„Privindu-ne din afară, este dificil să luăm în serios viaţa pe care o trăim. Această pierdere a încrederii, precum și încercarea de a o recăpăta, constituie problema sensului vieţii.”[1]

În diverse contexte se spune că singura certitudine pe care o avem este că vom muri; orice altceva este incert. Desigur, incertitudinea face parte din viaţa noastră, însă în moduri diferite, în proporţii diferite, iar reflecţia aceasta nu poate avea menirea de a ne face să ne resemnăm cu noianul de elemente nesigure ce ne înconjoară și ne influenţează existenţa. Reacţia firească a omului este de a încerca să reducă gradul de incertitudine din viaţa sa, tocmai pentru a duce o existenţă acceptabilă, pentru putinţa de adaptare la mediul său. Nu în ultimul rând, scopul reducerii incertitudinii este confortul psihic al individului. Și totuși, cum s-ar putea obţine el? Cum putem face slalom printre nenumăratele recomandări care nu ajută, printre falsele soluţii, către un liman trainic al stării de bine interioare, în confruntarea cu incertitudinea?

Reacţii posibile

Să comparăm următoarele situaţii:

• Individul X trebuie să rezolve, la o temă de matematică, o ecuaţie de gradul unu; pentru a afla necunoscuta, el trebuie să folosească anumite cunoștinţe despre înmulţiri, împărţiri, proprietăţile egalităţii etc. și să aplice o anumită schemă de rezolvare. El nu are toate aceste cunoștinţe, drept pentru care se informează din manual care este modalitatea de rezolvare;
• Individul Y află, la maturitate, că părinţii săi l-au adoptat, că nu îi sunt părinţi biologici; reacţia sa este de a încerca să afle, de la părinţii adoptivi și de la autorităţi, cât mai multe despre părinţii săi biologici, despre motivul abandonului, despre cum arătau, cu cine seamănă el, ce fel de oameni erau, ce trăsături psihice a luat de la ei, dacă mai are fraţi sau surori etc.;
• individul Z este îndrăgostit și ar dori să știe dacă cea pe care o iubește îi răspunde cu aceleași sentimente; reacţia sa este de a căuta diverse „semne” ale iubirii ei, de a interpreta diverse gesturi, vorbe, priviri, fapte și, în cele din urmă, apelează și la jocul cu margareta, căreia îi smulge petalele, pe rând, după ritualul popular de „divinaţie”: „mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește…”
• Individul Q este împătimit de jocurile de noroc și speră că astăzi are cea mai mare șansă să dea lovitura și să se îmbogăţească; este atât de încrezător într-o întâmplare fericită, încât riscă și se împrumută de bani, joacă la ruletă și pariază totul pe 13 negru, pentru că așa i-a șoptit lui o voce interioară.

Aceste reacţii sunt de înţeles, la un nivel psihologic, dar, la nivel logic, nu toate sunt raţionale și nu toate pot ajuta la reducerea incertitudinii. De fapt, de la prima la ultima, raţionalitatea implicată în încercarea de reducere a incertitudinii scade treptat.

Există incertitudini obiective, date de lipsa unor cunoștinţe, a unor date, iar posibilitatea de a fi obţinute prin anumite demersuri reduce nesiguranţa iniţială și dă ocazia unor decizii viitoare în cunoștinţă de cauză. Există însă și incertitudini subiective, date de percepţiile personale ale individului asupra unor realităţi. Uneori, realităţile respective nu pot fi explorate cu mijloace raţionale.

Ceea ce stă în puterea individului în faţa incertitudinii este să-și dezvolte capacitatea de a o evalua, de a o aproxima cât mai corect, fie prin dobândirea unei competenţe speciale în domeniul respectiv, fie prin dobândirea experienţei de viaţă ori profesionale, fie prin contribuţia culturii generale, a creativităţii, a inteligenţei emoţionale, a intuiţiei etc.

Și totuși, de ce oamenii aleg să se amăgească singuri, deseori, în faţa incertitudinii? De ce își dau răspunsuri greșite și se bazează pe rezolvări iluzorii? Oare ţine asta de natura umană, este în firea omului să reacţioneze astfel? Și cum am putea evita autoamăgirea?

