Dintre toate proiectele de restaurare, acesta este „alfa și omega”, scrie The Washington Post despre eforturile de salvare a celui mai sfânt mormânt dintre toate mormintele sfinte, cel al lui Iisus Hristos.

Bineînţeles, totul stă sub umbra unui mare „dacă”, având în vedere că nimeni nu știe unde a fost îngropat de fapt Iisus. Cu toate acestea, cele mai multe indicii se îndreaptă spre Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din lume, un loc în care credinţa se împletește cu pasiunea, misterul și miracolele. Aceasta este poate prima observaţie pe care o poţi face ca turist în Ţara Sfântă. Amestecul dintre un oraș viu, axat pe turism și pe comerţ religios, cum este Ierusalimul, și istoria violentă a ultimelor zile din viaţa lui Iisus îmbibată în praful care se ridică de pe străzile acestui oraș și se așază pe sandalele sutelor de mii de turiști și de vânzători ajunge să vorbească mai mult despre prezent decât despre trecut, mai mult despre pasiunea oamenilor pentru promisiunea miracolului decât despre credinţă.

Nu ar trebui poate atunci să ne mirăm că aceeași pasiune va fi investită și în jurul actualelor lucrări de restaurare. Pentru următoarele nouă luni, o echipă de restauratori de la Universitatea Naţională Tehnică din Atena, care a lucrat și la restaurarea Acropolei din Atena, va trebui să restaureze micuţa capelă construită peste ce a mai rămas din peștera unde credincioșii cred că a avut loc cel mai mare miracol pe care omenirea îl va trăi vreodată – învierea lui Iisus. Intervenţia s-a lăsat așteptată câteva decenii, până când așezământul a devenit pericol public, cu riscul ca biserica să fie închisă. Astfel cele patru confesiuni religioase care au drepturi asupra bisericii (catolică, greco-ortodoxă, armeană și coptă) au trebuit să se pună de acord asupra proiectului, fiind nevoie și de binecuvântarea papei și a patriarhului ecumenic de la Constantinopol, cât și de angajamentul regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei, care are rol de protector al siturilor sfinte din Ierusalim și care va acoperi cheltuielile de 3,4 milioane de dolari. „Atmosfera este specială.(…) Avem franciscani, armeni, greci, musulmani și evrei. Sperăm și ne rugăm să fie un mesaj că imposibilul poate deveni posibil. Cu toţii avem nevoie de pace și de respect reciproc”, a declarat patriarhul grec al Ierusalimului, Theofil al III-lea.

Atmosfera specială este îmbibată și de anticipaţia descoperirii, dezvăluie cei de la National Geographic, care au primit permisiunea de a face parte din echipa de restaurare. Pentru a repara biserica, care se prăbușește sub propria greutate, echipa trebuie să intre în ruinele mormântului până la ceea ce se cheamă Piatra Sfântului Mormânt. Acolo restauratorii vor ridica lespedea pe care au îngenuncheat, au plâns și s-au rugat milioane de credincioși și, pentru prima dată în 200 de ani, se vor uita înăuntru. Întrebarea stă pe buzele tuturor: ce vor găsi înăuntru și ce va însemna asta? Depinde pe cine întrebăm. Din ce în ce mai mult, povestea începe să se alinieze mai vechiului binom religie-știinţă, dar, interesant, fără a se identifica însă izul de conflict.

Miza pentru oamenii de știinţă

Pentru oamenii de știinţă, arheologi și teologi deopotrivă, interesul și entuziamul sunt transparente și de înţeles. Oameni specializaţi, dotaţi cu radare puternice, cu drone, scannere cu laser și cu alte echipamente de ultimă oră, vor vedea pentru prima dată cum arăta mormântul original, aflat sub lespedea de marmură așezată în anul 1555 pentru a-l conserva. În Biserica Sfântului Mormânt arheologia nu și-a găsit niciun loc, nu doar din cauza clericilor supraprotectori, ci și din cauza secolelor de tradiţie care au făcut ca acest loc să fie unul de închinare, nu de săpături, unul în care binevenit este misticismul, nu scepticismul.

