28 iunie- Turcia
Șirul de atentate pare să fi început marţi seara, pe 28 iunie, cu cel de la Aeroportul Internaţional Atatürk, din Istanbul, cel mai mare aeroport din Turcia, când au explodat mai multe bombe, într-un atac similar cu cel de pe aeroportul din Bruxelles. Au murit 45 de persoane și alte zeci au fost grav rănite, după ce o bombă a explodat la terminalul de sosiri, o a doua, la terminalul de plecări, iar a treia, în parcarea aeroportului. Toţi suspecţii au murit. Ulterior, investigaţia a găsit că atacatorii erau din diverse state foste sovietice, bănuindu-se că ar fi vorba ori de un atac al SI, ori de un atac al separatiștilor kurzi. Președintele turc a avertizat că terorismul nu discriminează pe nimeni, lovind și în arabi, și în creștini, și în lumea musulmană și în cea occidentală. Nimeni nu a revendicat atacul.
1 iulie- Bangladesh
Vineri seara, pe 1 iulie, mai mulţi bărbaţi înarmaţi au luat cu asalt restaurantul Holey Artisan Bakery, din Dhaka, Bangladesh. Era spre finalul Ramadanului, deci locul era mai mult ocupat de expaţi (imigranţi din motive de muncă) decât de musulmani – un grup de italieni, altul de japonezi, un grup din Sri Lanka și persoane din India – ceva normal pentru un cartier de diplomaţi și directori de companii. Au murit 28 de oameni și 13 au supravieţuit. Abia 10 ore mai târziu a intervenit armata, omorând șase atacatori și capturând unul. Dar în acea noapte teribilă în care au fost ţinuţi ostatici, selecţia celor care au rămas în viaţă s-a făcut în funcţie de cine a putut să recite versuri din Coran. Ţinta a fost de la început să moară numai străini, a declarat unul dintre atacatori. Localnicii au fost șocaţi de faptul că a fost atacată o elită a celor care locuiesc în Dhaka și că unul dintre atacatori este fiul unui politician, care a rămas complet șocat de anunţ. Fiul său dispăruse din decembrie anul trecut, iar tatăl său spune că, în căutarea lui, a descoperit că mulţi alţi băieţi, educaţi și provenind din familii educate, copii de oameni de carieră și de politicieni, dispăruseră. Atacul a fost revendicat de SI.
2 iulie- Irak
Sâmbătă seara, pe 2 iulie, a avut loc cel mai sângeros atac pe care gruparea Stat Islamic l-a organizat până în prezent. Două explozii s-au produs în Baghdad, Irak, și au omorât 200 de persoane și alte zeci au fost grav rănite. Explozia cea mai puternică a avut loc chiar în centrul capitalei, în districtul de shopping Karada, unde un camion plin de explozibili a sărit în aer în toiul nopţii. Momentul a fost ales cu multă grijă, pentru că străzile erau pline de familii care ieșiseră să mănâne după o altă zi de post. O parte dintre victime sunt copii, iar autorităţile au confirmat că numărul total de morţi este așteptat să crească după ce se îndepărtează toate dărâmăturile. Într-o explozie separată, cel puţin cinci persoane și-au pierdut viaţa în piaţa din al-Shaab, un cartier popular pentru șiiţi, din nordul capitalei. Gruparea teroristă a revendicat atacul din Karada, confirmând că a fost un efort de a elimina musulmani șiiţi. Atacul a venit la o săptămână după ce Irakul a declarat că a eliberat orașul Fallujah de ocupaţia grupării teroriste. Aceasta însă nu înseamnă că gruparea nu are puterea să tranforme orașul într-un câmp urban de luptă, prin tactici de gherilă.
Având în vedere că acesta este cel mai grav atentat din istoria SI, mai multe voci s-au plâns pe internet că oamenii nu reacţionează așa cum au făcut-o la atacul de la Paris și nu își schimbă poza de la profilul de Facebook astfel încât să declare solidaritate cu Irakul. Aceasta este însă o problemă falsă. Poate că, atunci când s-a făcut prima dată, a fost într-adevăr un semnal de solidaritate, însă ulterior a devenit un show de solidaritate, care mută atenţia de pe o importantă dezbatere ce trebuie să aibă loc la nivel global – împotriva terorismului – la o ceartă de caţe între cei care își schimbă imaginea de profil și cei care nu. În definitiv, o asemenea acţiune nici nu are vreo urmare concretă pozitivă. În plus, la fel de multă empatie trebuie să ajungă și la turci, și la japonezi, la italieni, la indieni și la toţi cei care au avut victime în Bangladesh, cât și în Arabia Saudită, dar și în Africa și în alte colţuri ale lumii unde atacurile sunt la ordinea zilei, dar despre care nu auzim sau nu ne mai impresionează. Empatia nu ar trebui să ţină de numărul de victime și să se activeze doar când decesele se numără cu trei cifre.
