate, magazine jefuite, sediul CNN vandalizat, lupte de stradă, stare de asediu în Washington, D.C., mii de arestări – SUA se află „într-un război cu ea însăși”, iar pentru a sonda de ce a ajuns în acest punct trebuie să privim și dincolo de vârful icebergului.

După 9 zile de proteste de o amploare fără precedent, SUA pare neputincioasă să stingă focurile aprinse de uciderea unui bărbat afro-american de către forţele de ordine. Prea puţini auziseră de George Floyd până acum 10 zile, dar astăzi numele lui face înconjurul lumii, iar moartea lui a generat un lanţ de proteste în ţară, dar și în alte 25 de ţări, pe toate continentele în afară de Antarctica.

Povestea omului care a implorat să fie lăsat să respire

Viaţa lui George Floyd a avut suișurile și coborâșurile ei. A crescut în Houston, Texas, și a jucat în echipa de fotbal a Liceului „John Yates”, fiind apoi recrutat pentru a juca baschet la South Florida State College, din Avon Park, Florida, unde a fost student între 1993 și 1995.

Toată lumea îl iubea pe fratele meu. Era un uriaș blând”, a declarat fratele acestuia, Philonese Floyd.

Trecutul lui Floyd ascunde însă și umbre – a fost acuzat de jaf armat în 2007 și condamnat la 5 ani de închisoare.

A lucrat apoi ca șofer de camion în Minnesota și ca agent de pază într-un restaurant, de unde a fost concediat din cauza pandemiei. Una dintre clientele fidele ale localului a povestit că Floyd făcea clienţii să se simtă în siguranţă și că aștepta, la încheierea programului, împreună cu ea, până ce o vedea urcată în taxi.

Pe 25 mai, bărbatul a fost arestat, după ce un angajat al unui magazin a reclamat faptul că a primit de la acesta o bancnotă de 20 de dolari care i s-a părut falsă. Floyd a murit la scurt timp după intervenţia poliţiei, fiindcă unul dintre poliţiști l-a imobilizat culcat pe burtă și și-a ţinut genunchiul pe gâtul lui timp de aproape 9 minute. Floyd era neînarmat.

Vă rog, vă rog, nu pot să respir”, „Vă rog.” „Mama.” au fost ultimele cuvinte ale lui Floyd. În vârstă de 46 de ani, Floyd era tatăl a două fete, una de 6, cealaltă de 22 de ani.

Incidentul a fost filmat și difuzat masiv pe reţelele de socializare, iar zeci de mii de oameni au ieșit în stradă ca să ceară dreptate pentru George Floyd. Între timp, Derek Chauvin, poliţistul care l-a ucis pe Floyd a fost arestat sub acuzaţia de ucidere din culpă (schimbată ulterior în omor calificat), iar procurorul general din Minnesota, Keith Ellison, a anunţat punerea sub acuzare și a celorlalţi trei poliţiști care au asistat pasiv la moartea lui Floyd.

Întreg Departamentul de Poliţie din Minneapolis va fi anchetat, pentru a se stabili dacă a fost angajat în ultimii 10 ani în acţiuni discriminatorii sistemice care vizează oamenii de culoare. În ciuda acestor măsuri însă, protestele din SUA au continuat și chiar au luat amploare.

Când violenţa erupe în ambele tabere

O hartă publicată pe 2 iunie arăta că protestele s-au întins în 350 de orașe din SUA, iar în 23 de state și în capitala ţării a fost mobilizată Garda Naţională. În general pașnice ziua, protestele au degenerat în violenţă încă din primele seri, soldându-se cu distrugeri materiale, morţi și răniţi.

David Dorn, un fost poliţist în vârstă de 77 de ani, a fost împușcat de un grup de protestatari care încercau să jefuiască un magazin de amanet din St. Louis. Incidentul a fost transmis în direct pe Facebook și filmat de mai multe persoane, dar nimeni nu a intervenit pentru a ajuta bărbatul care a murit pe trotuar.

Încă din primele zile, poliţiștii au ales să răspundă în forţă protestelor izbucnite tocmai din cauza violenţei  exercitate de un poliţist, notează The New York Times.

Cotidianul scrie că folosirea bastoanelor, a spray-urilor cu piper, a gazelor lacrimogene și a gloanţelor de cauciuc asupra manifestanţilor, dar și a jurnaliștilor creează îngrijorare cu privire la faptul că aplicarea legii în această manieră agresivă va inflama și mai mult revolta oamenilor – întrucât mulţimile sunt imprevizibile, „prea multă forţă poate escalada situaţia – dar la fel se poate întâmpla și dacă este prea puţină”.

