În ediţia din august 2016 a revistei tipărite Semnele timpului scriam despre proiecţiile de urgenţă pe care liderii europeni le-au făcut imediat după referendumul din Marea Britanie. După Carta Albă a președintelui CE, Jean-Claude Juncker, se pare că de atunci, în doar câteva luni, soarta Uniunii s-a schimbat radical.

„Mai multă Europă” era refrenul încă de la criza datoriei Greciei, iar după votul de ieșire a Marii Britanii din UE, acest refren era intonat cu și mai multă disperare. Un document semnat atunci de miniștrii de Externe ai Franţei și Germaniei și prefaţat de șefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini, părea să impună dragostea cu forţa pe continent, în numele unei „Europe puternice, într-o lume nesigură”, după cum era intitulat. Pe scurt, documentul vorbea despre armonizare de politici în domeniul economic, fiscal, judiciar, de apărare și imigraţie, eliminând răspunsurile naţionale unilaterale și forţând practic federalizarea Uniunii. Documentul a apărut în presă pe ușa din dos, după ce le-ar fi fost prezentat ţărilor de la Vișegrad (Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria), un grup oarecum rupt de ideea integrării europene, ca un fel de ultimatum: „Mergem către integrare completă, trebuie să fiţi în barcă.”

Ultimatumul, dacă a existat într-adevăr, nu a funcţionat. Așa cum preconizam, dragostea cu forţa nu este un scenariu viabil pentru UE, iar federalizarea este o utopie, cel puţin în climatul actual. Lucrurile au progresat, sau mai bine spus au regresat, astfel încât acum nu doar ţările din grupul Vișegrad sunt eurosceptice, ci și ţări din „nucleul dur” al UE. Partide populiste, anti-UE, sunt pe val în Austria, Franţa, Olanda, chiar și Germania. În două dintre cele șase ţări fondatoare ale UE, Franţa și Olanda, candidaţi anti-UE conduc cursa pentru prezidenţiale. Atât Marine Le Pen în Franţa, cât și Geert Wilders în Olanda au promis să organizeze referendumuri pentru ieșirea din UE. În consecinţă, un nou document despre viitorul Europei a fost pregătit, unul care se grăbește să recunoască și să îmbrăţișeze timpurile de dezbinare pe care le trăim. Un astfel de document nu ar fi văzut lumina zilei înainte de Brexit.

Ghicitul în cărţi

Carta albă privind viitorul Europei le va fi prezentată ţărilor europene la summitul din Roma de pe 25 martie, când se sărbătoresc 60 de ani de la înfiinţarea UE, cu scopul de a genera „o dezbatere publică despre viitorul continentului”. Juncker, șeful Comisiei Europene, a dezvăluit conţinutului documentului – cinci scenarii despre cum Uniunea Europeană ar putea să evolueze în următorii zece ani, în formatul cu 27 de state (se așteaptă ca Marea Britanie să declanșeze procedurile de „divorţ” luna aceasta). „De prea multe ori, discuţia despre viitorul Europei a fost redusă la o alegere între mai multă sau mai puţină Europă. Această abordare este înșelătoare și simplistă. Posibilităţile enumerate aici variază de la păstrarea status quo-ului la o schimbare de anvergură și de priorităţi, la un salt parţial sau colectiv înainte”, citează Gatestone Institute.

Pe scurt, la sfârșitul acestui an, statele membre ar trebui să își dea votul pentru unul din cinci scenarii sau pentru orice altă combinaţie între ele care s-ar putea dezvolta în urma dezbaterii publice. Scenariile sunt: continuăm ca până acum; dăm înapoi toate acordurile și rămânem doar cu piaţa unică; pe un sistem cu multiple viteze, doar cei care vor să facă mai mult o vor face; alegem doar câteva priorităţi și ne focusăm pe ele pentru o mai mare eficienţă; facem cu toţii mai multe (înaintăm spre federalizare). Toate scenariile sunt vagi și investigative. În definitiv, Comisia Europeană nu oferă soluţii la criza pe care UE o trăiește în prezent. A merge înainte ca până acum, ca și când nimic nu s-ar fi schimbat în ultimii ani, încercând să ne ridicăm dintr-o groapă ca să cădem în următoarea, nu este o soluţie. Nici scenariile extremiste, de a da înapoi procesul de integrare până când nu mai rămânem cu nimic în comun decât cu piaţa unică și, respectiv, de a merge spre federalizare nu sunt soluţii, doar din simplul motiv că practic nici nu sunt posibile. Mai rămân doar opţiunile de la mijloc. Practic, Uniunea deja funcţionează pe un sistem de mai multe viteze, deci nu ar fi o mare schimbare. Șocul este că acum, deodată, după atâţia ani de integrare chinuită, a devenit ceva de dorit ca unii să rămână în urmă, în timp ce alţii merg înainte, ceva ce până acum câteva luni de zile nici nu era imaginabil.