Acest loc a fost identificat ca locul de înmormântare al lui Iisus când arheologia ca știinţă nici nu exista, după care tradiţia creștină și lipsa unor dovezi convingătoare care să indice alte locaţii mai bune din punctul de vedere al acurateţei istorice au lucrat întru fundamentarea acestei idei. Locul iniţial a fost identificat de mama împăratului Constantin, împărăteasa Elena, printr-o întâmplare miraculoasă, dar nimeni nu poate ști sigur dacă locul a fost bine ales, mai ales că întâmplarea s-a petrecut în anul 325, deci la sute de ani de la moartea lui Iisus. La porunca lui Constantin a început în anul 326 zidirea primei biserici în acest loc, pe ruinele unui templu ridicat de împăratul Adrian zeiţei Afrodita. Dintre cei care cred că acesta este locul unde a murit Iisus, unii susţin că Adrian ar fi ridicat templul pe el tocmai pentru a-i împiedica pe creștini să vină să se închine aici. Însă această idee nu are nici măcar suportul biblic – chiar dacă astăzi există o întreagă tradiţie a închinării la moaște, sprijinită de marile confesiuni creștine. „Ucenicii și primii creștini nu au considerat important să facă pelerinaje la mormântul Mântuitorului sau să păstreze obiectele vestimentare care I-au aparţinut. Niciunul dintre sfinţii apostoli nu a avut ideea de a păstra ceva de la un alt coleg de slujire pentru a primi astfel o frântură din „harul” acestuia. Dimpotrivă ei au fost contra a tot ce ar fi atras atenţia asupra lor, mărturia lor fiind cât se poate de clară – „nu am dorit să știu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2)”, nota pastorul Adrian Neagu.

Biserica ridicată de Constantin a fost arsă de persani în 614, reconstruită apoi de patriarhul Modestus, pentru a fi iar distrusă de califul Al-Hakim bi-Amr Allah, în 1009. Împăratul Constantin al IX-a a reclădit biserica între anii 1042 și 1048, după care aceasta a fost inclusă într-un singur complex arhitectonic de către cruciaţi, care au identificat în acel loc trei locuri sfinte – Golgota, Mormântul și Capela. Biserica actuală e o reconstrucţie care datează din 1810, după un incendiu care a avut loc în 1808. De atunci a fost parţial reconstruită și de britanici, după un cutremur din 1927, și de administraţia iordaniană, în 1961. Deci, dacă s-a mai păstrat ceva din mormântul original, atunci acea parte este sub lespedea care a fost acum dată jos. După o primă analiză, cercetătorii se așteptau să găsească doar material de umplutură, însă au găsit roca intactă, precum și o bucată de lespede de marmură cu o cruce încrustată în ea. Echipa va consolida, curăţa și documenta fiecare centimetru al mormântului în următoarele luni, pentru a obţine destulă informaţie pe care cercetătorii să o studieze mulţi ani de acum încolo, într-o încercare de a înţelege mai bine istoria și originile acestui mormânt.

Prin informaţiile pe care le strâng acum, arheologii speră să afle de ce au identificat împărăteasa Elena și istoricul Eusebiu din Cezareea acest mormânt ca fiind cel autentic.

În definitiv, arheologii au identificat peste o mie de morminte săpate în piatră în zona Ierusalimului și inclusiv sub Biserica Sfântului Mormânt sunt cel puţin șase dintre ele. Ca să nu mai spunem că englezii susţin în mod tradiţional altă variantă pentru mormântul sfânt, după ce prin anul 1880 generalul englez Charles Gordon s-a plimbat prin ce este acum cartierul arab și a găsit o formă de stâncă ce semăna a craniu de om, iar în apropiere un mormânt săpat în stâncă, elemente care corespund descrierii biblice. Generalul a contactat Biserica Anglicană și s-a format o asociaţie prin care locul a fost cumpărat și amenajat într-o grădină. Mormântul are însă un mare inconvenient: „este un mormânt vechi, din perioada Primului Templu (sec. al VIII-lea î.Hr.), reamenajat pentru o perioadă mult mai târzie, ceea ce nu corespunde cu afirmaţia Bibliei că Iisus a fost pus într-un mormânt în stâncă în care nu mai fusese pus nimeni (Luca 25:53); acesta este cel mai mare argument împotriva lui”[1], explică teologul și arheologul Traian Aldea, în volumul Acasă, în lumea Bibliei.