În New York, unde protestele au degenerat în haos, doar duminică dimineaţa, poliţia a arestat 345 de persoane. Printre cei arestaţi se numără și Chiara de Blasio, fiica primarului orașului. Primarul de Blasio a declarat că este mândru de fiica sa și de convingerile ei, pe care și le-a manifestat protestând pașnic, subliniind că „rasismul instituţional bântuie viaţa oamenilor de culoare”, iar „ceea ce vedem este o izbucnire din cauza deceniilor de nedreptate”. Dacă iniţial de Blasio le-a mulţumit poliţiștilor pentru că au manifestat reţinere în cursul protestelor, ulterior a condamnat derapajele de violenţă, subliniind că ele nu au nimic de-a face cu motivele și spiritul protestelor.

În Atlanta, 6 poliţiști au fost arestaţi pentru folosirea violenţei asupra manifestanţilor. Poliţiștii sunt acuzaţi de ultraj, distrugere și folosirea ilegală a armamentului și există o înregistrare video care arată cum aceștia scot cu forţa din mașină un bărbat și o femeie, ambii studenţi, îi pun la pământ și îi împușcă cu un pistol cu electroșocuri, deși aceștia nu au opus rezistenţă și nici nu păreau a reprezenta vreun pericol.

Nu toate protestele au alunecat în spirala violenţei și haosului, iar în unele cazuri atitudinea forţelor de ordine a făcut diferenţa, scriu jurnaliștii Shaila Dean și Mike Baker.

Cei doi amintesc de protestele furioase, dar neviolente din orașul Newark (unde jumătate din populaţie este de culoare), de orașul Petesburg, unde șeful poliţiei, Kenneth Miller, alături de câţiva poliţiști, au manifestat solidaritate cu protestatarii, sau de Oklahoma City, unde ofiţeri de poliţie au îngenuncheat cu un singur picior, după modelul de protest împotriva rasismului impus de fotbalistul Colin Kaepernick în 2016, gestul lor detensionând mulţimea agitată, care i-a aplaudat.

Familia lui George Floyd a pledat și ea pentru proteste pașnice, care să nu întineze amintirea celui ucis. Fratele lui Floyd, Terrence Floyd, a făcut apel la manifestanţi să înceteze violenţa, „pentru că ceea ce faceţi nu-l va aduce înapoi pe fratele meu. El nu și-ar fi dorit ca voi să faceţi așa ceva. (…) Înţeleg că sunteţi supăraţi, dar mă îndoiesc că simţiţi măcar jumătate din supărarea mea.” Terrence Floyd a subliniat și că răzbunarea nu aduce decât o alinare de moment, invitând oamenii să se concentreze asupra mijloacelor pașnice de a obţine dreptate pentru fratele său.

De ce s-au aprins focurile?

Departe de a da semne de epuizare la primele măsuri anunţate în legătură cu poliţiștii implicaţi în moartea lui George Floyd, protestele au prins aripi, extinzându-se dincolo de graniţele SUA.

În weekend au avut loc proteste împotriva rasismului instituţionalizat la Amsterdam, la Paris (unde participanţii au purtat însemne cu mesajul „Nu pot să respir”, „Toţi suntem George Floyd”, „Rasismul ne sufocă”), la Zürich, Geneva, Berlin, Londra, Cardiff și Manchester. Iniţial pașnice, protestele au degenerat în violenţă

Este foarte frustrant, sunt foarte supărată și foarte sătulă să aud constant că oamenii de culoare sunt uciși fără niciun motiv. (…) Prejudecăţile cu care se confruntă negrii din America sunt aceleași cu care ne confruntăm și noi aici”, a declarat Shayne, o tânără de 20 de ani care s-a numărat printre protestatarii din Londra.

Iniţial pașnice, protestele au degenerat în violenţă în zilele următoare la Paris și la Londra.

Contextul parcă este croit pentru o furtună perfectă”, scrie analistul Iulian Chifu. Nemulţumirile au explodat pe fondul crizei generate de COVID-19, în care populaţia de culoare a înregistrat un număr foarte mare de decese și îmbolnăviri, explicabile prin faptul că serviciile esenţiale, începând cu transportul public, sunt asigurate în mod disproporţionat pentru această categorie a populaţiei, explică analistul. În plus, criza economică a lovit cel mai puternic în categoriile defavorizate, în care hispanicii și afro-americanii sunt suprareprezentaţi.

Dificultăţile economice au accentuat frustrările mai vechi, crede și analistul Noah Rothman, identificând în moartea lui Floyd doar scânteia care a aprins butoiul de pulbere al unei ţări cu peste 100.000 de morţi cauzate de COVID-19, dar și cu 40 de milioane de șomeri.

