Lumea religioasă a fost, în 2013, scena a numeroase negocieri între politic și social, generate de revendicarea unor permisiuni. Implicit sau explicit, credincioșii și necredincioșii, deopotrivă, și-au cerut drepturile.

Vocea martirilor din Orientul Mijlociu a cerut permisiunea de a se închina în siguranţă. Persoanele neafiliate religios și-au asumat permisiunea de a organiza reuniuni umaniste pe modelul serviciilor divine ale bisericilor. Femeile evreice au primit permisiunea de a se ruga cu voce tare la Zidul Plângerii. Mai multe ţări i-au permis comunităţii gay să își valideze religios uniunile între parteneri de același sex. Un nou Suveran Pontif a luptat pentru a li se permite celor nedreptăţiţi de societate să se simtă luaţi în seamă și preţuiţi. Semnele timpului vă invită să descoperiţi etapele și consecinţele acestor negocieri de permisiune, în topul celor mai marcante 10 evenimente din domeniul religios, în anul 2013.

Persecuţiile împotriva creștinilor s-au intensificat

Anul 2013 a adus cu sine o intensificare a persecuţiilor îndreptate împotriva creștinilor. Ca în fiecare an, Organizaţia Creştină „Open Doors“ a publicat un top al celor mai persecutoare naţiuni. Pentru al unsprezecelea an consecutiv, Coreea de Nord se află pe locul întâi, urmată de Arabia Saudită, Afganistan, Irak sau Iran.

Statistica vehiculată la nivel internaţional anul acesta a fost de 100.000 de martiri, însă au fost multe voci care au contestat acest prag. O analiză BBC punea acest rezultat pe seama includerii în rapoartele privind persecuţia a unor evenimente tragice în care au fost implicaţi creștini, însă nu din raţiuni religioase. În replică la această contestaţie, Judd Birdsall, fost diplomat american, lansa, prin intermediul Religion News Service, un apel la o raportare realistă și cât mai obiectivă a martiriului creștin, subliniind că miza acesteia este credibilitatea mișcării de militare pentru libertatea religioasă.

S-a vorbit mult despre situaţia creștinilor din Orientul Mijlociu, și mai ales a creștinilor din Siria. Comunitatea creștină din Siria, desfigurată de cele 33 de luni de război civil, a fost redusă la 1,5 milioane de creștini (dintr-un total al populaţiei de 22 de milioane).

Lideri politici (ca baroneasa musulmană Warsi, din Marea Britanie), precum și lideri spirituali (ca Papa Francisc) au continuat să emită avertizări cu privire la gravele persecuţii pe care le îndură creștinii din regiunea Orientului Mijlociu.

Organizaţia misionară Gospel for Asia anunţa că, în prezent, nu mai puţin de 14.000 de persoane sunt martirizate anual pe continentul asiatic din pricina credinţei lor. Arestaţi, bătuţi, obligaţi să se înfometeze, creștinii din Asia au de suferit de pe urma faptului că reprezintă o minoritate cu valori diferite de cele ale majorităţii (vezi Coreea de Nord, unde creștinii refuză să adere la cultul personalităţii liderilor politici). Potrivit China Aid, numărul creștinilor persecutaţi în China aproape s-a dublat faţă de cel înregistrat în 2012.

Neafiliaţii s-au organizat după modelul bisericesc

Creșterea numărului de persoane care se declară a fi neafiliate din punct de vedere religios a continuat să constituie un subiect nevralgic de discuţie și în 2013. Aceasta după ce, în 2012, un sondaj de opinie condus de Pew Forum on Religion and Public Life a dezvălui că neafiliaţii au ajuns să constituie cel mai mare al treilea grup religios din lume, după creștini și musulmani. Toate religiile creștine pierd membri care îngroașă rândurile neafiliaţilor, dar studiile au arătat că cele mai afectate sunt religiile protestante.

Anul acesta, o nouă tendinţă s-a arătat a fi în continuă creștere: organizarea neafiliaţilor în grupuri cu activităţi similare celor din biserică. Sub titulatura de „biserici seculare“, instituţiile care i-au reunit pe neafiliaţi funcţionează în general duminica dimineaţa, după tiparul unui serviciu religios.

Cel mai mare eveniment de acest tip are loc în Marea Britanie, la London’s Sunday Assembly, unde numărul participanţilor – care se întâlnesc din luna ianuarie în clădirea unei foste biserici – este atât de mare, încât multe persoane care au dorit să participe au fost refuzate din lipsă de spaţiu. Cei aproximativ 300 de participanţi se întâlnesc pentru a asculta mesaje inspiraţionale sau prezentări știinţifice și pentru a cânta, ridicaţi în picioare, hituri precum „Don’t Stop Me Now“ de la Queen, „Superstition“ al lui Stevie Wonder sau „Ain’t Got No“, al Ninei Simone.