Aceste două locaţii nu sunt nici pe departe singurele pretendente. Cele mai cunoscute sunt Mormântul Talpiot, la 5 kilometri sud de Orașul Vechi din Ierusalim; Roza Bal, care este mormântul lui Iisus din Kashmir, India, și Kirisuto no haka, din Shingō, Japonia[2]. Cu toate acestea, majoritatea teologilor și arheologilor înclină să creadă că Biserica Sfântului Mormânt se pretează cel mai bine istoriei și relatărilor biblice, însă există îndoieli cu privire la mormântul în sine. De ce a fost ales acela și nu altul de lângă? Prin informaţiile pe care le strâng acum, arheologii speră să afle de ce au identificat împărăteasa Elena și istoricul Eusebiu din Cezareea acest mormânt ca fiind cel autentic. Arheologul britanic Martin Biddle, care a studiat locul în anii 1990, spune că se va căuta asiduu în piatra originală orice urmă de „grafitti” pe care ar fi putut să o lase pelerinii primelor secole și care să facă vreo referire la Iisus, de exemplu „S-a înălţat”.

Miza pentru creștini

Pentru oamenii religioși, lucrurile sunt mult mai clare, dar nu pentru că ar fi în posesia unor dovezi suplimentare, ci pentru că pun problema într-un cu totul alt mod. Acum trei ani, când Biserica Catolică a arătat pentru prima dată ceea ce se crede că sunt osemintele apostolului Petru, jurnaliștii au întrebat dacă s-a demonstrat autenticitatea lor. Atunci, arhiepiscopul Rino Fisichella a spus că nici măcar nu contează dacă într-o zi arheologii le vor declara de o dată mult mai recentă. Asta deoarece creștinii se închină de două mii de ani la mormântul lui Petru și vor continua să o facă indiferent ce descoperiri se vor mai face, pentru că, dincolo de numele sau de identitatea exactă a sfântului, „ei vin aici pentru a-și mărturisi credinţa”. Cu atât mai adevărată este această afirmaţie în dreptul mormântului lui Iisus.

Nimeni nu poate susţine că Iisus a fost înmormântat într-un anume loc sau altul, însă cu toate acestea Biserica Sfântului Mormânt este locul preferat în detrimentul altora pentru simplul fapt că „nu există nicio urmă de îndoială că aici este un fel de energie. Nu vreau să o descriu, dar acest loc emană un fel de energie”, declara plin de entuziasm patriarhul Teofil al III-lea, capul Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Și, ca să fie și mai clară poziţia bisericii pe care o reprezintă, patriarhul continuă: „Acesta nu este un monument arheologic. Aceste pietre nu sunt doar pietre… Este locul în care se întâlnesc cerul și pământul.” Cum de este atât de sigur că cerul și pământul nu se întâlnesc la câţiva kilometri la stânga sau la dreapta? În fiecare an, cu ocazia comemorării morţii și învierii lui Iisus, adică de Paște, mii de creștini ortodocși se înghesuie în Biserica Sfântului Mormânt pentru a fi „martorii” miracolului Sfintei Lumini. În cadrul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare, ziua de dinaintea Paştelui, patriarhul grec al Ierusalimului înconjoară Sfântul Mormânt alături de un sobor de ierarhi şi de preoţi, după care intră cu 33 de lumânări în Sfântul Mormânt, unde se crede că Lumina Sfântă coboară şi le aprinde. După aceea iese din mormânt şi împarte Lumina credincioşilor prezenţi în biserică.

„Acesta nu este un monument arheologic. Aceste pietre nu sunt doar pietre… Este locul în care se întâlnesc cerul și pământul.” (Patriarhul Teofil al III-lea)

În mod evident, niciunul dintre credincioșii prezenţi nu este cu adevărat martor la vreun miracol, și asta nici nu contează cât timp Lumina ajunge și la ei din mână în mână. Nu contează că acest fenomen nu a fost niciodată supus unei analize știinţifice sau că mulţi oameni care au participat la slujba de Paște au contestat de-a lungul vremii autenticitatea miracolului.