4 iulie- Arabia Saudită
Ieri dimineaţă, pe 4 iulie, mai multe bombe au explodat în trei orașe din Arabia Saudită. Comparativ cu celelalte atacuri de săptămâna trecută, acestea nu au cauzat multe victime, dar au miză în valoarea simbolică a locurilor atacate. Atacul cu cele mai multe victime a avut loc lângă Mocheea Profetului (locul de îngropăciune al profetului), în Medina, considerat al doilea cel mai sfânt loc din islam, după Mecca. Atacatorul s-a detonat în parcarea de lângă moschee. Au murit patru ofiţeri de poliţie și alte cinci persoane au fost rănite. Atacul a șocat lumea musulmană, fiindcă a avut loc într-un spaţiu sacru pentru ea și în penultima zi de Ramadan, notează presa. Oamenii nu și-au închipuit că musulmani vor ataca asemenea locuri. O altă explozie a mai fost lângă consulatul american din Jeddah, unde au fost răniţi doi ofiţeri de securitate, iar un al treilea atacator s-a detonat în orașul Qarig, lângă o moschee șiită. Nimeni nu a revendicat atacurile, însă Arabia Suadită este pe lista neagră a SI, care a mai organizat aici atacuri în trecut. Washington Post atrage atenţia că, deși nu au fost atât de sângeroase pe cât ar fi putut fi, aceste atacuri arată că, în trei ani de la declararea existenţei califatului, Statul Islamic și-a dezvoltat capacitatea de a lovi când dorește și unde dorește.
De ce persistă SI
Masacrele atribuite grupării SI care au lovit patru continente în acest an arată că, deși teritoriul deţinut se micșorează, farmecul ideologic al grupării crește, împreună cu ambiţia sa. Totuși aceasta nu ar trebui să conteze atunci când ne uităm la cifre: SUA numără maximum 25.000 de forţe SI în Irak și Siria și încă 5.000 în Libia. Prin comparaţie cu personalul militar activ din Siria – 125.000, din Irak – 271.500, din Arabia Saudită – 233.500, din Turcia – 510.000 și din Iran – 523.000, forţele SI sunt minuscule, chiar dacă doar o parte mică din aceste cifre este dedicată luptei împotriva grupării. Problema tocmai aceasta este, că niciuna dintre aceste forţe (plus SUA și Rusia) nu luptă împotriva grupării. SI persistă pentru că luptele se dau strict anti și pro Assad, explică Jeffrey D. Sachs, autor, profesor la Universitatea Columbia și director al Sustainable Development Solutions Network în cadrul ONU.
Recent, general maior Herzi Halevy din armata israeliană a mărturisit într-o conferinţă de presă că „Israelul nu vrea o situaţie în Siria în care SI este învinsă, superputerile retrase din regiune și Israelul lăsat cu Hexbollahul și cu Iranul, care au capacităţi militare mari”. Nimic mai complicat. Israelul se opune existenţei SI, dar atâta timp cât Assad este la guvernare, Iranul va sprijini în continuare dușmanii Israelului, Hezbollah și Hamas. Deci mai întâi trebuie să dispară Assad. SI poate să rămână deocamdată. La fel, Arabia Saudită vrea să îl vadă plecat pe Assad, pentru ca Iranul să își mai piardă din putere. Siria este doar o parte dintr-un război extins, prin intermediari, între Iranul șiit și Arabia Saudită sunnită. Turcia este deja în război cu trei inamici, Assad, SI și rezistenţa kurdă. Cel mai periculos și care ar oferi cea mai importantă victorie, privind puterea regională, este Assad. De cealaltă parte, Rusia și Iranul își urmăresc propriile interese regionale, prin operaţiuni paramilitare și război de proximitate. Amândouă și-au arătat dispoziţia de a lupta alături de SUA pentru învingerea grupării teroriste, însă prioritatea a fost de la început apărarea lui Assad.
În opinia profesorului, SI este un simptom al greșelilor strategice ale politicii externe vestice, în particular a Statelor Unite, care, prin intermediul CIA și prin finanţare din partea Arabiei Saudite, a antrenat jihadiști sunniţi care au dat naștere la SI. Vestul poate înfrânge SI. Problema este că și SUA are o altă agendă, care urmărește „continuarea planului pentru o hegemonie globală”, lansată la sfârșitul Războiului Rece. În 1991, Paul Wolfowitz, cunoscut ca „arhitectul” războiului din Irak, declara că un lucru pe care SUA l-a învăţat din Războiul din Golf a fost că „putem să ne folosim armata în regiune, în Orientul Mijlociu, și sovieticii nu o să ne oprească. Și avem între 5 și 10 ani să curăţăm toate regimurile vechi-sovietice: Siria, Iran, Irak, înainte ca o altă mare superputere să vină să ne oprească.” Multiplele războaie lansate de SUA în Orientul Mijlociu, în Afghanistan, Irak, Siria, Libia etc. au urmărit același vechi scop de a scoate URSS-ul și apoi Rusia din scenă. Politica aceasta a trecut de la un președinte la altul și este în continuare în picioare (deși mai subtil) sub administraţia Obama, care nu luptă împotriva terorismului și a grupării SI, ci duce tot un război de proximitate împotriva Rusiei, căutând să îl dea jos pe Assad. Poate nu ar trebui să ne mire că, după atâtea intervenţii în Orientul Mijlociu, pe lângă amplasarea scutului antirachetă în Europa, SUA și Rusia se găsesc din nou în pragul unui război rece, în timp ce oameni nevinovaţi de pe tot globul trăiesc sub teroarea următorului atentat.