Sunt multe voci care spun că președintele Trump a turnat gaz pe foc prin retorica primelor zile de proteste – le-a cerut guvernatorilor măsuri dure împotriva manifestanţilor, a anunţat mobilizarea armatei federale pentru a opri „terorismul intern” și pe protestatarii care ar îndrăzni să pătrundă pe domeniul Casei Albe i-a ameninţat pe Twitter cu „armele cele mai fatale” și „câinii cei mai feroce”.

De asemenea, Trump a fost criticat pentru limbajul rasist împrumutat de la șeful poliţiei din Miami, Walter Headly (care a folosit în 1967, după tulburările din cartierul Liberty City, aceeași ameninţare ca Donald Trump: „Atunci când începe jaful, încep și gloanţele să șuiere.”). Președintele a negat însă faptul că ar fi cunoscut această ameninţare și istoria din spatele ei.

O critică de calibru greu a venit și din partea fostului secretar al Apărării, Jim Mattis. Acesta a părăsit cabinetului lui Trump ca urmare a divergenţelor cu președintele în probleme de politică externă. Mattis s-a abţinut până acum de la orice comentariu cu privire la activitatea lui Trump, iar președintele l-a comparat cu unul dintre eroii săi, generalul George Patton. „Donald Trump este primul președinte din viaţa mea care nu încearcă să unească poporul american nici măcar nu se preface că încearcă. În schimb, el încearcă să ne divizeze. Asistăm la consecinţele a trei ani ai acestui efort deliberat”, a declarat recent Mattis.

La baza icebergului: rasism și inechitate

Moartea lui Floyd a redeschis subiectul dureros al afro-americanilor neînarmaţi uciși de poliţiști. Unul din aceste cazuri, foarte asemănător cu al lui George Loyd, a fost cel al lui Eric Garner, care a murit asfixiat după ce un poliţist alb l-a strâns de gât în timpul procedurii de arestare, ignorând strigătele repetate ale acestuia că nu poate să mai respire.

„E ceva obișnuit în America neagră. Poliţia acestei ţări n-a fost niciodată altfel. Mesajul este că ne pot ucide în văzul lumii, în plină stradă, ignorând urletele de «mă sufoc», pentru că suntem inferiori. America neagră în întregimea ei simte că se sufocă”, punctează jurnalistul Trymaine Lee, laureat al Premiilor Pulitzer și Emmy.

Michael Jordan, superstar al baschetului profesionist nord-american, s-a alăturat duminică sportivilor care au deplâns moartea lui Floyd. Jordan s-a declarat „profund întristat, plin de durere și foarte înfuriat” de cele petrecute și a denunţat „rasismul înrădăcinat” în SUA. Roger Goodell, responsabil din NFL (Liga naţională de fotbal american), a afirmat că protestele „reflectă suferinţa, furia și frustrarea pe care o simţim”, iar jucătoarea de tenis Coco Gauff s-a întrebat, într-un mesaj video pe reţeaua TikTok: „Oare eu urmez?”.

Uciderea suspecţilor de culoare nu este doar o problemă a poliţiștilor albi, ci una a poliţiștilor în general, a arătat un studiu din 2018. „Credem că uciderea disproporţionată a suspecţilor negri este un efect din aval al rasismului instituţionalizat în multe departamente de poliţie”, au concluzionat autorii studiului, care au arătat că, în timp ce aproximativ 13% din populaţia SUA este de culoare, 28% dintre cei uciși de poliţiști fac parte din această categorie.

Motivul principal al protestelor este frustrarea oamenilor. Ei se simt lipsiţi de speranţă şi neajutoraţi. Şi mulţi poliţişti şi membri ai societăţii nu înţeleg asta”, afirmă Bryant Marks, profesor de psihologie la Colegiul Morehouse.

Totuși, un sondaj efectuat în cadrul Universităţii Monmouth arată că lucrurile încep să se schimbe. Trei americani din 4 cred că discriminarea rasială și etnică reprezintă o problemă majoră, faţă de 50% dintre americani, în 2015. De asemenea, 57% dintre americani cred că poliţiștii aflaţi într-o situaţie critică sunt mai predispuși să folosească forţa excesivă dacă suspectul este de culoare (comparativ cu 33%, în iulie 2016). Deși dezaprobă acţiunile violente ale protestatarilor (doar 17% cred că ele sunt pe deplin justificate), majoritatea americanilor cred că furia de la baza protestelor este întemeiată (57% consideră că furia protestatarilor este pe deplin justificată, iar 21%, că este parţial justificată).

Se pare că am ajuns la un punct de cotitură al opiniei publice, în care americanii albi își dau seama că cei de culoare se confruntă cu riscuri atunci când interacţionează cu poliţia, riscuri pe care ei nu le au. Este posibil să nu fie de acord cu violenţa protestelor recente, dar mulţi albi spun că înţeleg de unde provine acea furie”, spune Patrick Murray, directorul Institutului de Sondaje al Universităţii.