Șocul este că, după atâţia ani de cântat refrenul cu „mai multă Europă”, liderii pretind acum că li s-a dat jos vălul de pe ochi și adevărul nou, cel „bun”, la care au acces este că „unitatea nu înseamnă uniformitate”. Asta a spus-o președintele Franţei, care a organizat o reuniune în viteză a „nucleului dur” al UE, Franţa, Germania, Italia, Spania, după prezentarea lui Juncker, în care liderii au exprimat o poziţie comună de susţinere a scenariului cu Europa mai multor viteze sau a mai multor cercuri concentrice. Deodată are sens o „cooperare diferenţiată”, prin care doar câteva ţări să meargă mai departe în domenii ca „apărarea, zona euro, armonizarea fiscală sau socială, cultura, aprofundarea Uniunii Europene economice și monetare”, a mai precizat Hollande. Angela Merkel consideră, la rândul ei, că europenii trebuie „să aibă curajul ca anumite ţări să avanseze mai rapid ca altele”, fără ca „acest lucru să fie inaccesibil celor care sunt în întârziere”. Chiar și dacă în Franţa nu va ieși câștigătoare Marine Le Pen, ci Emanuel Macron, opţiunea probabil că nu se va schimba, din moment ce și acesta este de părere că, „dacă zona euro nu a făcut progrese în ultimii ani, este pentru că i-a fost frică să se opună celor care au preferat să stea la balcon sau în holul de la intrare. A aștepta în continuare este cea mai proastă soluţie; aceea de a nu îndrăzni să mergem înainte din dorinţa de a sta împreună”, este de părere Macron, pe principiul că dacă soţul sau soţia ta te ţine pe loc, dă-i drumul și zboară spre potenţialul tău maxim. Poate vei fi un om mai împlinit, poate că nu, dar cu siguranţă vei fi un om divorţat.

Trădare, dar acum o știm și noi

O Europă cu mai multe viteze nu va primi un vot unanim, oricâtă muncă de convingere vor depune liderii „nucleului dur”. Mult mai multe ţări ar fi mai dispuse să cedeze din putere, dar să-și păstreze status quo-ul și să se bucure de sprijinul financiar, stabilitatea politică și creșterea economică de care se bucură acum. Și nu puţine ar prefera un gen de relaţie în care Bruxelles-ul să fie ţap ispășitor ori de câte ori este nevoie în plan intern, comentează Josef Janning, membru al Consiliului European. 

Ţările de la Vișegrad au respins virulent acest scenariu, la fel ca România sau Croaţia, din frica de instituţionalizare a unei marginalizări pe care deja o suferim în UE, ceea ce va avea un impact negativ și în plan economic, dar și al securităţii. Toate aceste ţări au motive să se teamă. În vremuri de criză, ţările respective s-au dovedit nesolidare cu „nucleul dur”, fie că a fost vorba de imigranţi, fie de euroscepticism, ele nu fac decât să mârâie la adresa tiranilor de la Bruxelles, să pună naţionalismul pe primul loc, sacrificând investiţiile străine, prezenţa multinaţionalelor și, în general, sfidând cu încăpăţânare și mândrie valorile europene de bază, dând legi de-a dreptul autoritare (Ungaria și Polonia) și vrând să fugă de controalele anti-corupţie (România).