„Musulmanii zâmbeau cu condescendenţă la menţionarea flăcării miraculoase ce se aprindea în ajunul Paştelui. Această fraudă pioasă, concepută în secolul al IX-lea, era apreciată de cruciaţii latini şi este repetată anual de către preoţimea sectelor greceşti, armene şi copte, impunând-o asupra spectatorilor creduli, în beneficiul propriu şi al tiranilor care îi conduc. Cu timpul, toleranţa faţă de acest fenomen a fost sporită şi de interes, veniturile prinţului şi ale emirului crescând în fiecare an datorită miilor de străini ce veneau să observe fenomenul”, scria istoricul Edward Gibbon în Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, în volumul IV, publicat în 1788. După cum spunea arhiepiscopul Fisichella, nu aceste lucruri contează pentru oameni, ci faptul că își mărturisesc credinţa, de data aceasta în învierea lui Iisus și în promisiunea vieţii eterne. Niciun rezultat arheologic sau știinţific nu poate să aibă vreo consecinţă asupra acestui lucru.

Miza pentru postmoderniști

Dacă veţi căuta care sunt cele mai cumpărate și mai apreciate cărţi de pe Amazon.com despre moartea lui Iisus, veţi găsi numai titluri care vorbesc despre scandaluri, conspiraţii, adevăruri ascunse și altele de genul acesta. Cât timp evenimentele din jurul morţii lui Iisus rămân în aria de mister, mereu va exista un interes reînnoit pentru „noua revelaţie”, un document demult pierdut sau o dovadă controversată. În 2007, regizorul filmelor Titanic și Avatar, James Cameron, ieșea pe piaţă cu un documentar despre cum a descoperit adevăratul loc unde a fost înmormântat Iisus, alături de familia sa: fratele, soţia (Maria Magdalena) și chiar alături de fiul lor. Metodele de investigaţie au fost proprii, iar rezultate nu au fost supuse unei evaluări de către specialiști. Mai toţi teologii și arheologii au dat de pământ cu „noile revelaţii”, însă ele tot au fascinat presa. Nu însă la modul serios. S-a întâmplat că tocmai atunci a murit Anna Nicole Smith, un model cunoscut, iar familia se certa pe locul de înmormântare. Știrea despre mormântul lui Iisus curgea pe la televizor în același registru cu cea despre Smith, deși teologii nu au luat problema în glumă. Presa a ieșit cu titluri gata să anunţe devastarea creștinismului, iar capetele maselor au fost întoarse, chiar dacă numai pentru moment. În final, mulţi s-au folosit de toată povestea pentru a râde de religie, la modul general.

Dorinţa exprimată pentru o cercetare sinceră a istoriei, a informaţilor și a adevărului este ceva de admirat și la cei care cred și la cei care nu cred în Iisus.

Ben Witherington, profesor de Noul Testament, apreciază că suntem o cultură atât de analfabetă din punct de vedere istoric, încât orice poate trece drept cunoștinţe despre cine a fost Iisus, „de la ideea că a fost un înţelept cinic sau un guru gnostic până la fanteziile lui Dan Brown”. Din nefericire, nu doar presa este vinovată aici, ci toţi actorii care fac în așa fel încât și cele mai importante momente și elemente ale religiei creștine să fie ușor de luat în derâdere. Tot Ierusalimul este plin de găuri în care sapă arheologi. La 2.000 de ani după Iisus, locaţiile în care El a activat sau a fost judecat și a murit sunt în veșnică mișcare. De aceea cine pretinde că a găsit „dovada” de necontestat mai degrabă se expune riscului de a fi ridiculizat. Anul trecut, de exemplu, arheologii anunţau că s-ar putea să fi descoperit locul unde Iisus a fost judecat înainte de a fi răstignit, adică în „preatorium-ul” lui Pilat din Pont, pe care istoricii moderni îl plasează în Palatul lui Irod. „Descoperirea acestui sit marchează o întâlnire fină între rezultatul arheologic și textul biblic; este o oportunitate minunată pentru oameni să viziteze un important sit creștin”, nota presa.