Există planuri privind înfiinţarea unor Adunări de Duminică în New York și Melbourne, Australia. Biserica Seculară „Calgary“ se întrunește în orașul cu același nume din Canada, iar multe comunităţi umaniste, în colaborare cu mari universităţi americane, organizează în mod regulat servicii de duminică dimineaţa.

Femeile evreice au primit permisiunea de a se ruga cu voce tare la Zidul Plângerii

După ce, timp de peste 20 de ani, le-au cerut autorităţilor locale permisiunea să se roage cu voce tare la Zidul Plângerii, purtând şalul pentru rugăciune, filactere şi kipa şi citind din Tora, o manieră de rugăciune rezervată, în mod tradiţional, bărbaţilor, activistele feministe evreice s-au putut ruga, pentru prima dată fără constrângeri și sub protecţia poliţiei, în luna mai.

Până la acel moment, femeile aveau dreptul să se roage la poalele Zidului Plângerii, în tăcere şi de la distanţă. De când Israelul a reclamat Zidul Plângerii în 1967, acest loc sacru al iudaismului a fost condus după regulile stricte ale evreilor ultraortodocși. Bărbaţii și femeile au fot segregaţi, și doar bărbaţilor li s-a permis să recite Tora cu voce tare, să poarte șaluri albe și să își lege filactere la mâini și pe frunte. Femeile care se rugau în ciuda interdicţiei erau arestate de către poliţie sau mustrate de către ultraortodocşi. În mai, ultraortodocșii care au încercat să împiedice femeile să se roage au fost ridicaţi de poliţie.

Comunitatea internaţională a persoanelor homosexuale marchează noi victorii

Anul 2013 a adus numeroase victorii comunităţii homosexuale, la nivel internaţional. Mai multe instituţii religioase și politice au decis să recunoască validitatea cuplurilor gay și să le garanteze dreptul la căsătorie.

În ianuarie, Catedrala Naţională de la Washington a deschis suita recunoașterii cu anunţul că va permite efectuarea de căsătorii gay în perimetrul său. O lună mai târziu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că persoanele homosexuale au dreptul și pot solicita adoptarea copiilor partenerului de viaţă. În consecinţă, la 11 aprilie, Curtea superioară a Parlamentului Francez aprobă adopţia de către cuplurile gay.

Tot în luna aprilie, Parlamentul din Noua Zeelandă a legalizat căsătoriile gay, devenind prima ţară din regiunea Asia-Pacific care ia această decizie. Câteva săptămâni mai târiu, Brazilia ia aceeași hotărâre.

În vară, mai exact la 11 august, odată cu oficierea unei căsătorii homosexuale în Germania, are loc prima căsătorie gay dintr-o biserică protestantă germană care a fost înregistrată legal.

Papa Benedict al XVI-lea a demisionat

Probabil că nici cei mai înverșunaţi critici ai papalităţii contemporane nu s-au așteptat ca solicitarea lor, venită pe fondul unei crize complexe a Bisericii Catolice, să se finalizeze potrivit cerinţei lor. Însă insolitul s-a produs. La 11 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea anunţă că a hotărât să demisioneze. Suveranul Pontif în vârstă de 86 de ani este primul papă care a decis să demisioneze în ultimele şase secole, justificând că starea de sănătate nu îi mai permite să slujească. Ulterior însă, papa a mărturisit că demisia a fost „inspirată de Dumnezeu“.

Unii au văzut decizia papei ca o dovadă a unor presiuni interne, alţii, ca fiind rezultatul unor conspiraţii, iar alţii, ca pe o demisie de onoare, gest specific culturii occidentale. Preşedintele francez François Hollande, de pildă, a calificat decizia papei drept „eminamente respectabilă“. O poziţie similară a venit din partea Germaniei, ţara de origine a cardinalului Joseph Ratzinger, care şi-a exprimat „respectul“ şi „recunoştinţa“ faţă de papă.

Joseph Ratzinger trăieşte retras de lume, conform voinţei sale, servit de patru laici consacraţi de origine italiană, în reşedinţa Sfânta Marta, la câteva sute de metri de actualul papă.

Mai puţin sonoră a fost demisia cardinalului Keith O’Brien, care a cedat funcţia de lider al Bisericii Catolice din Scoţia, în urma unor acuzaţii că ar fi făcut avansuri sexuale mai multor preoţi catolici acum circa 33 de ani. O’Brien urma să participe la conclavul de alegere a viitorului papă, ca unic reprezentant al Marii Britanii.