Astfel, o eventuală marginalizare dată ca o sentinţă de cuplul franco-german nu ar fi chiar nemeritată, dar tot se va simţi ca o trădare. Pentru că, la fel de bine, „politicienii vest-europeni au refuzat să recunoască multiplele avantaje pe care extinderea UE către Est le-a adus cetăţenilor vest-europeni. Din fiecare euro oferit ca ajutor de dezvoltare ţărilor din Europa Centrală, 70 de eurocenţi s-au întors la companiile germane, franceze, olandeze sau italiene. Prin accesul preferenţial la piaţa central-euro­peană s-a putut menţine pentru încă 20 de ani nivelul ridicat de prosperitate din Europa Occidentală”, ne aduce aminte Iulian Fota, fost consilier al președintelui Traian Băsescu, actualul director al Colegiului Naţional de Informaţii. Problema Uniunii Europene nu este de viteză, ci de înălţime, cât de mult te înalţi cu viteza pe care o ai, a explicat la RFI și consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu. „Dacă ne referim la vitezele Europei, cea mai mare viteză o avem noi, românii. România este de trei ani în vârf, a fost pe locul şase la viteza de creştere economică, acum este, din 2015, pe locul întâi, e prima ţară cu cea mai mare viteză din Europa. Deci conceptul este greşit, l-au pus pentru frumuseţea expresiei.” Problema este încă cât te poţi înălţa cu viteza pe care o ai – „ deși suntem singura ţară din UE care a avut o singură direcţie de mers, în sus, totuşi ce-am rezolvat, că nu ne-am mişcat de acolo de unde e clasamentul adevărului, adică PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare, aici noi suntem pe locul 27 din 28”.

Chiar și privind de pe această poziţie codașă, proiectul unei Europe cu două viteze este deosebit de frustrant. „Realizarea lui ar da senzaţia că am fost minţiţi tot timpul”, comentează la RFI Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din Româ­nia (AOAR) şi preşedintele Coaliţiei pentru Dezvoltarea României. „Ideea aderării României a avut drept fundament importarea instituţiilor europene. Ne-am dorit nu portofelul european, ci instituţii ca în Vest, spitale ca în Vest, ne-am dorit să ne simţim cetăţeni europeni. Când am fost primiţi în Uniune, ei ştiau la ce nivel suntem. Ni s-au fixat obiective de etapă. Unele privatizări s-au făcut sub presiune, neţinându-se cont de condiţiile de piaţă, pentru a ne încadra în obiectivele de etapă. Au fost situaţii în care, în transformarea economiei noastre, ei şi companiile lor au fost avantajaţi. Dar noi am mers înainte ca să «ne încadrăm» în obiectivele de etapă. Ca acum ei să vină să spună: e doar vina voastră că nu aveţi instituţii europene, că nu sunteţi aliniaţi, prin urmare rămâneţi la periferie! Ar fi extrem de frustrant”, mai spune preşedintele AOAR.

Și mai frustrant va fi când Europa pe care am gustat-o și noi se va reduce la o mână de ţări, în timp ce altele vor fi lăsate să cadă înapoi în autocraţie. Acest scenariu nu mai urmărește o ţintă comună, cu diferite ritmuri de integrare, pe modelul Schengen, ci lasă ca „grupuri diferite să își fixeze ţinte diferite și să urmeze direcţii diferite, ceea ce conţine, în sine, sâmburele dezintegrării”, explică jurnalistul Cristian Câmpeanu. Un exemplu pe care îl dă acesta privește politica de apărare comună și armata europeană. Cum se va împăca în plan practic viziunea est-europenilor, pentru care Rusia reprezintă o ameninţare reală și prezentă, și cea a vest-europenilor, pentru care Rusia reprezintă un partener de cooperare? Și cum se va mai putea crea acea armată europeană comună, cu un arsenal nuclear francez? Nu este greu de anticipat apariţia diverselor interese divergente și frustrări între statele din diversele cercuri concentrice, care în final vor duce la confruntare, preconizează Câmpeanu. Practic, acest scenariu înseamnă decimarea scopului creării UE, de a asigura pacea și democraţia pe continent și anularea multor reușite obţinute în acest parcurs. Statele care încă nu au o democraţie stabilă, matură vor fi practic condamnate să evolueze mult mai lent, iar simpla convieţuire în UE va fi mai dificilă și frustrantă. Având în vedere toate aceste argumente, devine clar că acest scenariu este o soluţie doar pentru dezintegrarea Uniunii. Este șocant că este promovată ca un adevăr la care abia acum au putut să se înalţe capetele înalte ale Europei.