Doar că aceeași presă sublinia o „mică” problemă, și anume că pentru sute de ani milioane de turiști au vizitat deja locul unde a fost condamnat Iisus, în cu totul altă parte din Ierusalim. Via Dolorosa (Drumul Durerii) a fost consfinţită în secolul al XVIII-lea ca drumul pe care a mers Iisus, purtându-și crucea, de la prima staţie, condamnarea în faţa lui Pilat, în ceea ce se cheamă acum fortăreaţa Antonia, și până la ultima staţie, în Biserica Sfântului Mormânt. În fiecare an, mai mult de un milion de pelerini creștini vin la Ierusalim tocmai pentru a parcurge acest drum, care nu are cel mai puternic „pedigree istoric”. Dacă arheologii spun acum că fortăreaţa Antonia nu este locul în care Iisus a fost condamnat înseamnă că oamenii merg pe drumul greșit, având impresia că merg pe cel bun. Dacă se va demonstra vreodată că nici ultima staţie nu este corectă și că mormântul nu se găsește în Biserica Sfântului Mormânt, ce mai rămâne din istoria lui Iisus așa cum s-a încetăţenit prin tradiţie? În momentul în care locaţia a fost deschisă publicului și descoperirea a devenit știre, la 15 ani de la eveniment, directorul Muzeului Turnul lui David, Elia Lieber, și-a exprimat speranţa că și acest loc va deveni unul standard pe harta de vizitare a turiștilor. Și astfel „istoria devine știre, iar acum e gata de business”, nota atunci presa. Altfel spus, se poate rămâne ușor cu impresia că până și adevărurile religioase fundamentale se pot reduce la marketing și bani.

Detaliile pe care le vrem pentru a putea crede, o dovadă precum a primit apostolul Toma, numit și „necredinciosul”, nu ne sunt disponibile acum, pentru că nu ne-au fost niciodată disponibile. Aceasta este o realitate cu care fiecare persoană care acceptă să creadă trebuie să ajungă la un compromis.

Cu reevaluarea actuală a mormântului lui Iisus avem cu toţii ocazia unică de a afla mai multe lucruri despre persoana Sa istorică, dacă reușim să împingem curiozitatea dincolo de alura senzaţionalismului ieftin. Dorinţa exprimată pentru o cercetare sinceră a istoriei, a informaţilor și a adevărului este ceva de admirat și la cei care cred și la cei care nu cred în Iisus. Cu toate acestea, întotdeauna trebuie păstrată o doză serioasă de reţinere în proclamarea noilor adevăruri găsite. „Autorii celor patru evanghelii arată puţin interes faţă de locul precis al judecării lui Iisus. Scriind la o generaţie după evenimentele pe care le descriu și la o oarecare distanţă geografică, este foarte improbabil să ne ofere detaliile pe care noi le vrem.

Deci, deși descoperirea este incitantă, ar trebui să avem grijă să nu supraevaluăm importanţa ei în studierea persoanei istorice a lui Iisus”, spunea Mark Goodacre, profesor de Noul Testament la Universitatea Duke, cu ocazia descoperirii noului loc de judecată al lui Iisus. Constatarea și avertismentul său sunt cu atât mai importante acum, când vorbim despre locul în care Iisus a fost îngropat și din care a înviat. Chiar și un verdict favorabil din partea experţilor care analizează acum mormântul lui Iisus nu poate să vorbească despre istoricitatea lui Iisus decât între anumite limite. Detaliile pe care le vrem pentru a putea crede, o dovadă precum a primit apostolul Toma, numit și „necredinciosul”, nu ne sunt disponibile acum, pentru că nu ne-au fost niciodată disponibile. Aceasta este o realitate cu care fiecare persoană care acceptă să creadă trebuie să ajungă la un compromis. „Iisus a venit în lume; nu trebuie să stăm cu ochii pe cea mai recentă știre de senzaţie, ca să rămânem cu gura căscată”, conchide scurt autoarea creștină Jill Carattini.