Cardinalul argentinian Jose Mario Bergoglio a fost ales papă

După surprinzătoarea demisie a Papei Benedict al XVI-lea, Vaticanul a anunţat că acesta a emis o ordonanţă de interpretare, prin care a permis organizarea Conclavului înainte de termenul de 15 zile stabilit în legislaţia canonică. La 12 martie Conclavul s-a reunit, iar la 13 martie l-a ales ca nou papă pe cardinalul argentinian Jose Mario Bergoglio.

Bergoglio și-a asumat numele de Papa Francisc, inspirat de Sfântul Francisc de Asissi, un exponent al credinţei în austeritate. De altfel, strategia pontificală a noului suveran a fost, încă de la început, marcată de acţiuni circumscrise portretului benefactorului franciscan. Noul papă a renunţat la multe dintre luxurile de care au beneficiat ceilalţi suverani: locuiește într-un apartament obișnuit, nu în reședinţa pontificală de la Vatican, a dat limuzina papală și circulă cu o mașină mai veche și mai ieftină, și chiar veșmintele sale sunt o versiune mult simplificată a ţinutei purtate de papi. Dincolo de aceste mici gesturi, pe care le-a recomandat și celorlalţi lideri de la Vatican, Papa Francisc s-a apropiat foarte mult de oamenii obișnuiţi și de oamenii cu probleme: a coborât în mulţime în timpul întrevederilor cu credincioșii în Piaţa Sf. Petru, a sărutat bolnavi cu tumori, a spălat și sărutat picioarele mai multor deţinuţi și a telefonat personal unei femei aflate în pragul deciziei de a avorta.

Astfel de acţiuni simbolice nu au scăpat vigilenţei presei și au ajuns la inima publicului altfel decât măsurile politice luate de suveranul pontif, la rândul lor însemnate. De pildă, la 13 aprilie, papa a anunţat constituirea unui grup de opt cardinali care să îl consilieze în legătură cu reformarea Curiei Romane. Apoi, la 26 iunie, a înfiinţat o comisie specială pentru revizuirea acţiunilor Băncii Vaticanului, pentru a se asigura că își desfășoară activitatea „în armonie“ cu misiunea Bisericii Catolice. La scurt timp, pe 2 iulie, directorul general al Băncii Vaticanului, Paolo Cipriani, și adjunctul său și-au prezentat demisia, în plină anchetă privind spălarea de bani.

Tot în iulie, Papa Francisc a anunţat reformarea Codului Penal al Vaticanului, care data din 1929, introducând o serie de texte din legi internaţionale legate de infracţiuni precum apartheidul şi genocidul şi înăsprind sancţiunile pentru cazurile de abuz împotriva minorilor. Noul text a intrat în vigoare în luna septembrie.

A avut loc beatificarea monseniorului Ghika, „un semn profetic“

Peste 200 de preoţi şi 20 de episcopi au oficiat Sfânta Liturghie solemnă de beatificare a monseniorului Vladimir Ghika (1873 – 1954), care s-a desfăşurat în capitală pe 31 august. În prezenţa a peste 7.000 de credincioşi romano-catolici, trimisul Papei Francisc, cardinalul Angelo Amato, a oficiat liturghia specială, în cadrul evenimentului considerat a fi cel mai important pentru comunitatea catolică din România după vizita Papei Ioan Paul al II-lea. Amato a apreciat că beatificarea a reprezentat „un semn profetic de reconciliere şi pace, ca amintire a unui timp care nu trebuie să se repete şi ca angajare a unui viitor de speranţă, de comuniune frăţească“.

Conducătorul spiritual, care este prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a mai declarat că, începând din acea zi, „Biserica îngăduie cultul public liturgic faţă de Fericitul Vladimir Ghika“ și i-a îndemnat pe credincioși „să ceară mijlocirea lui pentru nobila naţiune română, pentru ca aceasta să poată trăi mai departe în pace, în frăţietate şi în prosperitate“.

Vladimir Ghika, nepot al ultimului domn al Moldovei, convertit la cauza catolică şi hirotonit preot romano-catolic, a fost arestat de comunişti în 1952 (când ieşea din casa unei bolnave). A fost condamnat la trei ani de închisoare, însă, înfometat şi torturat, a murit doi ani mai târziu, la Jilava, la vârsta de 80 de ani.

Premieră în Suedia: o femeie a fost numită arhiepiscop

Numirea Antjei Jackelén, în vârstă de 58 de ani, în funcţia de arhiepiscop este o premieră pentru Suedia. Deși Biserica Luterană (majoritară, bucurându-se de adeziunea a două treimi dintre suedezi) hirotonește preoţi femei încă din anii 1960, aceasta este prima dată în istoria confesiunii când o femeie este aleasă într-o funcţie de conducere.

