„Nu eşti răspunzător pentru că te naşti. Dar eşti direct răspunzător pentru ce trăieşti.” (Tudor Mușatescu)

Împlinisem 20 de ani în 1989. Îmi amintesc și acum atmosfera socială ternă, ușor apăsătoare, neprietenoasă, din orice zonă a ţării, din orice comunitate; ea părea să-ţi ureze în surdină, complice: „Bun venit în lumea celor maturi, adică în lumea nefericirii!” Începeam să fac parte dintr-un tablou al unei societăţi pline de îndatoriri, obligaţii, constrângeri. O societate în care responsabilitatea părea să funcţioneze în exces, în absenţa libertăţii. Mă crispam la gândul de a alege o facultate care nu mă atrăgea, din lipsa altor opţiuni universitare, apoi la gândul întemeierii unei familii, al încadrării într-un loc de muncă și al perpetuării unui trai de o dezolare cehoviană. Aceasta, pentru că nu întâlnisem până atunci niciun cuplu fericit, cu excepţia bunicilor mei înţelepţi, pe care doar credinţa în Dumnezeu îi salvase și cărora ea le șlefuise frumos caracterul. Astăzi, retrospectiva celor trei decenii care au trecut ne îndeamnă să încercăm o verificare onestă a parcursului nostru de până acum în raport cu visul care ne-a cucerit și însufleţit în urmă cu 30 de ani.

„Vom muri și vom fi liberi!”

Acesta este titlul primului volum-mărturie al Revoluţiei din 1989, cu imagini, interviuri, înregistrări de declaraţii publice, anchete jurnalistice printre martori, participanţi, victime, rude ale revoluţionarilor martiri etc. Titlul redă unul dintre sloganurile scandate la 21 decembrie 1989; despre el, contributorul Daniel Barbu scrie că redă cel mai bine caracterul Revoluţiei, în care curajoșii implicaţi nu sperau în victorie, în răsturnarea guvernului, nicidecum a regimului politic, ci doar în recăpătarea demnităţii: „Aveam măcar dreptul de a muri liberi. Actul lor nu era politic, ci moral și, în ultimă instanţă, religios. Nu ţin minte să fi recitat cineva, atunci, rugăciunea domnească și nici nu am auzit pe cineva rugându-se. Am văzut însă o femeie, de mână cu patru copii, îndreptându-se prin mulţime spre mercenarii înarmaţi ai regimului și strigând cu furie: «Am auzit că ăștia vor să tragă în oameni, să mergem și noi acolo!»”[1]

„De Crăciun, ne-am luat raţia de libertate”

Au fost mărturii ale unor revoluţionari care declarau că îngenuncheau des, pe străzi, în faţa atacurilor forţelor de ordine, că aprindeau lumânări sau că le ofereau forţelor de ordine mâncare, apă, ţigări și flori; covoare de garoafe se adunaseră pe bulevarde, în dreptul cordoanelor de miliţieni.

Sloganurile scandate în acele zile arată și ele dramatismul situaţiei, curajul disperării, inconștienţa în faţa pericolelor: „Luptăm! Murim! / Dar liberi vrem să fim!”; „Noi suntem poporul!”; „Și noi am fost soldaţi / Și nu am tras în fraţi!”; „Și vouă vă e foame!”; „Nu plecăm! Nu plecăm!”; „Suntem gata să murim!”; „Nu ne mai e frică!”; „Nu suntem huligani!”; „Fără violenţă!”; „Ieri în Timișoara, azi în toată ţara!”. Iar protestele de mai târziu, chiar la ani distanţă, au completat necesar tabloul: „Nu plecăm acasă, / morţii nu ne lasă!” și tulburătoarea întrebare fără răspuns: „Cine-a tras în noi / după 22?!”

Protestele românilor revoluţionari au fost lipsite de violenţă, cu excepţia unor cazuri izolate. Urmau modelul revoluţiilor de catifea din Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, neștiind că, spre deosebire de acestea, ţara noastră va da un dureros tribut de sânge: aproximativ 1.300 de oameni au căzut seceraţi de gloanţe sau striviţi de tancuri.

Când trecem pe lângă treptele de la Universitate, să ne amintim că pe ele s-au aflat sânge și creier uman, spălate în grabă, după noaptea de 21 decembrie! La fel se întâmplase pe treptele catedralei din Timișoara, care rămăsese închisă pentru bieţii creștini ce încercaseră să se adăpostească de gloanţe în ea. La Radio Europa Liberă, un timișorean striga plângând: „Daţi-mi un prapor ca să-i conducem pe oameni sub el, daţi-mi-l mie, dacă nimeni nu are curajul să iasă cu un prapor!”