Prin ochii părintelui de culoare

Cum poţi plânge o persoană de culoare care și-a pierdut viaţa sau libertatea, în timp ce ai alături pe cineva care nu va cunoaște niciodată acest gen de mâhnire adâncă sau acest gen de frică?” se întreabă freelancerul Laura Cathcart Robbins. Scott, partenerul ei, este alb și, în timp ce afirmă că relaţia lor este una solidă, Robbins admite și că nu îi poate împărtăși cele mai intime dureri și temeri lui Scott. Știrile despre dramele care li se întâmplă oamenilor de culoare îi așază „pe părţi separate ale canapelei”, scrie Robbins. Iar asta nu se întâmplă pentru că Scott nu ar fi indignat sau mâhnit de astfel de incidente.

Să am pielea neagră înseamnă să-mi risc zilnic viaţa. Deși a fi alb în America nu este un fapt lipsit de riscuri (…), totul este altfel pentru noi, pentru că sistemul în care trăim este conceput de albi pentru albi”, povestește femeia.

Recunoaște că uneori a simţit că își invidiază partenerul, pentru că „nu va trebui să se îngrijoreze niciodată de siguranţa fiicelor sale cu părul blond la fel cum trebuie să mă îngrijorez eu de siguranţa băieţilor mei”. Și, în același timp, se simte vinovată pentru aceste sentimente, pentru că „nu este vina lui că trăim într-o ţară în care există două realităţi diferite pentru familii ca ale noastre”.

Într-un articol în care vorbește despre riscurile de a fi un cetăţean de culoare, scriitorul Clint Smith spune că trăiește mult mai acut această inechitate de când i s-au născut cei doi copii. Știe că o diferenţă atât de superficială cum e culoarea pielii te poate expune la riscuri majore – cum ar fi acela să mori din cauza COVID-19 sau ucis de un poliţist, așa cum i s-a întâmplat lui Floyd. Sau lui Tamir Rice, băiatul de culoare de 12 ani care se juca cu un pistol de plastic în Cleveland și care a fost împușcat de poliţiști în 2014.

Smith spune că nașterea copiilor l-a aruncat într-un labirint al anxietăţii, pentru că un copil reprezintă, așa cum i-a spus unul dintre prieteni, „juxtapunerea incomodă a bucuriei de a vedea lumea prin ochii lui și de a ști cum îl va vedea lumea într-o zi”.

Ai pielea neagră și ești femeie. Va trebui să muncești de două ori mai mult– acesta a fost unul dintre sfaturile importante pe care Latona Giwa, cofondatoarea clinicii New Orleans Breastfeeding Center, l-a primit de la tatăl ei, un imigrant din Nigeria.

Încă de la 8 ani a învăţat că a te feri de poliţie reprezintă o regulă de bază a igienei sociale, iar moartea lui Floyd i-a trezit răni vechi și frici ascunse.

Este însărcinată și urmează să nască. A avut o programare la medic în timpul izolării, iar modul suspicios în care au privit-o cei de la recepţie a făcut-o să se întrebe cum ar putea să arate mai puţin ameninţător. Se simţea la fel ca în adolescenţă, când vânzătoarele din magazinele de haine o scrutau ca pe un potenţial hoţ. Cu părul nu era nimic de făcut, după ce devenise neîmblânzit în săptămânile petrecute închisă în casă, dar și-a tras masca în jos, pentru ca pomeţii și ochii descoperiţi să le poată arăta celorlaţi că zâmbește și și-a ţinut mâinile la vedere.

Culoarea pielii, scrie Giwa, stabilește nemilos „modul în care te va vedea lumea: Câte greșeli ţi se vor tolera? Cât de repede vei fi învinovăţit pentru propria-ţi expulzare, încarcerare sau moarte? Cât de norocos vei fi?”.

Giwa spune că, deși adesea este optimistă și își propune să creadă în potenţialul uman de a alege binele, uneori se teme. „Mamele de culoare din America au știut întotdeauna cum este să porţi o viaţă despre care lumea a decis deja că nu va conta”, scrie femeia, concluzionând că un viitor mai bun poate fi construit doar acolo unde viaţa, în diversitatea ei, contează.

Este concluzia la care au ajuns de altfel, cu aproape două secole și jumătate în urmă, și fondatorii Statelor Unite. Mottoul care a ghidat Uniunea până în 1956 – „E pluribus unum” („Din mai mulţi, unul”) – denotă înţelegerea faptului că unitatea era singura soluţie de a evita ca tânăra naţiune să devină und „de imigranţi divizaţi în triburi”, după cum notează generalul Jim Mattis în memoriile sale.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.