Antje Jackelén, episcop de Lund, a fost aleasă ca arhiepiscop cu 55,9% din voturi de către cei 325 de clerici cu drept de vot, după ce predecesorul ei, Anders Wejryd, s-a retras.

Noul arhiepiscop este un personaj destul de controversat, unele declaraţii ale sale stârnind opoziţie printre luterani. Una dintre cele mai contestate afirmaţii a fost aceea că evoluţionismul nu este incompatibil cu credinţa în Dumnezeu. Arhiepiscopul a sugerat, de asemenea, că nașterea Domnului Iisus dintr-o fecioară este mai degrabă o metaforă decât un eveniment real, afirmaţie care, din nou, a stârnit indignarea unora dintre colegii săi.

A murit Nelson Mandela

„Cel mai mare fiu al Africii“ și unul dintre cei mai iubiţi lideri ai secolului al XX-lea, Nelson Mandela a murit la 5 decembrie, după 95 de ani de viaţă. În urma lui a lăsat o lume cu mai puţine scuze pentru mediocritate și un model inspirator de transpunere practică a valorilor creștine. Fostul președinte al Africii de Sud a murit după mai multe luni în care sănătatea i s-a deteriorat constant. Decesul lui Nelson Mandela a fost provocat de complicaţiile pulmonare survenite după tuberculoza pe care a contractat-o cu puţin timp înainte de eliberarea din cei 27 de ani de detenţie.

„Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru extraordinarul dar în persoana domnului Mandela și dorim putere familiei lui“, declara Desmond Tutu, arhiepiscopul emerit al Cape Town, și el un laureat al premiului Nobel pentru Pace, ca și Mandela. „Extraordinarul dar“ care a fost Mandela l-a făcut pe președintele sud-african, Jacob Zuma, cel care a anunţat decesul, să deplângă faptul că poporul african „a pierdut un părinte. (…) Umilinţa, pasiuna și umanitatea lui au făcut ca lumea să îl iubească.“

Într-un interviu acordat, în anul 2000, publicaţiei Christian Science Monitor, Mandela spunea – ca o excepţie de la obiceiul său de a discuta despre religie numai la intersecţia cu libertatea religioasă – că „religia a avut o influenţă uriașă asupra vieţii mele. Probabil știţi că pe vremea noastră – de la clasa a I-a până la universitate – educaţia noastră era furnizată de instituţii religioase. Am urmat cursurile unor școli misionare creștine. (…) Guvernul nu avea niciun fel de interes pentru educaţia noastră, prin urmare, religia a devenit o forţă care a fost responsabilă de dezvoltarea noastră.“

„Apreciez importanţa religiei“, a mai spus Mandela. „Trebuia să fi fost într-o închisoare sud-africană în timpul apartheidului, ca să fi văzut cruzimea fiinţei umane faţă de fiinţa umană, în cea mai pură formă a ei. Din nou, insituţiile religioae și liderii lor ne-au insuflat speranţa că, într-o zi, vom reveni.“

Americanii devin mai deschiși faţă de poligamie

La jumătatea lunii decembrie, un judecător a hotărât că legea antipoligamie a statului Utah (statul american cu cea mai mare prezenţă mormonă) este neconstituţională. Judecătorul Clark Waddoups s-a bazat pe un precedent creat la Curtea Constituţională, în 2003, când s-a decis că legile antisodomie încalcă drepturile constituţionale ale cetăţenilor „de a decide în dreptul propriei persoane conceptul existenţei, al sensului, al Universului și al misterului vieţii pe acest Pământ.“

La doar câteva zile după această hotărâre, un judecător federal al aceluiași stat american a ridicat interdicţia împotriva căsătoriei homosexuale, argumentând că aceasta ar contraveni Constituţiei care garantează dreptul la protecţie egală pentru toţi cetăţenii.

În momentul de faţă, relaţiile poligame sunt la fel de populare în SUA ca și relaţiile homosexuale în urmă cu 20 de ani. Conform unui sondaj recent Gallup, 59% dintre americani consideră că homosexualitatea este acceptabilă din punct de vedere moral, dar numai 14% sunt de acord cu poligamia și doar 6% cu adulterul. În contextul deciziei de dezincriminare a poligamiei s-au vehiculat opinii antagonice, însă sunt și voci care diseminează estimări cu privire la viitor, cum ar fi aceea că, peste douăzeci de ani, americanii ar putea fi la fel de deschiși faţă de poligamie cum sunt astăzi faţă de homosexualitate.