Abordări teoretice

Filosofia clasică a prezentat, la un nivel pur teoretic și abstract, un model de raţionalitate a omului fundamentat pe „presupoziţia certitudinii”, așa cum remarcă sociologul Cătălin Zamfir. Potrivit acestui model, care este unul dezirabil, omul începe prin a formula clar problema de rezolvat, imaginează diverse soluţii, apoi le cântărește, le analizează dificultatea, eficienţa, implicaţiile, după care ia o decizie în cunoștinţă de cauză, alegând cea mai bună dintre variante și în final o aplică. Sociologul adaugă:

„Acest model clasic de raţionalitate este, în el însuși, mai presus de orice critică. O singură rezervă se poate formula în legătură cu el, care este însă crucială. Un asemenea model este adecvat pentru descrierea comportamentului uman în condiţii de completitudine a cunoștinţelor. Situaţiile reale de decizie, în marea lor majoritate, nu satisfac însă această condiţie.”[2]

Tocmai în legătură cu situaţiile reale de decizie se conturează demersul sociologic de studiu al incertitudinii. El apelează la probabilitate, la evaluarea riscului și ia în calcul comportamentul uman al indivizilor și al grupurilor în contexte sociale în care el nu se manifestă raţional sau complet raţional. Se urmărește studierea posibilităţilor de optimizare a deciziei individuale sau colective prin reducerea incertitudinii.

În psihologie, incertitudinea este raportată la natura și la funcţionarea psihicului uman, la manifestările conștiente și inconștiente, raţionale și nonraţionale. Aceasta, din perspectiva nevoii individului de a se adapta la mediul său de viaţă, de a găsi confort psihic în această adaptare, de a se simţi stăpân pe alegerile și deciziile lui. Psihologul Mihai Ralea, invocat de C. Zamfir[3], vorbea despre o trăsătură specifică psihismului uman: capacitatea de a amâna o decizie, o acţiune, o recompensă. Aceasta este rezultatul raţionării sale cu privire la situaţia dată, la informaţiile existente, la gradul de incertitudine dat de necunoașterea anumitor detalii semnificative. Așadar, neavând posibilitatea luării unor decizii din pricina datelor insuficiente, avansarea noastră în cunoaștere este motivată, uneori, de incertitudine. Este un caz în care ea joacă un rol benefic, nu blochează iniţiativa. Însă sociologul precizează în continuare: „Nu orice incertitudine motivează cunoașterea, ci doar incertitudinea percepută a fi reductibilă. În măsura în care decidentul apreciază că printr-un efort de cunoaștere se poate obţine un plus de clarificare, se dezvoltă o presiune spre amânarea deciziei și desfășurarea unei activităţi cognitive.”[4]

Cu alte cuvinte, atunci când realizăm sau suntem convinși că putem reduce incertitudinea, aceasta ne îndeamnă la lucru, la efortul de a face anumite investigaţii, sau de a analiza mai profund și a interpreta informaţiile deja achiziţionate. Dar ce se întâmplă cu reacţia noastră la incertitudine atunci când aceasta este percepută ca nefiind reductibilă, ci poate chiar copleșitoare, blocantă?

Nesiguranţa vieţii

Îmi amintesc un moment din timpul examenului meu de admitere la Facultatea de Filosofie: ne aflam pe la jumătatea răstimpului aferent probei scrise chiar la disciplina filosofie, eu scriam într-un ritm alert, în surescitarea de a reda cât mai corect ceea ce gândeam și-mi aminteam. La un moment dat m-am oprit, gândind astfel: „Dacă acum aș încheia lucrarea, în mod sigur nu aș trece examenul; însă pot să o continui, am datele necesare, o voi finaliza cu bine, îi pot anticipa încheierea.” Am simţit însă, dincolo de siguranţa în capacităţile mele de a o finaliza, și o doză de incertitudine cu privire la orice ar putea surveni în mod neprevăzut pentru a mă împiedica să finalizez lucrarea – de la un cutremur la o stare de leșin. Am realizat atunci că acest neprevăzut nu poate dispărea niciodată din viaţa noastră.

Într-o anumită măsură, viaţa chiar este neprevăzutul care ni se întâmplă, se derulează în jurul nostru și cu noi.

Neprevăzutul, nesiguranţa cu privire la anumite aspecte, procese, rezultate sunt forme prin care se manifestă incertitudinea, iar ele pot produce uneori frustrare, neîncredere, chiar suferinţă, dar alteori incită, intrigă, îndeamnă la explorare, creează mister, transmit farmec; de pildă, incertitudinea cu privire la rezultatul unui tratament produce disconfort, dar incertitudinea unei gravide cu privire la trăsăturile viitorului său copil aduce farmec, incitare.

În general, incertitudinea este resimţită negativ când este relevantă cu privire la viitor, la evenimente ulterioare momentului prezent în care noi manifestăm nesiguranţă, neîncredere, îngrijorare: fie cu privire la locul de muncă, fie cu privire la sănătate, la relaţiile cu ceilalţi, la stabilitatea economică a ţării, la cursul valutar, la fenomenele meteorologice etc. Chiar și când are legătură cu fenomene petrecute în trecut, ea tot viitorul îl vizează: de pildă, familia căreia i-a dispărut un copil, despre care nu mai știe nimic de ani întregi, resimte frustrarea și suferinţa de a nu ști dacă el mai trăiește sau dacă e bine acolo unde e; această stare blochează orice decizie majoră, orice perspectivă viitoare pentru familia care este prizoniera incertitudinii. Ea vine din trecut, dar este o incertitudine proiectivă, care vizează orice proiect pentru viitor.