Totuși, un episod înregistrat la televiziunea eliberată, pe 22, a pus în lumină pasivitatea majorităţii: „Concetăţeni, vă propun ca mâine, la ora douăsprezece, să bată toate clopotele neamului, toate clopotele în toate bisericile ţării (…). Victorie… Dumnezeu este drapel… (Clopotele nu au bătut.)”[9] Nu au bătut, deși o ţară întreagă și presa străină asistau la „prima revoluţie transmisă în direct”. O explicaţie o putem căuta în reflecţiile cercetătorului Daniel Barbu despre scăderile moralei în spaţiul răsăritean: „conformism la vârf, ritualism alternativ la bază, indiferenţă la toate nivelele sociale” și „inaptitudine de a citi semnele timpului”.[10]

Despre viitorul neîntâmplat

Evaluând scăderea entuziasmului românilor după 1989, politologul Nicolae Frigioiu remarca discrepanţa dintre viitorul dezirabil, așteptat, și ceea ce se întâmplase concret cu românii: „Faptele și jertfa (…) întăresc speranţa că dreptul învinge și că fericirea există în vârful muntelui pe care el îl urcă, cu Crucea în spate. (…) Era suficient să pronunţi Numele, adică Democraţia, și realitatea trebuia să se supună ca o felină îmblânzită la auzul acestui cuvânt magic. (…) Vraja se destramă pe măsură ce au început să dispară pădurile și terenurile arabile, uzinele și întreprinderile.”[11]

Un coleg mi-a mărturisit că avusese un frate ce a fost împușcat în inimă pe când păzea de teroriști Sala Radio, pe 25 decembrie 1989, de ziua mamei lui, care a albit într-o noapte. A lăsat în urmă o soţie însărcinată și un băieţel de câţiva ani. Frustrarea acestei familii pentru neelucidarea dosarelor Revoluţiei este o mărturie în plus a prezentului tern în raport cu visul din 1989 al Democraţiei. Iar frustrarea doar a crescut pe măsură ce „hemoragia” naţională a emigrărilor a făcut ca aproape fiecare român să aibă pe cineva cunoscut, apropiat, drag, plecat din ţară. Am învăţat cu toţii, dureros, ce înseamnă inegalabilul cuvânt românesc „DOR”.

Reflecţii inspirate dintr-un vis

Dacă reflectăm însă la visul revoluţionarilor noștri, am putea întrezări soluţii sau vindecări sufletești și sociale. De pildă, în sloganul „Vrem o ţară ca afară!” să înţelegem sfâșierea interioară a celor plecaţi peste hotare între năzuinţa pentru un trai mai bun al copiilor și suferinţa de a nu-l găsi acolo unde au rămas rădăcinile și părinţii, ce se tot împuţinează. Să înţelegem jalea, de la mii de kilometri, de a asculta „Balada” lui Porumbescu sau de a îmbrăca de 1 Decembrie ia străbunicii, veche cât Marea Unire. Să înţelegem că tinerii care revin în ţară de la studii, cu competenţe superioare, merită ascultaţi, cooptaţi, urmaţi în proiecte care să ne ridice economia. Acum.

Apoi, lustraţia absentă la nivel public poate fi pocăinţa fiecăruia care a greșit. Spun acest lucru pentru că am întâlnit asemenea persoane morale. Actorul Victor Rebengiuc spunea, în zilele Revoluţiei: „Lucrurile n-ar fi ajuns aicea dacă fiecare dintre noi ar fi avut tăria, la timpul potrivit, să-și învingă frica, să încerce să aibă o atitudine demnă faţă de tot ce se întâmpla în jurul lui.”[12] Cred că putem învăţa lecţia aceasta a curajului și a demnităţii. Acum.

Cercetări etnologice în mediul rural, la care am participat, mi-au arătat că valorile lui morale provin din cele creștine: hărnicie, optimism, echilibru, onestitate, modestie, preţuirea familiei, chiar și disponibilitatea pentru sacrificiu.[13] Cred că întoarcerea noastră, a tuturor, la ele ne va face mai senini și mai eficienţi în lumea în care trăim. Acum.

Sociologul Constantin Schifirneţ scrie că în fiecare popor există oameni cu calităţi și cu defecte, dar nu acestea dau specificul poporului, ci felul în care guvernarea blochează influenţa defectelor și stimulează influenţa calităţilor, la nivel de masă.

Nu există popoare mai bune sau mai rele, ci doar ţări mai bine sau mai prost conduse.[14] Sociologul articulează[15] un model de modernizare ca tendinţă care ar putea face o diferenţă în societate, dacă ne-am ralia cât mai mulţi la el. Putem să ne autoeducăm în privinţa Democraţiei, cu mijloacele de informare ce ne stau la îndemână, putem detecta impostura și o putem înlocui cu meritismul – o valoare ce așază omul potrivit la locul potrivit. Pentru a face ţara să merite sacrificiul revoluţionarilor noștri. Acum.

Mai cred că ne putem apropia de Cartea ce educă oamenii de milenii și le arată șansa fericirii. Putem învăţa să alegem ce e bine și să respingem ce e rău – esenţa discernământului moral proclamat cu atâta putere de Scripturi. Acum.