Este în firea omenească să căutăm să ne securizăm viitorul prin decizii bazate pe fenomene și consecinţe predictibile.

Și, chiar dacă nu suntem sociologi, încercăm în mod natural să evaluăm în mintea noastră riscuri, oportunităţi, probabilităţi pentru cele ce se vor întâmpla, să anticipăm ce anume va surveni.

Antropologul Edward T. Hall atrăgea însă atenţia asupra unui aspect al raportării noastre la lume care arată cât de subiectivă este perceperea ei. Omul face deja alegeri în modul în care percepe și în ceea ce percepe din lumea înconjurătoare. Aceste alegeri pot fi conștiente, dar cele mai multe sunt inconștiente. Astfel, „ceea ce omul alege să perceapă (…) este ceea ce dă un sens și determină structura universului lui”[5]. Elementele care îi influenţează percepţia și apoi reprezentarea, imaginea recompusă mintal a realităţilor percepute, ţin de o mulţime de factori, de la temperament și caracter la cultura în care s-a format.

Mai mult, există antropologi[6] care au descris modul în care caracterul indivizilor este influenţat și modelat, într-o anumită măsură, de „personalitatea culturală de bază” a societăţii în care ei s-au format; aceasta ar fi un fel de matrice culturală care dă trăsăturile de bază ale configuraţiei psihologice și anumite credinţe, făcându-i, de pildă, pe americani să reacţioneze ca niște americani, pe italieni, ca niște italieni, iar pe francezi, ca niște francezi, în linii mari.

Toate acestea arată nu doar cât de vastă este incertitudinea ireductibilă, ci și cât de fragilă este senzaţia noastră de certitudine cu privire la aproape orice. Omul are tendinţa să și-o supraestimeze, din dorinţa de a reduce disconfortul existenţial. În sensul acesta, poate ajunge să se amăgească singur, prin gândirea deziderativă, luându-și dorinţele drept realitate, „placând realitatea cu scheme” cunoscute și convenabile[7].

Date fiind acestea, nu se poate să nu ne întrebăm dacă… asta e tot; nu cumva omul este, prin natura lui, condamnat la a fi chinuit de incertitudine? Consider că, mai ales atunci când ne referim la sensul vieţii, putem descoperi o altă cale, putem avea o șansă la confortul psihic, deși avem o minte mai iscoditoare și dăm de roca tare a limitelor umane în cunoaștere.

Calea și șansa aceasta ne scoate din alternativa certitudine/incertitudine; ea este credinţa. Ea refuză dihotomia și propune o altă stare de spirit, cea a încrederii.

Planul moral îl substituie pe cel existenţial, obiectiv, ca sursă a confortului psihic; însă acest plan moral, deși subiectiv, nu se confundă nici cu planul pur subiectiv al reprezentărilor și explicaţiilor noastre convenabile. Este tărâmul experienţelor omului în relaţia cu Divinitatea.

Aici se pot naște, în mod miraculos, certitudinile credinţei, tocmai pornind de la recunoașterea smerită a nimicniciei și ignoranţei noastre. Aceste certitudini ale credinţei sunt nu doar personale, ci unice în univers, ceea ce ne aduce o pace sufletească aparte, prin aceea că ne arată cât de mult preţuim în ochii lui Dumnezeu, la scara întregii creaţii. Ele sfidează și norocul, și întâmplarea, și certitudinea statistică. O astfel de certitudine a credinţei, unică în univers, a primit profetul Daniel stând o noapte întreagă alături de leii destinaţi să-l devoreze. O astfel de certitudine a credinţei a primit Avraam, prin vocea care l-a oprit de la sacrificarea fiului. O astfel de certitudine a credinţei a primit famenul venit din Etiopia la Ierusalim, prin miraculosul său botez.

Există mii, sute de mii, poate chiar milioane de mărturii care cuprind asemenea certitudini ale credinţei. Unele dintre aceste certitudini nu pot fi împărtășite – sau nu oricui; pentru o persoană care nu împărtășește credinţa ta, ele sunt irelevante sau sunt puse pe seama întâmplării, a hazardului – este imposibilitatea pe care o dă plasarea în alt tip de gândire și cu altă viziune asupra lumii. Însă, pentru cel care este destinatarul ei, o certitudine a credinţei poate fi suficientă pentru a-i hrăni sufletul și a-i oferi pace întreaga viaţă.

Astfel, privindu-ne din afară, așa cum propune filosoful Thomas Nagel, nu mai avem senzaţia insignifianţei proprii și a lumii în care ne aflăm, ci a amprentei unice pe care Divinitatea a așezat-o în fiecare dintre noi.